Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI (4)
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
Grație editorului şi prietenului meu Paul Otchakovsky-Laurens, în vara lui 1988 hălăduiam cu toată familia în reşedința lui de vară, undeva în sudul Franței şi citeam Păltinişul lui Liiceanu pentru care, pe vremea aceea, aveam o sinceră admirație; mi se părea că el, Pleşu şi alți câțiva încă şi mai tineri erau chemați să salveze literatura română. Din Minima moralia şi tradusesem vreo două capitole. Iar Breban, care printre primii îmi vorbise despre ei, îmi promisese şi o cărțulie de versuri, o culegere cuprinzând patru poeți tineri de mare talent printre care şi Cărtărescu.
Nu bănuiam pe vremea aceea că în mai puțin de doi ani mă voi putea duce la Bucureşti şi-i voi cunoaşte pe aceşti înnoitori care, mai târziu, m-au dezamăgit puțin, dar ce contează... çn definitiv, scopul lor în viață nu era să mă epateze pe mine, exilatul atipic. Şi cu atât mai puțin să mă consoleze....
Sainte Cécile, 7 august 1988
Dragă Sorine,
Nu mi-am luat cărți cu mine (decât Jurnalul de la Păltiniş) sperând prosteşte că în felul ăsta o să fiu obligat să lucrez, să termin manuscrisul pe care îl târăsc după mine de vreo doi ani şi mai bine. Dar redemarez greu, mă întreb la ce bun să mai scriu încă o carte şi de ce nu-mi reiau activitatea şahistă care e tot atât de puțin “spirituală” ca şi scrierea unui roman.
Aşa că am recitit Păltinişul care ce-i drept mă excită în mod curios.
Trebuie să recunosc că acest Liiceanu (n-ai putea să-mi faci un “portret”? am impresia că nu e aşa de tânăr...) e un tip de un rafinament căptuşit cu un orgoliu mai mult decât dostoievskian. çn fond ce vrea? Să se despartă de Noica, să respire propriul său aer după ce i-a împuținat bătrânului oxigenul lăsându-l să gâfâie (până a murit !...). Vrea să desprindă icoana de pe perete, dar fără iconoclastie (vizibilă), să-l lase pe cititor s-o desprindă ? Aici e marea lui artă. Şi plăcerea textului stă tocmai în jocul ăsta de deplasări: iau icoana de aici că nu se vede bine şi-o pun mai lângă fereastră, la lumină; ba o pun mai la răsărit că soarele bate din partea ailaltă; mai sus, mai jos, mai la stânga, ba nu, mai la dreapta… Imaginea lui Noica se tulbură de atâta hâțâială. Uite Noica, nu e Noica! Cititorul amețeşte cu delicii, caută cu mâinile întinse ca la baba-oarba, şi râde până la urmă ca prostul. Adică singur.
Dar e Noica o icoană? çntr-un fel da, căci e o imagine perfectă (până la simbolificare) a timpului vostru, acolo, a culturii româneşti de după înghețul stalinist: o înlimitare surâzătoare (ca să vorbesc „peratologic”) prin „deschiderea închiderii”. Nici măcar nu caricaturizez. În orice caz, nu eu...
Liiceanu a ştiut să-l pună pe Noica în condiția de-a bate câmpii. Cu sau fără grație. L-a moşit pe Mitică din Noica (çn orice român e un Mitică, de aia Caragiale e geniul național, nu Eminescu care e mai degrabă o ființă de excepție. Rămâne de văzut ce înțelegem prin geniu național: dacă înțelegem expresia cea mai înaltă a unui popor sau, dimpotrivă, cea mai adecvată... çnaltul nu e decât rareori în concordanță cu adecvatul. Mă rog, e de discutat...) L-a tras de limbă, mizând pe miticism. De aceea comparația cu Eckermann e stupidă: nu numai pentru că Noica nu e Goethe: geniu echilibrat, egal cu el însuşi, stăpânit (şi nu numai stăpânitor), fără ambiție socratică (iar „să ajungi Platon” din post-scriptum e ori o glumă ori un moft); dar şi pentru că Eckermann, în raport cu Liiceanu, e onest până la ştergere şi supus (putea să fie altfel?), inteligent fără gelozie.
Nu spun că Liiceanu nu-l iubea pe Noica. Deşi afirmarea prea apăsată a acestei iubiri se întinde ca o pată de ulei pe toată cartea şi permite cititorului suspicios să descopere că e vorba de un palimpsest, că lectura trebuie făcută la mai multe etaje. E o iubire de poartă de Orient, complicată, labilă, ucigătoare până la urmă.
Deci Noica din cartea lui Liiceanu e un Noica fără frâne, fără auto-cenzură morală şi socială, un Noica în papuci şi cu ciupilică. Abilitatea autorului e că nu-şi prezintă maestrul, devenit personaj, într-o postură vădit caraghioasă, îl apără de ridicol, nu-l dizolvă (ci doar îl întinge) în pitoresc. Repet, Liiceanu e un regizor excepțional, iar scenariul lui funcționează perfect. Când, la sfârşitul cărții, exprimă câteva critici directe, acestea sunt de prisos în economia cărții: cine avea minte să înțeleagă înțelesese deja. Fără acest adaus, „crima” ar fi fost perfectă.
