GHERASIM LUCA: ZEN AL MORȚII ŞI NEMURIRII

S-a născut la Bucureşti în 1913 sub numele Salman Locker, odraslă a unei familii evreieşti cu vederi largi. De tânăr s-a simțit atras de poezia de avangardă.  Vorbea fluent idiş, româna, germana şi franceza. Spre sfârşitul anilor 30 călătorea frecvent la Paris unde s-a împrietenit cu suprarealiştii.

Un destin întortocheat  şi  accidente inimaginabile ale soartei au făcut din Luca unul dintre poeții majori ai literaturii franceze-române, contribuția lui la poezia şi suprarealismul teoretic francez fiind promovată de astfel de personalități ca poetul-artistul-criticul Jean Louis Bedoin, filosoful Gilles Deleuze (care s-a sinucis şi el, aruncându-se de la fereastra apartamentului său) şi psihiatrul Pierre-Felix Guattari.

Poezia iconoclastă a lui Luca a influențat alți poeți, cum ar fi Gellu Naum, Dolfi Trost şi Virgil Teodorescu.  Poetul a însemnat cu fierul înroşit poezia modernă franceză, prin sălbatica sa ireverență, cutezanța intelectuală, calambururi riscante şi „bâlbăieli şi poticneli” multiplicatoare de sens.

Pseudonimul Gherasim Luca şi l-a ales de timpuriu, din „necrofilie ironică” – un nume însuşit dintr-un necrolog.  A considerat că opera lui conjură vidul din miezul limbii şi al existenței înseşi. «  Vidul vidat de vidul lui e un plin » – a remarcat odată. 

In tinerețe citise un eseu al compatriotului său francez-român, Emil Cioran, – Despre dorinta de a nu trăi –  care urma să-l afecteze profund şi care conținea următoarele rânduri :

Il est des expériences auxquelles on ne peut survivre. Des expériences à l’issue desquelles on sent que plus rien ne saurait avoir un sens... La vie crée la plénitude et le vide, l’exubérance et la dépression ; que sommes-nous devant le vertige qui nous consume jusqu’à l’absurd....

Que peuvent donc encore attendre de ce monde ceux qui se sentent au-delà de la normalité, de la vie, de la solitude, du désespoir et de la mort ?

Există experiențe cărora nu le poți supraviețui. Experiențe la capătul cărora simți că nimic nu poate avea un sens. Viața creează plenitudinea  ?i  vidul, exuberanța ?i deprimarea ; ce suntem în fața vârtejului care ne consumă până la absurd …?i atunci, ce pot a?tepta de la această lume cei care se simt dincolo de normalitate, de viață, de singurătate, de disperare ?i de moarte ?

 

Sur les cimes du désespoir (1934) Pe culmile disperării Emil Cioran

Între 1939-1946, Luca, odată cu Trost, Naum, Teodorescu şi Paul Păun, formează nucleul Bucureştiului suprarealist. Luca şi Trost sunt coautorii principalului text al grupului: Dialectica dialecticii, un manifest al revoluționării suprarealismului propriu-zis. Automatismul, colajul şi delirul erau prea mecanice şi deci proscrise. Pentru ca mişcarea să-şi mențină vitalitatea se impunea o revoluție perpetuă.

„Această stare continuu revoluționară nu poate fi menținută şi dezvoltată decât prin asumarea poziției dialectice de „permanentă negare, şi de negare a negării, o poziție care ar putea să se preteze la extinderea cea mai măreață ce se poate imagina, înspre orice şi oricine” declară Luca.

Gherasim Luca se dovedeşte a fi original şi inovator şi ca artist vizual. Cartea lui, Iubită cantitativ (Quantitativement aimée, Éditions de l’Oubli, Bucarest, 1944) este ilustrată cu un asamblaj dadaesc decorat cu 944 „pene de oțel”(penițe de scris tradiționale) de forme diferite. In arta vizuală preferă moduri de colaj şi asamblaj tridimensional, ?i studiază sistematic intervenția acțiunilor aleatorii în elaborarea imaginilor (Cubomania, 1945).

Intre-adevăr, creează colaje delirante, alcătuite din pătrate tăiate din ilustrații, asamblate într-o combinație arbitrară. Rezulate neaşteptate în albumul său Les Orgies des Quanta (1946) prezintă imagini decupate în pătrate, ca o tablă de şah neregulată, pătratele fiind permutate până la obținerea combinației dorite. De asemenea, construieşte asamblaje din obiecte găsite pe care, începând din 1963, le expune în galeriile din Bucureşti, Paris şi Berlin.

