breviar editorial

O premieră pentru România, deocamdată: filmul vieții şi operei unui scriitor, Petru Popescu, bine prizat atât la noi, cât şi în SUA, unde a emigrat în 1974-75.

Cornel Ungureanu, Virgil Stanciu şi Diana Câmpan se pronunță apreciativ şi cu destul entuziasm asupra monografiei lui Dinu Bălan, iar Constantin Cubleşan accentuează în prefață unele aspecte legate de succesul la public al romanelor populare versus elitism cu tot dinadinsul: „Prins ori Reve­lație pe Amazon nu sunt romane pe care să le cumperi în gară la Cluj şi să le citeşti până la Alba Iulia, după care să le arunci într-un colț de bibliotecă, într-un caz fericit. Într-un loc, în volumul Între Socrate şi Xantipa, Petru Popescu spune, cu toată îndreptățirea: «Publicul cere carte, noi trebuie să-i dăm carte. (...)» Valoarea o stabilesc esteții, timpul şi fidelitatea publicului. Ca să se aleagă valori, noi trebuie să publicăm mult şi de toate felurile. Prins, bunăoară, îşi asumă fidelitatea publicului. Este, deci, o carte de incontestabilă valoare.

Despre această valoare a scrisului lui Petru Popescu vor­beşte, de fapt, autorul monografiei de față. Cu alte mijloace, dar ținând seama mereu de preceptele estetice, chiar dacă nedeclarat, el demonstrează valoarea de prim rang a operei lui Petru Popescu. Demersul său este pasionant şi pasional. În comentariul său este multă pasiune exegetică şi rigoare inter­pretativă, multă sete de susținere a adevărului literar, căutându-şi argumente într-o bibliografie impresionantă, pe care o utilizează ca un veritabil profesionist al criticii literare, cum se anunță a fi. El are metodă de lucru, are limbaj critic, are opțiuni personale – pe care şi le argumentează cu aplombul necesar. Din studiul său monografic, profilul scriitorului Petru Popescu se descifrează precis şi impunător.

 

Odysseia I-XII, de Homer, traducere de Cezar Papacostea, colecția Primordialia, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 256 pagini

Nu ştim cum ar suna cele 12 rapsodii homerice în anul 2029, la 100 de ani de la apariția traducerii lui Cezar Papacostea. Acum însă, după 84 de ani, rămân de mare actualitate –  şi bănuim, îndreptățit, că vor înfrunta deceniile! – cuvintele lui N.I. Herescu (14 iulie 1936), selectate pentru coperta a patra de Ioana Costa, cea care a îngrijit ediția cu dăruire şi acribie, a alcătuit Introducerea, Nota asupra ediției, notele şi indicele: „Homer se exprimă în formule. Îmbracă, adică, o idee simplă într-o frază-tip, tăiată pe măsura hexametrului, şi repetă această frază ori de câte ori este nevoie să exprime ideea voită. (…) De acest procedeu homeric trebuie neapărat să țină seamă traducătorul, căci aici stă caracterul şi toată atmosfera stilului lui Homer. A face să dispară formula, a varia sau a suprima epitetul înseamnă să spulberi tocmai savoarea caracteristică aedului. A le reproduce aidoma, ori de câte ori ele revin în textul elen, iată ceea ce le conservă această savoare. Şi aici se ridică grava problemă: limba românească, în care din aspectele ei s-ar mlădia mai bine adaptării procedeelor homerice? 

Cezar Papacostea a rezolvat problema în chip strălucit şi este, fără îndoială, unul dintre meritele de căpetenie ale acestei traduceri excepționale. El a utilizat limba basmelor şi a vechilor noştri cronicari.”