Din toate bâiguielile astea ale mele s-ar putea deduce că eu îl căinez pe Noica pe care l-aş stima din cale afară şi-l detest pe Liiceanu. Ori nu e deloc aşa. Dacă aş vrea să cunosc pe cineva în România pe Liiceanu aş vrea. Chiar dacă individul trebuie să fie insuportabil. Te rog, fă-mi şi mie rost de Epistolar şi tot ce-a mai scris Liiceanu. Dar şi Noica (nu am decât Despărțirea de Goethe şi-am mai citit Trei introduceri ). Şi eventual Blaga, dacă i-au fost reeditate celelalte Trilogii. Filozofia se manifestă liberă în România!? çți jur că nu înțeleg nimic şi cred că n-o să mai aştept şi am să vin acolo să văd la fața locului ce se întâmplă.
Te îmbrățişez,
P.S. Ultima oară l-am întâlnit pe Noica în Gara de Nord (în 74?!): – Unde te duci? – La Paris... – Ce să faci, domnule, acolo nu-i nimic de făcut.
Avea dreptate?
Poate. Dar de unde să ştiu eu atunci că n-am să mă mai întorc, că am să fiu surghiunit.
În definitiv, Noica nu e Mitică. E Costică, e cel care pune întrebările (în dialogurile caragialeşti). Mitică sunt eu, în exil, şi nu ştiu ce dracu’ să mai răspund.
Insistența mea epistolară l-a scos în cele din urmă pe poet din amorțeală. Ce-i drept, cum reiese din scrisoarea lui, fusese şi bolnav... Cum-necum, îmi scrie o scrisoare lungă, serioasă, plină de considerații interesante expuse cu răbdare şi aplicație. Noi doi formăm un cuplu de prieteni care se atrag prin contrast, prin diferențele atât de numeroase care există între noi. Nu sunt în stare să-i fac pe loc portretul, iar în oglindă mă uit din ce în ce mai rar. Portretul şi-l face el singur, în scrisoarea care urmează, cu calm şi fără complexe. çşi apără poziția cu atâta seninătate şi bună credință, încât e foarte greu să nu-i dai dreptate; dar e o dreptate abstractă, n-ai ce să faci cu ea. çți scoți respectuos pălăria... Pe urmă o pui la loc. E pălăria ta...
Recitesc scrisorile noastre cu o calmă nostalgie.
Sibiu, 3 sept. 88
Dragă Puiule,
Ajung să-ți scriu abia la sfârşitul unui concediu, început la 3 aug., cu o desfăşurare monotonă şi chiar neplăcută: am făcut un început de coxartroză la şoldul drept şi, ca să nu stau în Buc. cu diverse tratamente, am făcut la Sibiu două serii de şedinte de acupunctură, care mi-au ameliorat starea. Mâine ne întoarcem la Buc. Înainte de-a pleca ne-am întâlnit cu Pițurcă, amănuntele ți le-a povestit el, ți-a dat şi cărțile. Revederea cu el mi-a făcut plăcere şi m-a emoționat: sunt peste 14 ani (!) de când l-am întâlnit la Paris şi nu mai spun câți de când ne jucam cu el prin pădure, la Sinaia... M-aş bucura din tot sufletul dacă ar izbuti să se realizeze!
Mare lucru n-am făcut, aşa dar, în concediu, nici turism, nici „culturalism”. Am început lucrul la vol. II din editia Gracián, dar l-am întrerupt, am încercat să mai scriu câte ceva, dar fără succes... Singurul eveniment: mi-a apărut cartea de eseuri, Semne de carte, spre sfârşitul lui august: am văzut-o doar într-un presemnal, dar la întoarcerea în Buc. îți voi trimite cât mai repede un ex. pentru tine plus două-trei, dacă mai ai nevoie. Aş vrea să-i trimit două-trei cărți de-ale mele şi lui Deguy sau şi cui mai crezi tu. S-o fac direct? Atunci mi-ar trebui adrese. Sau să ți le trimit tot ție, cu dedicațiile cuvenite ? Spune-mi cum crezi că e mai bine.
Bucureşti, 6 sept.
Credeam că îți voi putea scrie dintr-o răsuflare, dar a trebuit să întrerup şi n-am putut relua decât la Bucureşti, după ce dumineca seara, pe 4 sept., ne-am întors acasă şi am avut surpriza atât de plăcută a celor două scrisori ale tale din Ste. Cécile! (ce mult îmi place să primesc scrisori, dar ce greu îmi e să le scriu!...) Comentariile tale pline de spirit despre Păltiniş m-au încântat, şi cele două scrisori ar fi putut alcătui un capitol foarte original în Epistolar (pe care ți-l trimit!). Lucrurile nu cred că stau chiar întru totul aşa cum le vezi tu, mai ales în privința resortului adânc al acțiunii lui C. Noica, aşa-numita „țâfnă provincială”, „iluzia transformării unui handicap într-un avantaj”. De acord, filonul acesta poate fi urmărit în cultura română începând de la Miron Costin – cu toate nuanțările necesare –, dar el nu e strict românesc, cred, ci e o atitudine tipologică, paradigmatică a culturilor mici sau, mai ales, a acelora care nu dispun de un vehicul lingvistic de largă circulație, suferind o dublă condamnare la marginalizare. În fine, ar fi mult de discutat, aşa încât mă voi mărgini la cazul Noica: sigur că povestea cu „Germania untului” şi „Germania culturii” e o prostioară, dar îndemnul de a o căuta pe cea de-a doua aici nu mi se pare chiar atât de simplu