Un univers artistic multicolor şi simfonic

Despre poezia lui Horea Cucerzan, ca şi despre pictura lui, au scris nume importante ale literaturii contemporane: Ana Blandiana şi regretatul Ion Iuga – prefațând primul său volum de versuri, Larma puterilor ; aşa cum acest volum este precedat de o caldă prezentare semnată de esteticianul Albert Kovács, un specialist în literatura universală, reputat comentator al operei lui Dostoevski. Ana Blandiana vedea în creația poetică a lui Horea Cucerzan, pe de o parte – o poezie de inspirație folclorică  ( evidențiată în folosirea monorimei, a resurselor expresive ale magiei şi descântecului, dar şi a unor poetice regionalisme) iar, pe de altă parte, o poezie directă, cu o mare limpezime a rostirii poetice.  Ion Iuga îl integra în tradiția poeziei ardelene, prin sinceritatea şi gravitatea tonului, descoperind înrudiri cu lirica lui Ioan Alexandru.

Prefațatorul recentului volum, preferă să distingă două linii tematice şi să le ilustreze prin câteva poezii reprezentative:O poezie a condiției umane şi sacralitatea ființei umane, ilustrată prin poemul   Să distingi lumina ființei:

„Ai văzut desigur lumina,/ călcată în picioare,/ ai văzut-o strivită/ şi n-ai ridicat-o,/ n-ai lecuit-o,/ n-ai spălat-o,/ ai lăsat-o în umbra durerii,/ nici măcar n-ai ştiut/ că-i o lumină naturală,/ fără egal, lumina omului,/ ființa lui secată într-un deşert!/ Se-ntâmplă poate într-o viață/ să distingi lumina ființei/ care nu lărmuie, nu zornăie,/ dar arde lăuntric divin./ Se întâmplă să ai şi tu harul/ acestui miracol, poate/ lumina ta să cutreiere/ viața , conştiința, simțurile,/ odiseele, bucuriile, paradisul/ sau secunda morții şi-a iubirii/ altor tărâmuri, a altor înțelesuri/ şi cineva s-o strivească/ ca pe o floare aşezată-n roua unei dimineți răstignite./ Se-ntâmplă să ai picioarele/ însângerate de stigmate/ şi leacul acelei lumini/ să te înalțe mai sus decât suferința/ acolo în altarul sfințit de puritate./ Ai văzut desigur lumina,/ miracolul din iarbă sau din straie,/ din trupul iubirii,/ sau din muribundele speranțe,/ şi ai trecut strivind balsamul/ învierii sau uitându-l,/ şi te-ai rănit fără să crezi,/ zidindu-ți propria încercare/ când ai călcat lumina fără straie,/ stigmatizând fiorul.”

Titlul este un îndemn – şi Horea Cucerzan are preferințe pentru asemenea titluri îndemn. Poezia are forma unei convorbiri, cu un interlocutor imaginar şi generic – prin frecvente adresări directe la persoana a II-a: ai văzut, n-ai ridicat-o, n-ai lecuit-o, să ai, ai trecut, ai călcat ş.a. Metafora simbol  este lumina,  repetată de 8 ori şi gândul unei raportări la poezia lui Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este explicabil, pentru că această lumină a ființei, fără egal, lumina omului este adeseori strivită şi, în nepăsarea noastră „n-o ridicăm, n-o lecuim şi n-o spălăm – o lăsăm în umbra durerii”. A doua secvență este dominată tot de un verb – se-ntâmplă – , arătând raritatea acestui miracol de „a distinge lumina ființei”, privilegiu dat artiştilor adevărați, care sondează zbaterile şi durerile condiției umane, cu prețul greu al unor suferințe intime la capătul cărora au însă bucuria să înalțe suferința în „altarul sfințit de puritate.” Poezia are o compoziție simetrică; în ultima secvență revine la verbul de început – ai văzut – , urmat de enumerații metaforice asemănătoare conturând acelaşi univers de „lumină a ființei” pe lângă care trecem nepăsători, ratând ocazia propriei noastre înălțări morale.