 

meditând în ochiul închis al ciclopului, de Ioan Barb, colecția „poeți români contemporani”, Editura Brumar, 2013, 78 pagini

Sunt două grupaje: Momente cu Brigitte şi Rănile încetinirii. Şi mai avem ceva, ce cântăreşte extrem de greu – cuvintele lui Al. Cistelecan: „formula lui Ioan Barb se şi reproduce, fireşte; dar nu ca producție de atelier, ci doar ca metamorfoză inventivă a unei unități lirice în care se topesc ironia şi tandrețea, tăietura brutală cu atingerea gingaşă şi o nonşalanță provocatoare cu nostalgiile iluminării. Ioan Barb porneşte mai de fiecare dată de la acel memento al realului impus ca prag de Camil Petrescu şi se lasă dus apoi de un trend parabolic al imaginarului. Pe liniile mai active ale acestuia ajunge ba la o poezie cu priză directă la concretul cotidian (sau anamnetic), ba la o poezie ce se pierde în ritualuri de iluminare, ba – mai adesea –  la o țesătură de stări păzite de ironie să nu dea în confesiuni sentimentale. E un imaginar cu tupeu, uneori cinic, alteori simpatic, pe care Ioan Barb îl încurajează la îndrăzneli împinse pînă-n marginea suprarealismului (dar nu mai încolo). Tocmai acest tupeu al inventivității îl fereşte de repetivitate.”

Sunt, cum spuneam, două grupaje. Metanoia în doi timpi, under construction, sub ochii lectorului, de la căderea în rănile trecutului până la lentoarea şi blândețea deschiderii unui timp fără de timp, fără asperități sau adversități: „n-aş fi înnebunit de la început/ la fel cum încă o vreme îți simți brațul intact după amputare/ aş fi continuat să mă simt atrăgător/ nu doar o rană într-o bucată de carne/ m-aş fi străduit să ocolesc obstacolele/ aşa cum un orb îşi deschide ochii în vârful degetelor/ nici chiar Dumnezeu n-ar fi observat că sunt mutilat/ El se uită în inimă şi nu la fața omului/ aşa cum la ecograf se văd doar oasele puternice/ susținând corpul/ m-ar fi ascuns în strălucirea Sa/ să nu mă vadă când cad// tania a recunoscut că aştepta/ să-mi spulbere cenuşa din ochi/ să-şi încălzească tălpile/ când dănțuia// din fiecare scânteie aştepta/ să reînvie un fachir// să stingă trecutul ca pe o flacără// apoi ar fi depus în loc de coroană/ pe partea lipsă din viață/ o mască de ceară”. Şi, 40 de pagini mai încolo, iată reflexiile lumii de dincolo: „s-a subțiat pielea călcâielor/ străbătând linia vieții/ prin palma lui Dumnezeu// un înger îi răzuieşte/ cu piatra ponce amprentele/ până când se vede în ceață/ lumea de dincolo răsărind”.

 