catalogabil: nu cumva e un îndemn la seriozitate şi la rodnica limitare într-un univers cultural amenințat, da, de când se ştie, de miticism ? Eu cred că acesta e sensul adânc al afirmației lui Noica, şi întreaga lui „predicație” a fost mişcată de aceeaşi voință a cultivării seriozității, ajungând până la refuzul, simptomatic, al lui Caragiale – altă cursă, desigur, în care a riscat să cadă, care însă nu-i micşorează cu nimic importanța demersului. Şi această importanță mi se pare incalculabilă încă pe plan cultural şi moral. Provincialismul şi complexele provinciale se pot ivi oriunde, până şi într-o mare cultură. çn definitiv, perspectivele deschise de astronomia modernă ne pot îndreptăți să suspectăm de „provincialism” şi antropocentrismul... Terra toată poate fi o biată parcelă căzută în seama unor înfumurați care habar n-au ce se întâmplă în alte lumi... şi aşa mai departe, până în adevăratul centru al Neantului suprem, singurul necontroversabil... Simplific şi eu, dar aşa văd lucrurile. Singura atitudine corectă e punerea între paranteze a problemei şi „mărginirea” la acțiune serioasă în cultură, înțeleasă ca un mod de ancorare ontologică în domeniul valorilor, ca singur mijloc de câştigare a identității culturale. Eu unul nu am nici un complex că nu sunt cunoscut sau că nu am acces la „centru”, pentru mine centrul în cultură e pretutindeni şi circumferința nicăieri – parafrazându-l pe Pascal, restul e acțiune paraculturală, foarte necesară, desigur, dar de care te poți lipsi la rigoare: nu „ce dacă nu mă ştie Parisul sau New York-ul” – asta ar fi „țâfna provincială” de care vorbeai, – ci „eu trebuie să asimilez, în singurătate, atâta cât pot din esența Parisului sau New Yorkului, ca să mă adâncesc pe mine însumi, eu fiind singurul punct din univers asupra căruia îmi pot îngădui o focalizare directă, într-o încercare de contact cu un absolut, fie el „cultural” sau „transcendent” în care nu pot înceta – nu să cred, asta e greu –, ci să sper”: ei bine, pentru această acțiune „punctiformă” de autodesăvârşire, de eşecul căreia nu poți învinui pe nimeni, exemplul lui Noica a fost providențial, fiind întărit şi de-o operă, şi de-o biografie pe măsură: opțiunea clară şi deliberată a lui Noica de a rămâne aici, când ocaziile de a urma destinele unui Eliade şi Cioran nu i-au lipsit, invită la o meditație pe măsură: ceea ce pare sau ar putea părea încercare de convertire în avantaj a unui handicap cultural, mie mi se pare a fi exclusiv sau, hai, în cea mai mare măsură, o invitație de ancorare în acest „centru” ontologic a cărui definire culturală i-a fost, lui, cea mai firească, fără a o exclude, bunăoară, pe cea „mistică”, pe care o pot urma alții. Aşa judecând lucrurile, problema dihotomiei centru-margine nu se mai pune sau, dacă totuşi da, „marginea” îşi are propria-i producție deloc inferioară centrului: nu mai poate fi vorba de o ierarhizare îngustă, ea însăşi taxabilă de „provincialism”, în orice sens ar opera ea, ci de „abilitarea” unei „înşurubări” în pământul nediferențiat fecund al spiritului, ca urmare a unei acțiuni de factură aproape inițiatică: acesta e „Noica al meu”, căci pe cel real, în carne şi oase, nici nu l-am prea frecventat direct, am fost o singură dată la el la Păltiniş, cu treburi editoriale, între două autobuze, şi s-ar putea foarte bine ca acest „Noica al meu” să fie în bună măsură şi o proiecție a sensibilității mele. çn ziua când a fost înmormântat la Păltiniş, am rămas la Bucureşti, dar am trăit o iluminare al cărei rezultat a fost, ce naiba să mai fac, un „imnoid”, singura limbă pe care – şi asta cu intermitențe, o mai cunosc:
l-am publicat (nu mai publicasem nimic, în nici o revistă, de prin 72), în Viața Românească, într-un mic grupaj comemorativ – alături de cel al bietului nostru Dimov –, încălcându-mi astfel discreția. Ecoul a fost practic nul. Dacă ți-l trimit, e pentru că am în felul acesta posibilitatea să te țin la curent cu ce-am mai scris (puțin) şi pentru că tu înțelegi. E şi o încheiere a unei discuții nesfârşite pe care mi-aş visa-o cu tine, dar nu la Paris, ci la Oxford, după ce te-aş târî în Maelstromul cărții care e librăria Blackwell’s...
Tot pe marginea celor două scrisori despre Păltiniş, voi încerca să fac rost şi să-ți trimit şi alte cărți reprezentative de filozofie – e greu pentru că aici cărțile bune se epuizează total, cred că n-ai uitat. Îți reamintesc şi-ți recomand să citeşti în aceeaşi ordine de idei ceea ce ți-am trimis şi-ți voi mai trimite din scrierile lui C. Mircea (cred că ți-am trimis Cartea ființei) – dar despre ele vom mai discuta.