O altă carte importantă a lui, Vampirul Pasiv (1945), este un amestec de tratat teoretic şi proză poetică debitată pe nerăsuflate, confesiune personală şi cercetare ştiințifică. O invenție  surprinzătoare pe care o genereză din ideea de a ilustra parțial psihologia mişcării suprarealiste, de a denota genul de obiect pe care îl elaborezi în timp ce te gîndeşti la perosana căreia îi este destinat. In termeni vulgarizatori, un dar oferit posedă un feng-shui propriu, un tic karmatic compex, un mesaj de iubire-ură; prezența lui devine obsesivă şi traumatică pentru noul posesor. Cineva a botezat acest fenomen „diabolicatea obiectului”.

„In felul lui, obiectul poate fi folosit ca vehicol pentru descrierea calitativă ce ar putea fi interpretată drept un rebus” sumarizează prietenul lui, criticul de artă francez Saran  Alexandrian în L’art surrealiste. (Fernand Hazan, 1969).  Aplicându-i artei aceeaşi logică, prin crearea unui obiect-vis sau obiect-poem, se produce o descărcare  electrică între „ochiul montat pe metronom” ca la Man Ray sau păpuşa născînd o altă păpuşă identică, ca la Gherasim  Luca, parte  din  „domeniul suprarealist” cu  destinația Eternitate. Luînd uneori forma de asamblaj, aceste OOO (Obiect Oferit Obiectiv) au scopul de a captura întâmplarea în forma ei dinamică şi dramatică şi de a elucida conexiunea continuă între tendințele noastre de iubuire-ură şi lumea obiectelor–daruri sau amintiri oferite altora. „Diabolotcitate” este dorința noastră reprimată şi fantezia sexuală transferate la „obiectul oferit obiectiv” folosindu-se o metodologie quasi-şamanistică : dorința devenind realitatea dorinței. Astfel visul pătrunde în viața reală, schimbând relațiile între oameni în funcție de dorința materializată în obiecte.

După cîteva aventuri de viață şi de moarte la granița română şi un scurt popas în Israel, în 1952 Luca se stabileşte la Paris. Ca poet explorase, cu fler duchampesc, sonoritățile francezei ad absurdum (Heros-limite, 1945).

Dă recitaluri publice rostindu-şi textele, eliberate de control cerebral, într-o stare de transă neo-dada. Filosofic, promovează „erotizarea nelimitata a proletariatului” şi foloseşte jocuri de cuvinte intenționat provocatoare sexual, concomitent hipnotice şi extatice. Panoramele lui sonore, experimentale şi totodată paradoxale, se inspiră din jazz. Între timp inventează o poezie suprarealistă cu totul nouă, o fuziune de franceză şi incantații religioase melodice. Cuvinte bâiguite şi bâlbâite, creând jocuri de cuvinte şi de sunete, o simfonie vocală şi muzică concretă cu efecte  low-tech. 

Spre sfârşitul anilor ‘70 Luca se afiliază grupului de performanță colaborativ numit Polyfonix, împreună cu Jean- Jacques Lebel, Brion Gysin, William Burroughs, Raymuncho Matta şi alții, şi îşi interpretează poeziile într-o manieră similară cu improvizațiile dada şi jazz care se prezentau la Paris şi New York.

Apare şi în fața camerelor de televiziune şi în reprezentații pe viu; Gilles Deleuze l-a numit cel mai mare poet francez în viață, adăugând: „Pentru cei care i-au frecventat recitalurile… prezența lui reprezenta o transă calmă, încântătoare, unică, de neuitat.”

Pe  André Velter (n. 1916), un poet  şi interpret francez polifon,  Luca l-a ajutat să „redescopere puterea poeziei, forța oraculară şi virtuțile subversiunii”. In România, Israel şi Franța, Luca este privit ca un „ sfânt al avangardei” timp de mai multe decenii, fiind invitat să apară şi la Museul de Artă Modernă din New York.

Pe măsură ce îmbătrâneşte şi se simte mai strâmtorat în mijloace pare să fi dispărut de pe ecranul radar al publicațiilor şi artei de performanță. Este aruncat brutal din apartament sub pretextul de „reînnoire urbană”: autoritățile deplâng condițiile neigienice în care trăiesc, el şi vecinii. Sănătatea i se şubrezeşte, statutul lui de imigrare rămâne incert chiar după mai  mult de 40 de ani în care a scris şi a apărut pe scenă în Franța. In cele din urmă, devine un deprimat şi nu mai reuşeşte să țină piept vieții. « Refuz să exist…refuz să exist » îşi murmură în mers, în auzul altora. Nu e complet uitat : Andrei Codrescu, un poet român-american contemporan propune opera lui Luca pentru un premiu, dar Luca  refuză, menținându-şi poziția de suprarealist împotrivit onorurilor publice.