Am desprins din poezia comentată sintagma altarul sfințit de puritate pentru a evidenția componenta religioasă a poeziei lui Horea Cucerzan cu transparente referiri la fragmente biblice:Sensul Genezei. Între sublim, taină şi păcat, o interpretare teologică originală a începutului primei cărți din Biblie ce poate fi raportată la poemul lui Ion Heliade Rădulescu, Anatolida. În aceeaşi sferă tematică se înscriu poeziile: Visul mărului muşcat, Străin pe potecă-n rugăciune, Să urci scările cerului, Doamne, lungă-i calea ta, titlu care devine repetiție, sugerând dificultatea înălțării la trăirea creştină şi a unei necesare autocunoaşteri.

În contrast cu aceste poezii ne apar versurile care înfățişează într-un ton sarcastic, chiar cu accente de pamflet eminescian, decăderea moravurilor, degradarea condiției umane. În poemul Avem enumerarea, pe care se întemeiază întreaga poezie, conturează un univers vulgar şi superficial, iar Menajerie, elocventă chiar prin titlu, capătă accente critice prin sugestia alăturării „menajeriei” la societatea umană şi prin ecoul versului pamfletar eminescian „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază” devenind la Horea Cucerzan „sara-bandă, sara-bandă,/ totu-i lustru şi caracter de gaşcă.”

O a doua temă, chiar mai frecventă decât prima, dar în strânsă legătură cu ea, pentru că e dificil să facem distincții nete, este iubirea. La Horea Cucerzan iubirea apare în plenitudinea ei, adamică, fără false pudori şi sunt chiar vocabule care ar putea  – cum se spune în limbajul ştiristelor de la televiziune  – să-i afecteze emoțional pe unii pudibonzi. De aceea, pe lângă raportarea ce-o face Albert Kovács, la Anton Pann cu al său volum Spitalul amorului, adaug una care mi se pare mai concludentă: Emil Brumaru cu volumele Submarinul erotic, Ne logodim cu inel de iarbă etc. O poezie definitorie pentru viziunea iubirii în lirica lui Horea Cucerzan este cea care dă titlul volumului Păcate-n paradis: „Ne rupem,/ Ne rupem târziu/ Din trupul  păcătos şi impur,/ Tu vii de niciunde, eu zac,/ Misterele ard sufletul tău în cerdac!/ Se-ntâmplă să fim vagabonzi/ sfădiți de un neam de irozi./ Acelaşi spate de fum delirant/ îmi plimbă şi îmi afumă/ zilnic sufletul împăcat./ Mai viu mă-ntorc în trupul tău,/ atins de harul ce încă nu-l văd,/ urmăresc fiecare risipă a ta în abis,/ o ploaie de păcate în vis,/ ploaie de păcate-n paradis./ Târziu, mă întreb/ de unde oare harul/ păcătosul, inelarul,/ preacurvind  doar cu zadarul/ şi de unde neputința/ ce îmi arde neființa./ Ne rupem, ne rupem pustiu/ din aerul acesta sordid şi târziu.” Este, de asemenea o temă cu evidentă trimitere biblică. Paradisul a constituit o temă poetică în lirica universală (v. Milton Paradisul pierdut) şi în lirica românească, de-ar fi să pomenim numai cunoscuta poezie a lui Blaga, Paradis în destrămare. ?i aici două cuvinte, verbul ne rupem şi adverbul târziu luminează sensul poeziei pe care l-am enunța într-o presupusă interogație: Este posibil paradisul terestru? La impedimentele ştiute: suferință, boală, moarte, poezia lui Cucerzan adaugă insistent eterna ispită a femeii şi a iubirii carnale. Poezia nu absolvă de păcat, dar exprimă speranța că măcar târziu şi cu sincere remuşcări „ne rupem/ de trupul păcătos şi impur”, „rupere” care în final înseamnă şi o desprindere dintr-un univers social sordid. Dar pentru a contracara această viziune  în altă poezie ne întâmpină această confesiune: „N-am fost măcelar/ şi nici cămătar de amor.”

Poezia este asemenea picturii, spunea Horațiu. Deşi mai târziu Goethe în Poezie şi adevăr combătea această aserțiune horațiană arătând că fiecare artă are limbajul ei artistic propriu şi trebuie judecată după genul şi specificul ei, totuşi pictura sau muzica pot completa sugestiile unei poezii, pentru că în poezia modernă poetul nu spune totul, considerându-l pe cititor un fel de coautor. Volumul lui Horea Cucerzan oferă numeroase exemple de asemenea „completări” a sugestiilor poetice prin picturile ce se adaugă poeziilor pe care cititorul le va identifica singur.