Nici n-am terminat bine rândurile de mai sus şi mi-a sosit şi scrisoarea ta de după concediu, din 1 sept. Iată că poşta... franceză merge mai bine, poate or să priceapă şi băieții ăia odată că ideile tot circulă: la nevoie „forând cultural” aici, cum spuneam, şi răzbind tocmai la antipozi! Mă bucur că ți-a plăcut cartea lui Ciocârlie, care însă pentru mine a fost revelația posibilității de-a scrie un „tratat despre vid” printr-o încăpățânată acumulare de concret: tema vidului e o constantă, subliniată şi de autor. Ce e însă cu „Țepeneag” şi, mai nou, cu Tsepeneag” n-am înțeles bine. E vorba de un pseudonim sau de o schimbare efectivă de nume, cum s-ar părea după versoul plicului? Te rog explică-mi şi spune-mi cum să procedez. E drept că eu, nefiind un bun înotător, n-am reuşit niciodată să ies în larg până când să pierd aproape din ochi țărmul. Şi de unde acest „Pastenague”, care mi-l evocă pe Pasternak, şi care înseamnă în ihtiologie „pisică-de-mare”? Eşti teribil, monşer, parol! În aşteptarea explicațiilor despre noul nume, în care probabil s-a făcut o trecere de la țepe la țeapa sau acul din vârful cozii respectivului trygonid, te îmbrățişez deocamdată tot ca pe vechiul Puiu, fără a şti ce se ascunde sub „Ed”.
Cu dragoste, Sorin
(Cât despre Cioran, nici eu nu am încredere în scrisul lui. Cred că ai descris exact mecanismul succesului său în Franța, fără a-i epuiza însă cauzele. Se mai poate vorbi şi de un conjuncturalism à rebours, ca să nu zic conventionalism à rebours, un spirit de opoziție dirijat metodic care, prin funcționare neîntreruptă, a creat şi organul filozofic secretor de fiere... E tot o caricatură şi aici, dar n-am ce face. Plus alte considerații greu de aşternut în scris. çi lipseşte complet spiritul creator pozitiv al lui Noica, dar şi acțiunea lui e importantă totuşi prin tenacitatea zăbovirii în rău, într-o ştiință a proliferării răului, cu efect până la urmă cathartic...)
P.S. Îți trimit deci separat: 1 ex. Epistolar; 2 ex Semne de carte; 1 ex. Viața Românească, nr12 / 1987. Şi ce-oi mai găsi în următoarele câteva zile.
P.S. 2 Cred că de mult, când făceam calambururi la Dimov, om fi trecut şi prin seria în care se zbate limba română şi spiritualitatea noastră: miti(co)logie, mític – mitíc, mi(s)tică, etc. Iată o spărtură prin care a țâşnit nenea Iancu...
Am găsit o ciornă care cu siguranță a stat la baza scrisorii mele „ de după concediu, din 1 sept.” de care vorbeşte Sorin. E un text obsedat de Livius Ciocârlie şi cartea lui. Oricât ar părea de ciudat, pe Livius, în România „comunistă” cred nu l-am văzut decât de vreo două-trei ori,
şi-atunci întâmplător, când mă duceam la Timişoara, la Sorin Titel şi la Foarță. Şi când te gândeşti că, în copilărie, ne petreceam vacanțele în acelaşi sat şi mai eram şi rude, fie şi îndepărtate. Şi tot nu ne vedeam...
Mulțumesc pentru romanul lui Ciocârlie pe care l-am citit pe nerăsuflate, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult cu un roman. Pe Ciocârlie, scriitor cu aprigă voință de modernitate, îl ştiam încă din România. Cred că prietenii lui: Mihai (Bogdan?) şi Şerban Foarță (ori chiar răposatul Sorin Titel) mi-au dat să citesc nişte fragmente dintr-o proză care e citată în romanul de față sub titlu de informare (biografică). Era în fragmentele alea o îndârjire şi o intransigență care îl țineau fireşte într-un soi de sterilitate (nu ştiu dacă îmi dădeam atunci seama de asta şi am uitat dacă am încercat să-l public pe undeva...).
Vreau să spun că e mai bine acum că şi-a dat drumul: şi-a lungit bătaia puştii fără să piardă caracterul specular (comentarii pe margine, mise en abyme, etc.) care caracterizează proza modernă. Sunt desigur lungimi, iar cele câteva zeci de pagini de filozofăreală finală puteau să lipsească, dar ăsta e riscul‚ „radupetrescianismului” la care văd că şi el aderă. Dar mi-a plăcut! Căci învârtitul ăsta în jurul cozii dă la el pasaje de o concretețe poetică şi de-o simplitate şi grație mai rare la Radu Petrescu, Țopa şi alți egolatri şi nombrilişti plăcuți urechii. (Laporte, încă şi mai autist, e din aceeaşi familie.)
E uimitor la Ciocârlie efectul realist al paginilor „de observație”. Cu o economie de mijloace care nu ignoră „noul roman” şi ştie să-l ocolească. Şi cu un ton... călinescian (vezi mai ales Călinescu din Istorie).
Nu am pretenția să fac un studiu critic: bâjbâi, spun şi eu ce-mi trece prin minte.
Şi ce e cu țepenegismul subliniat cu atâta insistență? Eu habar n-aveam de vreo înrudire. (Mă ştiam vag rudă doar cu Virgil Nemoianu, tot din Mehadia). După taică-meu, Țepenegii toți erau rude între ei: o ramură rămasă în România, a alta emigrată în Austria, unde ar mai exista şi astăzi. De învățătorul Băcilă mi-aduc aminte. Şi de alte câteva nume citate în carte. Înseamnă că ne-am petrecut unele vacanțe în acelaşi timp (Ciocârlie e născut prin 1935?) la Mehadia şi nu-mi aduc aminte de nici un puşti negricios care să răspundă la numele de Livius. Chiar aşa să ne fi ocolit unul pe altul! Şi mai târziu ? Oricât de kafkian, de barthelebian vrea el să pară (şi chiar o fi!) o vorbă tot mi-ar fi aruncat... Sau nu ne-am cunoscut niciodată? Culmea e că din carte reiese că a stat la Paris în 1973, când eram şi eu, şi tot n-am dat unul de altul...