Din păcate, în cele din urmă se sinucide prin înec, aruncându-se din locul acela special, Podul Mirabeau, un sfârşit similar cu cel al compatriotului său Paul Celan şi mulți tineri cu traumă romantică. Cum scria în La Mort Morte 1945 (Inventor of love, The Dead Death, Black Widow Press, 2009):

 

«după ce am suprapus vidul meu teoretic, disperant, reflectându-l ca într’o oglindă a oglinzii pe viața mea pustie, pe gesturile mele întrerupte, pe insomnii chinuitoare şi prelungi, pe agonia mea perpetuă, nu văd ce aş mai putea face cu personagiul meu încremenit de atâta disperare, dacă nu l-aş pune față în față cu moartea, pentrucă numai moartea poate să exprime, în limbajul ei obscurantist şi fatal, moartea reală care mă consumă, care mă parcurge şi care mă întunecă până la dispariție.»

 

După ce am reflectat vidul meu teoretic ca într-o oglindă a oglinzii

Peste viața mea pustie, peste gesturile mele întrerupte insomniile mele torturante ?i prelungi peste perpetua mea agonie

Nu văd ce-a? pute face

cu personajul meu încremenit de atâta disperare

decât să-l pun față-n-față cu moartea

căci doar moartea poate exprima

în limbajul ei obscurantist ?i fatal

moartea reală care mă consumă,

mă străbate ?i mă umbre?te

până la anihilare 

 

De la bun început, moartea prinsese  autostopul cu racheta suprarealistă. In 1925, în primul număr al revistei La Revolution surrealiste, André Breton  se întreba: Sinuciderea – este oare o soluție?  De altfel, moartea obseda şi avangarda românească, care a devansat întreaga Europă în mişcările dada şi suprarealism; la Paris, membrii de frunte ai acestor  mişcări includeau aştri ca Tristan Tzara, Marcel Ianco, Constantin Brancusi, Claude Sernet, Victor Brauner, Jacques Herold, Benjamine Fondane, Paul Celan şi Jules Perahim, pe lângă Gherasim Luca şi Dolfi Trost.

Unii scriau „ciorne finale” suprareale (de pildă, Urmuz, un proto-suprarealist român, care urma să-şi tragă un glonte în cap într-un boschet la ?osea). Sinuciderile nu erau decât gesturi de sfidare,  un răspuns dat unei lumi dezamăgitoare, vulgare, plicticoase şi banale ai cărei locuitori erau mai puțin interesați de felul în care operează subconştientul  visele decât de achiziționarea bunurilor materiale. 

Declarația finală a lui Luca însuşi a fost „Moartea morții”, o trecere în revistă personală a celor cinci tentative imaginare ?i experimentate de sinucidere: prin autostrangulare, otravă, armă de foc, asfixiere şi înjunghiere, fiecare dintre ele fiind punctată de o notă de adio aparte, cum ar fi:

 

„A  nu  se  căuta  cauzele  morții  mele,  nu  există  vinovați, nici măcar eu însumi, las viața fără regrete. Cer discreție la încinerarea mea funerară, dacă se poate. Să nu mi se aducă flori”. O alta notă de sinucidere conține citatele:

 

„Lacrimile tale mireasma ta disperarea ta, pedeapsa mea”

 

 „O boală nervoasă niciodată incurabilă niciodată care niciodată nu mă chinuie de mulți ani niciodată nu mă forțează să-mi pun capăt zilelor. Niciodată nu-mi plătesc cu viața păcatele părinților niciodată ereditatea niciodată nu mi-a fost povară.  Dacă niciodată n-am făcut rău nimănui niciodată nu cer iertare”.

 

„Mă sinucid din dezgust” (text din traducerea în engleză de Julian and Laura Semilian, Inventor of Love & Other Writings, Black Widow Press, 2009).

 

„S’il est vrai, comme on le prétend qu’après la mort l’homme poursuit une existence fantomatique je te ferai savoir

Si je ne donne pas signe de «vie» pendant un mois sache qu’on meurt comme pourrit un oignon, une chaise, un chapeau”

 

„Dacă-i adevărat, după cum se pretinde, că după moarte omul continuă o existență fantomatică am să te în?tiințez.  Dacă nu dau un semn de «viață» timp de o lună  vei ?ti că omul moare a?a cum putreze?te o ceapă, un scaun, o pălărie.”

 

Până la  urmă, Luca se referă la moarte ca „oprimare, ca tiranie, ca limită, ca angoasă universală şi duşmanul meu adevărat, duşman cotidian, insuportabil, inadmisibil, neinteligibil”

?i, desigur, cea de a şasea încercare de sinucidere a reuşit.

