Miscellanea
Marian Drăghici
O emoționantă evocare a Constantei Buzea
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013
O emoționantă evocare a Constantei Buzea semnată de Simona Vasilache, citim în România literară, nr. 36. „Pe 31 august s-a împlinit un an fără Constanța Buzea. Cu suferindă discreție, aranjase să dispară ceva mai-nainte de ispăşirea fizică. Şi nici nu putem spune, vai, că posteritatea îi e tulburată de prea multe readuceri în lumină.” Am iubit-o pe Constanța Buzea. Poezia ei, „sufe-rinda discreție”, credința ei. Între poetele generației 60, de primă mână, rugoasa Constanța Buzea fuse preferata mea dintotdeauna. Adică, cu mult înainte de-a o cunoaşte personal, în redacția României literare, în primăvara lui 1990. Ba, chiar înainte de cronica sa la volumul meu de debut – cum să-i spun: fulminantă? –, în revista Amfiteatru, numărul din decembrie 1988, parcă. Nu, nu generoasei sale mâini întinse pe o pagină de revistă, cu un sfert de secol în urmă, unui „atât de fin poet” necunoscut, îi răspunde simpatia mea profundă, aparent inexplicabilă. Lirica acestei exemplare poete nu avea, în lectura-mi din anii ‘70-’80, nici frumusețea exaltant-augurală a (versurilor) Anei Blandiana, nici hieratismul magic-hipnotic al Ilenei Mălăncioiu, nici grația discursiv-fugace a Gabrielei Melinescu, nici, mai încoace, abisalitatea metafizic-cambrată a Angelei Marinescu. Şi totuşi, sub o aparență discursivă calmă, Constanța Buzea conținea câte ceva din toate, le subsuma. O suferință, atavică aş spune, potențată de monstruoasa hârşire a unui soț imposibil, îmi apărea mai mare decât a tuturor acestor poete la un loc, situând-o, în ochii mei, deasupra lor. Şi, prin sfârşitul tragic, acolo a rămas. Cu poezie, cu suferință, cu credință, cu tot. De suferința sa nu luasem act din bârfe sau confesiuni fie şi bine intenționate, ci direct din ființa de poezie a Constanței Buzea, citită/recitită. Numai în şi printre versuri. Impresia mi-au confirmat-o din plin notațiile din jurnalul Creştetul ghețarului, cred că ultima sa carte antumă. Vestea dispariției Ioanei, apoi, la scurt timp, vestea dispariției Poetei-mame, „după o scurtă şi grea suferință” cum sună un clişeu inept în cazul de față, m-au lăsat fără nicio reacție. Nu cred că i-am spus, că apucasem să-i spun, părerea mea despre poezia domniei sale, nu limpede, nu în cuvintele de mai sus. În schimb, Constanța Buzea mi-a urmărit şi susținut aparițiile publice, atâtea câte au fost, pe tot parcursul, nu doar ca redactor de poezie la România literară, ci pur şi simplu ca poet-confrate, ca să nu zic con-soră, mai mare. Prin grija şi complicitatea sa România literară a publicat pe parcursul anului 1995, în două pagini, poeme din viitorul volum Lunetistul & cocoşul de tablă, apărut anul următor la Cartea Românească. Asta după ce, din capul locului, CB mă prevenise în modul ei net, fără menajamente: „Pot să-mi placă mie (poemele) să mă urc pe pereți, dacă n-o să-i placă lui Manolescu, nu apar.” Au apărut, după Lunetistul, Ukulele, Biblia Belgrad eu şi moara lui Take, cele cu Negresa, Ierusalim ş.a. Nici Constanței Buzea, nici, mai ales, lui Nicolae Manolescu, nu le-am mulțumit expres pentru apariție. Nu destul, mi se pare. O fac acum, fără să fiu sigur că mă citeşte sau aude vreunul. Mulțumiri i se cuvin, pentru aceste rânduri, Simonei Vasilache, unul dintre cei câțiva scriitori tineri de azi care-ți lasă impresia, citindu-i, nu doar de finesse d’esprit, acribie, minte luminată sau, ştiu eu?, talent deosebit, cât de om pur şi simplu întreg.
Cu emoție aparte citisem şi articolul dlui G. Dimisianu, despre Mircea Iorgulescu, din România literară, nr 34, prilejuit de aniversarea a 70 de ani de la naşterea ex-colegului său de redacție. Nutresc o prețuire justificată pentru criticul Rondului de noapte, de ce ? Cenzura îmi respinsese titlul volumului de debut (1988). Mai exact, ne-a obligat, pe mine şi pe Mircea Ciobanu, redactorul cărții, să-l schimbăm. Am făcut-o ultimamente – volumul era de cinci ani în aşteptarea tiparului –, şi cătrăniți (eu), şi amuzându-ne (Ciobanu). Descriere după altă natură a devenit, vrând-nevrând, după titlul unui ciclu de poeme din volum, Despre arta poetică. Când Mircea Iorgulescu, pe care nu-l cunoscusem personal, avea să scrie în Rom.lit. despre acest debut, cum credeți că şi-a intitulat recenzia? Descriere după altă natură! Era şi acesta un titlu de poem, care se păstrase între coperți, dar pe copertă nu, ca subversiv, sau mai ştiu eu cum li se va fi părut cenzorilor. Intuiția lui M. Iorgulescu, a sâmburelui viziunii acelei cărți chinuite îndelung şi de pomană, recuperarea şi repunerea lui ca titlu în pagină, în România literară, a contat, atunci în 1988, nu doar ca act de omologare a unui poet – mă rog, o mai făcuseră, să zicem, şi alții –, cât ca gest salutar, justițiar. Nu cred să existe pentru poet, sub dictatură, poate în afară de dragoste, oricum s-ar numi ea, un deliciu mai răscumpărător ca îndreptățirea lui prin pana unui critic. Scrie G. Dimisianu: „Drept este măcar să amintesc, în împrejurarea aniversării lui Mircea Iorgulescu, felul în care s-a manifestat public acest confrate al nostru, în anii ultimi a ceauşismului, până la plecarea în exil, petrecută în toamna lui 1989. În şedințele de la Uniune, când se accepta să mai fie convocate, în cele din reviste, se pronunța critic față de situația din cultură, din ce în ce mai apăsător critic. Şi nu doar cultura o viza, ci societatea cu toate ale ei, era limpede.”
Ca tot ce scrie „Domnul Dimi”, şi „portretul” aceasta impune prin grația bunei cumpăniri, are suflet şi miez, respiră calm, noblețe. De aici un efect benefic-salubru, cred, atât cât reverberează în spațiul public scrisul domniei sale.
N.B. Numerele 36, 37 şi 38 ale României literare au apărut cu sigla (finanțarea) AFCN.