Văzând atâta Țepeneag în carte (şi eu care mă credeam unic! Şi eram... în cartea de telefon...), am o senzație bizară. Român nu mai sunt, Țepeneag din ce în ce mai puțin, mi-am semnat cărțile Țepeneag şi următoarea, în curând, Pastenague. Mă îndepărtez, mă scufund, mă înec...
Te îmbrățişez,
Nu bănuiam pe vremea aceea că în mai puțin de doi ani mă voi putea duce la Bucureşti şi-i voi cunoaşte pe aceşti înnoitori care, mai târziu, m-au dezamăgit puțin, dar ce contează... çn definitiv, scopul lor în viață nu era să mă epateze pe mine, exilatul atipic. Şi cu atât mai puțin să mă consoleze....
Sainte Cécile, 7 august 1988
Dragă Sorine,
Nu mi-am luat cărți cu mine (decât Jurnalul de la Păltiniş) sperând prosteşte că în felul ăsta o să fiu obligat să lucrez, să termin manuscrisul pe care îl târăsc după mine de vreo doi ani şi mai bine. Dar redemarez greu, mă întreb la ce bun să mai scriu încă o carte şi de ce nu-mi reiau activitatea şahistă care e tot atât de puțin “spirituală” ca şi scrierea unui roman.
Aşa că am recitit Păltinişul care ce-i drept mă excită în mod curios.
Trebuie să recunosc că acest Liiceanu (n-ai putea să-mi faci un “portret”? am impresia că nu e aşa de tânăr...) e un tip de un rafinament căptuşit cu un orgoliu mai mult decât dostoievskian. çn fond ce vrea? Să se despartă de Noica, să respire propriul său aer după ce i-a împuținat bătrânului oxigenul lăsându-l să gâfâie (până a murit !...). Vrea să desprindă icoana de pe perete, dar fără iconoclastie (vizibilă), să-l lase pe cititor s-o desprindă ? Aici e marea lui artă. Şi plăcerea textului stă tocmai în jocul ăsta de deplasări: iau icoana de aici că nu se vede bine şi-o pun mai lângă fereastră, la lumină; ba o pun mai la răsărit că soarele bate din partea ailaltă; mai sus, mai jos, mai la stânga, ba nu, mai la dreapta… Imaginea lui Noica se tulbură de atâta hâțâială. Uite Noica, nu e Noica! Cititorul amețeşte cu delicii, caută cu mâinile întinse ca la baba-oarba, şi râde până la urmă ca prostul. Adică singur.
Dar e Noica o icoană? çntr-un fel da, căci e o imagine perfectă (până la simbolificare) a timpului vostru, acolo, a culturii româneşti de după înghețul stalinist: o înlimitare surâzătoare (ca să vorbesc „peratologic”) prin „deschiderea închiderii”. Nici măcar nu caricaturizez. În orice caz, nu eu...
Liiceanu a ştiut să-l pună pe Noica în condiția de-a bate câmpii. Cu sau fără grație. L-a moşit pe Mitică din Noica (çn orice român e un Mitică, de aia Caragiale e geniul național, nu Eminescu care e mai degrabă o ființă de excepție. Rămâne de văzut ce înțelegem prin geniu național: dacă înțelegem expresia cea mai înaltă a unui popor sau, dimpotrivă, cea mai adecvată... çnaltul nu e decât rareori în concordanță cu adecvatul. Mă rog, e de discutat...) L-a tras de limbă, mizând pe miticism. De aceea comparația cu Eckermann e stupidă: nu numai pentru că Noica nu e Goethe: geniu echilibrat, egal cu el însuşi, stăpânit (şi nu numai stăpânitor), fără ambiție socratică (iar „să ajungi Platon” din post-scriptum e ori o glumă ori un moft); dar şi pentru că Eckermann, în raport cu Liiceanu, e onest până la ştergere şi supus (putea să fie altfel?), inteligent fără gelozie.
Nu spun că Liiceanu nu-l iubea pe Noica. Deşi afirmarea prea apăsată a acestei iubiri se întinde ca o pată de ulei pe toată cartea şi permite cititorului suspicios să descopere că e vorba de un palimpsest, că lectura trebuie făcută la mai multe etaje. E o iubire de poartă de Orient, complicată, labilă, ucigătoare până la urmă.
Deci Noica din cartea lui Liiceanu e un Noica fără frâne, fără auto-cenzură morală şi socială, un Noica în papuci şi cu ciupilică. Abilitatea autorului e că nu-şi prezintă maestrul, devenit personaj, într-o postură vădit caraghioasă, îl apără de ridicol, nu-l dizolvă (ci doar îl întinge) în pitoresc. Repet, Liiceanu e un regizor excepțional, iar scenariul lui funcționează perfect. Când, la sfârşitul cărții, exprimă câteva critici directe, acestea sunt de prisos în economia cărții: cine avea minte să înțeleagă înțelesese deja. Fără acest adaus, „crima” ar fi fost perfectă.
Din toate bâiguielile astea ale mele s-ar putea deduce că eu îl căinez pe Noica pe care l-aş stima din cale afară şi-l detest pe Liiceanu. Ori nu e deloc aşa. Dacă aş vrea să cunosc pe cineva în România pe Liiceanu aş vrea. Chiar dacă individul trebuie să fie insuportabil. Te rog, fă-mi şi mie rost de Epistolar şi tot ce-a mai scris Liiceanu. Dar şi Noica (nu am decât Despărțirea de Goethe şi-am mai citit Trei introduceri ). Şi eventual Blaga, dacă i-au fost reeditate celelalte Trilogii. Filozofia se manifestă liberă în România!? çți jur că nu înțeleg nimic şi cred că n-o să mai aştept şi am să vin acolo să văd la fața locului ce se întâmplă.