În 1985, în cursul unei vizite la New York pentru un recital pe viu la MOMA Luca s-a întâlnit cu mine, cu răposatul meu prieten Ira Cohen şi cu Timothy Baum pentru o zi de artă şi poezie în galeriile din East Village.

Un om scund, cam chel, cu ochelari de vedere întunecați, păr purtat pe o parte şi spre ceafă, o față de poet perfect sculptată, îmbrăcat într-un pulovăr de culoarea cerului, pantaloni călcați, de culoare sumbră, şosete roşu închis şi mocasini. 

Făptura lui măruntă şi părul lui de ființă „jupuită de vie” de societate se transpuneau nu numai în tonul tragic al vocii dar prin ochii adânciți cu umbre trecătoare tânjind nemurirea.

Şezând în restaurantul Il International în cartierul Tribeca din Manhattan, cu coroana Statuii Libertății pe acoperiş, vorbeam despre vedenii stranii şi vise interco-nectate cu elementele vieții şi morții, despre Diaspora avangardei născute în România şi prietenii lăsați în urmă.

 L-am dus pe Luca la o şedință a Societății noastre de Poeți şi Artişti Suprarealişti (PASS) lângă biserica Sf. Mark, şi am petrecut restul zilei colindând galeriile care au avut o perioadă scurtă de înflorire în East Village al anilor 1980.

Mai târziu am aflat că a cumpărat unul din asamblajele mele de artă, o cană de cafea plină de „Chei găsite pe Strada 9. Mă întreb ce s-a întîmplat cu colecția lui de artă.

Când venea să mă viziteze la Chez Val and Ruth vorbeam despre prietenul lui, poetul român, Gellu Naum, mentorul meu suprareal, şi despre amintirea scriitorilor dispăruți – Ilarie Voronca, Paul Celan şi Celine Arnaud, toți de origine ebreo-română, toți sinucigaşi. Vorbirea lui Luca era oarecum fracturată şi tristă, de ca şi cum ar fi continuat exilul lui de-a pururi nesfârşit, iar glumele ocazionale şi jocurile de cuvinte amuzante erau felul lui de a umaniza suferința şi singurătatea.

Vorbeam despre noua democrație din România care n-a recunoscut avangarda din Diaspora drept una din sursele revoluției, şi despre faptul că nici artiştii proscrişi pe  lista neagră de către comunişti, nici scriitorii disidenți, încă n-au fost recunoscuți drept o comoară culturală autentică, în parte pentru că se născuseră evrei, ?i din antisemitismul etnic continuu.

Luca însuşi nu era credincios, dar a purtat povara intoleranței societății fiind  „străinul evreu” atât pentru fasciştii francezi cât şi pentru cei români, mai târziu pentru comuniştii româno-ruşi, şi în fine pentru societatea franceză postbelică xenofobă.

Picătura care a umplut paharul a fost demolarea studioului lui parizian în scopul „regenerării urbane”, în februarie 1994, când la vârsta de 81 de ani a devenit official  persoană fără locință stabilă. Nici un lucrător social din labirintul birocratic  francez  n-a reuşt să-l ajute pe calmul geniu român, care după peste 4 decenii în Franța n-avea nici cetățenie nici mijloace să caute asistență medicală sau socială. „Să explodeze planeta, să explodeze planeta” scria apocaliptic, înainte de a se arunca în apă.

La centenar, moştenirea şi influența lui Luca nu sunt pe deplin recunoscute în istoria artei, poeziei şi artei de performanță.

Unii editori, cum ar fi parizianul Jose Corti, au publicat cărțile lui în franceză  – mici ediții –,  şi recent au apărut câteva traduceri în engleză în Twisted Spoon Press din Praga , Black Widow Press, Boston, şi Contra Mundum Press, New York. Dar astfel de publicări răzlețe nu sunt pe măsura unuia ca Gherasim Luca, un sfânt al suprarealismului care a întreprins numeroase explorări erotico-existențiale şi filosofice profunde. 

Luca a inventat un limbaj poetic nou bazat pe repetări şi bâlbâieli, ritm şi bâiguială, jocuri de cuvinte haotice şi koan-uri filosofice, vise afrodisiace şi coruri radical-erotice, teatre onirice muzicale şi suprareale, descrise de răposata poetă Adrienne Rich drept « limba furiei, murmurată secret, subversiv, luând pe ocoliş  colțurile, mototolită în buzunar, recitată unei comunități, citiă cu voce tare muribunzilor, zgâriată sau pictata cu spray-ul pe zid. Asta da, o asfel de limbă!»

 

În româneşte de Nadia Brunstein