Te îmbrățişez,
P.S. Ultima oară l-am întâlnit pe Noica în Gara de Nord (în 74?!): – Unde te duci? – La Paris... – Ce să faci, domnule, acolo nu-i nimic de făcut.
Avea dreptate?
Poate. Dar de unde să ştiu eu atunci că n-am să mă mai întorc, că am să fiu surghiunit.
În definitiv, Noica nu e Mitică. E Costică, e cel care pune întrebările (în dialogurile caragialeşti). Mitică sunt eu, în exil, şi nu ştiu ce dracu’ să mai răspund.
Insistența mea epistolară l-a scos în cele din urmă pe poet din amorțeală. Ce-i drept, cum reiese din scrisoarea lui, fusese şi bolnav... Cum-necum, îmi scrie o scrisoare lungă, serioasă, plină de considerații interesante expuse cu răbdare şi aplicație. Noi doi formăm un cuplu de prieteni care se atrag prin contrast, prin diferențele atât de numeroase care există între noi. Nu sunt în stare să-i fac pe loc portretul, iar în oglindă mă uit din ce în ce mai rar. Portretul şi-l face el singur, în scrisoarea care urmează, cu calm şi fără complexe. çşi apără poziția cu atâta seninătate şi bună credință, încât e foarte greu să nu-i dai dreptate; dar e o dreptate abstractă, n-ai ce să faci cu ea. çți scoți respectuos pălăria... Pe urmă o pui la loc. E pălăria ta...
Recitesc scrisorile noastre cu o calmă nostalgie.
Sibiu, 3 sept. 88
Dragă Puiule,
Ajung să-ți scriu abia la sfârşitul unui concediu, început la 3 aug., cu o desfăşurare monotonă şi chiar neplăcută: am făcut un început de coxartroză la şoldul drept şi, ca să nu stau în Buc. cu diverse tratamente, am făcut la Sibiu două serii de şedinte de acupunctură, care mi-au ameliorat starea. Mâine ne întoarcem la Buc. Înainte de-a pleca ne-am întâlnit cu Pițurcă, amănuntele ți le-a povestit el, ți-a dat şi cărțile. Revederea cu el mi-a făcut plăcere şi m-a emoționat: sunt peste 14 ani (!) de când l-am întâlnit la Paris şi nu mai spun câți de când ne jucam cu el prin pădure, la Sinaia... M-aş bucura din tot sufletul dacă ar izbuti să se realizeze!
Mare lucru n-am făcut, aşa dar, în concediu, nici turism, nici „culturalism”. Am început lucrul la vol. II din editia Gracián, dar l-am întrerupt, am încercat să mai scriu câte ceva, dar fără succes... Singurul eveniment: mi-a apărut cartea de eseuri, Semne de carte, spre sfârşitul lui august: am văzut-o doar într-un presemnal, dar la întoarcerea în Buc. îți voi trimite cât mai repede un ex. pentru tine plus două-trei, dacă mai ai nevoie. Aş vrea să-i trimit două-trei cărți de-ale mele şi lui Deguy sau şi cui mai crezi tu. S-o fac direct? Atunci mi-ar trebui adrese. Sau să ți le trimit tot ție, cu dedicațiile cuvenite ? Spune-mi cum crezi că e mai bine.
Bucureşti, 6 sept.
Credeam că îți voi putea scrie dintr-o răsuflare, dar a trebuit să întrerup şi n-am putut relua decât la Bucureşti, după ce dumineca seara, pe 4 sept., ne-am întors acasă şi am avut surpriza atât de plăcută a celor două scrisori ale tale din Ste. Cécile! (ce mult îmi place să primesc scrisori, dar ce greu îmi e să le scriu!...) Comentariile tale pline de spirit despre Păltiniş m-au încântat, şi cele două scrisori ar fi putut alcătui un capitol foarte original în Epistolar (pe care ți-l trimit!). Lucrurile nu cred că stau chiar întru totul aşa cum le vezi tu, mai ales în privința resortului adânc al acțiunii lui C. Noica, aşa-numita „țâfnă provincială”, „iluzia transformării unui handicap într-un avantaj”. De acord, filonul acesta poate fi urmărit în cultura română începând de la Miron Costin – cu toate nuanțările necesare –, dar el nu e strict românesc, cred, ci e o atitudine tipologică, paradigmatică a culturilor mici sau, mai ales, a acelora care nu dispun de un vehicul lingvistic de largă circulație, suferind o dublă condamnare la marginalizare. În fine, ar fi mult de discutat, aşa încât mă voi mărgini la cazul Noica: sigur că povestea cu „Germania untului” şi „Germania culturii” e o prostioară, dar îndemnul de a o căuta pe cea de-a doua aici nu mi se pare chiar atât de simplu catalogabil: nu cumva e un îndemn la seriozitate şi la rodnica limitare într-un univers cultural amenințat, da, de când se ştie, de miticism ? Eu cred că acesta e sensul adânc al afirmației lui Noica, şi întreaga lui „predicație” a fost mişcată de aceeaşi voință a cultivării seriozității, ajungând până la refuzul, simptomatic, al lui Caragiale – altă cursă, desigur, în care a riscat să cadă, care însă nu-i micşorează cu nimic importanța demersului. Şi această importanță mi se pare incalculabilă încă pe plan cultural şi moral. Provincialismul şi complexele provinciale se pot ivi oriunde, până şi într-o mare cultură. çn definitiv, perspectivele deschise de astronomia modernă ne pot îndreptăți să suspectăm de „provincialism” şi antropocentrismul... Terra toată poate fi o biată parcelă căzută în seama unor înfumurați care habar n-au ce se întâmplă în alte lumi... şi aşa mai departe, până în adevăratul centru al Neantului suprem, singurul necontroversabil... Simplific şi eu, dar aşa văd lucrurile. Singura atitudine corectă e punerea între paranteze a problemei şi „mărginirea” la acțiune serioasă în cultură, înțeleasă ca un mod de ancorare ontologică în domeniul valorilor, ca singur mijloc de câştigare a identității culturale. Eu unul nu am nici un complex că nu sunt cunoscut sau că nu am acces la „centru”, pentru mine centrul în cultură e pretutindeni şi circumferința nicăieri – parafrazându-l pe Pascal, restul e acțiune paraculturală, foarte necesară, desigur, dar de care te poți lipsi la rigoare: nu „ce dacă nu mă ştie Parisul sau New York-ul” – asta ar fi „țâfna provincială” de care vorbeai, – ci „eu trebuie să asimilez, în singurătate, atâta cât pot din esența Parisului sau New Yorkului, ca să mă adâncesc pe mine însumi, eu fiind singurul punct din univers asupra căruia îmi pot îngădui o focalizare directă, într-o încercare de contact cu un absolut, fie el „cultural” sau „transcendent” în care nu pot înceta – nu să cred, asta e greu –, ci să sper”: ei bine, pentru această acțiune „punctiformă” de autodesăvârşire, de eşecul căreia nu poți învinui pe nimeni, exemplul lui Noica a fost providențial, fiind întărit şi de-o operă, şi de-o biografie pe măsură: opțiunea clară şi deliberată a lui Noica de a rămâne aici, când ocaziile de a urma destinele unui Eliade şi Cioran nu i-au lipsit, invită la o meditație pe măsură: ceea ce pare sau ar putea părea încercare de convertire în avantaj a unui handicap cultural, mie mi se pare a fi exclusiv sau, hai, în cea mai mare măsură, o invitație de ancorare în acest „centru” ontologic a cărui definire culturală i-a fost, lui, cea mai firească, fără a o exclude, bunăoară, pe cea „mistică”, pe care o pot urma alții. Aşa judecând lucrurile, problema dihotomiei centru-margine nu se mai pune sau, dacă totuşi da, „marginea” îşi are propria-i producție deloc inferioară centrului: nu mai poate fi vorba de o ierarhizare îngustă, ea însăşi taxabilă de „provincialism”, în orice sens ar opera ea, ci de „abilitarea” unei „înşurubări” în pământul nediferențiat fecund al spiritului, ca urmare a unei acțiuni de factură aproape inițiatică: acesta e „Noica al meu”, căci pe cel real, în carne şi oase, nici nu l-am prea frecventat direct, am fost o singură dată la el la Păltiniş, cu treburi editoriale, între două autobuze, şi s-ar putea foarte bine ca acest „Noica al meu” să fie în bună măsură şi o proiecție a sensibilității mele. çn ziua când a fost înmormântat la Păltiniş, am rămas la Bucureşti, dar am trăit o iluminare al cărei rezultat a fost, ce naiba să mai fac, un „imnoid”, singura limbă pe care – şi asta cu intermitențe, o mai cunosc:
l-am publicat (nu mai publicasem nimic, în nici o revistă, de prin 72), în Viața Românească, într-un mic grupaj comemorativ – alături de cel al bietului nostru Dimov –, încălcându-mi astfel discreția. Ecoul a fost practic nul. Dacă ți-l trimit, e pentru că am în felul acesta posibilitatea să te țin la curent cu ce-am mai scris (puțin) şi pentru că tu înțelegi. E şi o încheiere a unei discuții nesfârşite pe care mi-aş visa-o cu tine, dar nu la Paris, ci la Oxford, după ce te-aş târî în Maelstromul cărții care e librăria Blackwell’s...
Tot pe marginea celor două scrisori despre Păltiniş, voi încerca să fac rost şi să-ți trimit şi alte cărți reprezentative de filozofie – e greu pentru că aici cărțile bune se epuizează total, cred că n-ai uitat. Îți reamintesc şi-ți recomand să citeşti în aceeaşi ordine de idei ceea ce ți-am trimis şi-ți voi mai trimite din scrierile lui C. Mircea (cred că ți-am trimis Cartea ființei) – dar despre ele vom mai discuta.
Nici n-am terminat bine rândurile de mai sus şi mi-a sosit şi scrisoarea ta de după concediu, din 1 sept. Iată că poşta... franceză merge mai bine, poate or să priceapă şi băieții ăia odată că ideile tot circulă: la nevoie „forând cultural” aici, cum spuneam, şi răzbind tocmai la antipozi! Mă bucur că ți-a plăcut cartea lui Ciocârlie, care însă pentru mine a fost revelația posibilității de-a scrie un „tratat despre vid” printr-o încăpățânată acumulare de concret: tema vidului e o constantă, subliniată şi de autor. Ce e însă cu „Țepeneag” şi, mai nou, cu Tsepeneag” n-am înțeles bine. E vorba de un pseudonim sau de o schimbare efectivă de nume, cum s-ar părea după versoul plicului? Te rog explică-mi şi spune-mi cum să procedez. E drept că eu, nefiind un bun înotător, n-am reuşit niciodată să ies în larg până când să pierd aproape din ochi țărmul. Şi de unde acest „Pastenague”, care mi-l evocă pe Pasternak, şi care înseamnă în ihtiologie „pisică-de-mare”? Eşti teribil, monşer, parol! În aşteptarea explicațiilor despre noul nume, în care probabil s-a făcut o trecere de la țepe la țeapa sau acul din vârful cozii respectivului trygonid, te îmbrățişez deocamdată tot ca pe vechiul Puiu, fără a şti ce se ascunde sub „Ed”.
Cu dragoste, Sorin
(Cât despre Cioran, nici eu nu am încredere în scrisul lui. Cred că ai descris exact mecanismul succesului său în Franța, fără a-i epuiza însă cauzele. Se mai poate vorbi şi de un conjuncturalism à rebours, ca să nu zic conventionalism à rebours, un spirit de opoziție dirijat metodic care, prin funcționare neîntreruptă, a creat şi organul filozofic secretor de fiere... E tot o caricatură şi aici, dar n-am ce face. Plus alte considerații greu de aşternut în scris. çi lipseşte complet spiritul creator pozitiv al lui Noica, dar şi acțiunea lui e importantă totuşi prin tenacitatea zăbovirii în rău, într-o ştiință a proliferării răului, cu efect până la urmă cathartic...)
P.S. Îți trimit deci separat: 1 ex. Epistolar; 2 ex Semne de carte; 1 ex. Viața Românească, nr12 / 1987. Şi ce-oi mai găsi în următoarele câteva zile.
P.S. 2 Cred că de mult, când făceam calambururi la Dimov, om fi trecut şi prin seria în care se zbate limba română şi spiritualitatea noastră: miti(co)logie, mític – mitíc, mi(s)tică, etc. Iată o spărtură prin care a țâşnit nenea Iancu...
Am găsit o ciornă care cu siguranță a stat la baza scrisorii mele „ de după concediu, din 1 sept.” de care vorbeşte Sorin. E un text obsedat de Livius Ciocârlie şi cartea lui. Oricât ar părea de ciudat, pe Livius, în România „comunistă” cred nu l-am văzut decât de vreo două-trei ori,
şi-atunci întâmplător, când mă duceam la Timişoara, la Sorin Titel şi la Foarță. Şi când te gândeşti că, în copilărie, ne petreceam vacanțele în acelaşi sat şi mai eram şi rude, fie şi îndepărtate. Şi tot nu ne vedeam...
Mulțumesc pentru romanul lui Ciocârlie pe care l-am citit pe nerăsuflate, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult cu un roman. Pe Ciocârlie, scriitor cu aprigă voință de modernitate, îl ştiam încă din România. Cred că prietenii lui: Mihai (Bogdan?) şi Şerban Foarță (ori chiar răposatul Sorin Titel) mi-au dat să citesc nişte fragmente dintr-o proză care e citată în romanul de față sub titlu de informare (biografică). Era în fragmentele alea o îndârjire şi o intransigență care îl țineau fireşte într-un soi de sterilitate (nu ştiu dacă îmi dădeam atunci seama de asta şi am uitat dacă am încercat să-l public pe undeva...).
Vreau să spun că e mai bine acum că şi-a dat drumul: şi-a lungit bătaia puştii fără să piardă caracterul specular (comentarii pe margine, mise en abyme, etc.) care caracterizează proza modernă. Sunt desigur lungimi, iar cele câteva zeci de pagini de filozofăreală finală puteau să lipsească, dar ăsta e riscul‚ „radupetrescianismului” la care văd că şi el aderă. Dar mi-a plăcut! Căci învârtitul ăsta în jurul cozii dă la el pasaje de o concretețe poetică şi de-o simplitate şi grație mai rare la Radu Petrescu, Țopa şi alți egolatri şi nombrilişti plăcuți urechii. (Laporte, încă şi mai autist, e din aceeaşi familie.)
E uimitor la Ciocârlie efectul realist al paginilor „de observație”. Cu o economie de mijloace care nu ignoră „noul roman” şi ştie să-l ocolească. Şi cu un ton... călinescian (vezi mai ales Călinescu din Istorie).
Nu am pretenția să fac un studiu critic: bâjbâi, spun şi eu ce-mi trece prin minte.
Şi ce e cu țepenegismul subliniat cu atâta insistență? Eu habar n-aveam de vreo înrudire. (Mă ştiam vag rudă doar cu Virgil Nemoianu, tot din Mehadia). După taică-meu, Țepenegii toți erau rude între ei: o ramură rămasă în România, a alta emigrată în Austria, unde ar mai exista şi astăzi. De învățătorul Băcilă mi-aduc aminte. Şi de alte câteva nume citate în carte. Înseamnă că ne-am petrecut unele vacanțe în acelaşi timp (Ciocârlie e născut prin 1935?) la Mehadia şi nu-mi aduc aminte de nici un puşti negricios care să răspundă la numele de Livius. Chiar aşa să ne fi ocolit unul pe altul! Şi mai târziu ? Oricât de kafkian, de barthelebian vrea el să pară (şi chiar o fi!) o vorbă tot mi-ar fi aruncat... Sau nu ne-am cunoscut niciodată? Culmea e că din carte reiese că a stat la Paris în 1973, când eram şi eu, şi tot n-am dat unul de altul...
Văzând atâta Țepeneag în carte (şi eu care mă credeam unic! Şi eram... în cartea de telefon...), am o senzație bizară. Român nu mai sunt, Țepeneag din ce în ce mai puțin, mi-am semnat cărțile Țepeneag şi următoarea, în curând, Pastenague. Mă îndepărtez, mă scufund, mă înec...
Te îmbrățişez,