Încă, de Riri Sylvia Manor, Editura Tracus Arte, 2013, 60 pagini

Riri Sylvia Manor nu are vârstă. Este fetița de 12 ani din Hiroshima, acea Mecca a „Ploii Negre”, Ofelia (16 ani) „purtată de valuri”. Este „eu-alta” ce-şi descoperă „adolescența – o minge nu întotdeauna aruncată înapoi”, este purtătoarea de pălării florentine, este revoltata-nepăsătoare care îşi trimite nedumeririle spre william.shakespeare@co.uk, este cea care vorbeşte cu orizontul: „Ea poate vorbi cu orizontul/ Poate vorbi cu munții, cu marea,/ Poate vorbi cu pereții, cu ferestrele, cu strada,/ Cu orice om la nivelul ochilor/ Dar/ Nu poate, nu poate, nu poate vorbi/ Cu copiii ei.// Ei nu o iubesc dimineața, / Nu o iubesc la prânz, / Nu o iubesc seara,/ Apasă singură tasta computerului/ Pe care scrie cu litere mari: «şterge mama»// Se pare ca s-au auto-fabricat,/ S-au născut singuri, şi-au dat lapte singuri, s-au culcat singuri,/ S-au sărutat singuri de noapte bună,/ Au pregătit singuri mesele de sărbătoare cu bunicii,/ S-au auto-crescut,/ E versiunea lor oficială despre subiect/ Până când timpul va estompa versiunile/ Iar martorul ocular care/ Vorbeşte acum cu orizontul/ Nu va mai/ Exista”. „Cu o anumită toleranță/ tăvălită prin pesmetul anilor”, revolta adolescentină e ajustată implacabil, „Şi amintiri din maturitate –/ Cuțite prin aer/ Vor continua să zboare,/ Să se înfigă în carne” până ce empatia va îmblânzi toate asperirățile: „La şaisprezece ani ştiam: noi suntem altfel./ Noi ne vom purta corect. Nouă nu ni se va întâmpla/ Tot ce se întâmplă vârstnicilor,/ noi vom fi altfel, noi nu vom urla niciodată,/ noi vom evita smoala întâmplărilor,/ tălpițele noastre vor rămâne trandafirii,/ ne vom aşterne culcuşul în creştetul unui copac/ şi nu vom cădea din somn împreună cu toamna frunzelor,/ nu va fi secetă, nu vor fi întâmplări supărăcioase,/ vom face totul cum trebuie şi totul va fi surâzător,/ noi nu suntem cei dinaintea noastră,/ noi suntem noii noi.// Şi aceste întâmplări de necrezut/ iată, ni s-au întâmplat tocmai nouă/ şi anii ca nişte pirați/ ne-au luat averea şi nici măcar nu au împărțit-o la săraci./ Şi nu am fost altfel ca ceilalți, ne-am încâlcit/ Ca şi ei în pânza de păianjen a întâmplărilor,/ cu cât ne zbăteam să ieşim/ eram mai mult înăuntru/ şi nu am răsturnat lumea/ şi nu am mântuit-o/ şi nu am rămas contaminați de frumos/ şi acum o ştim.// Ofelie purtată de valuri/ Fetița de şaisprezece ani/ Apare, dispare, apare./ Totuşi.”

 

fuga din urmă, de Ioan Matiuț, cu şase desene de Laurian Popa, Editura Tracus Arte, 2013, 64 pagini

Poeme voit neindividualizate, aerate, voit esențializate, fără titlu, aşa încât avem – de bună seamă – şi un volum fără cuprins: „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi”. Un fel de tot care, oximoronic, e nimicul ce se voieşte – în viziunea autorului, cel puțin – a conține toate potențialitățile: „asta e totul/  respiră/ să nu uiți”. Mai interesant este că, fie brand-ul binecuvântat, acum fix doi ani TipoMoldova publica în colecția sa bineştiută o antologie a lui Ioan Matiuț care are exact titlul respiră să nu uiți. Migrația poemelor dintr-un volum în altul se vădeşte a seamăna cu traseismul politic, dacă nu ține strict de promovarea brand-ului, aşa cum o vede, de la caz la caz, autorul.

Identitate culturală şi mentalul colectiv românesc în postcomunism (1990-2007) – Imagini, mituri, percepții, repoziționări, de Ovidiu Iancu, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013, 346 pagini

Volumul se deschide cu o Pledoarie şi include capitolele (foarte dense şi bine documentate toate!): Instrumentar, Postcomunismul românesc – o imagine exotică, În căutarea unei identități, Quo vadis?.

Din coliziunea comunism – postcomunism a rezultat, spune autorul, „o imagerie de tranziție pe care am numit-o exotică”: „Trecerea de la comunism la postcomunism a re­activat o serie de structuri mitice aflate, o vreme, în stare latentă. Dacă în timpul comunismului, miturile milenariste se aflau în prim-plan, în postcomunism, prim-planul este ocupat, rând pe rând, de mitul cetății asediate, mitul complotului universal şi de o întreagă serie de mituri de rezistență. Vârsta de Aur continuă să fascineze, ea deplasându-se înspre zona interbelicului românesc, asociată adesea cu ideea de normalitate. Cât despre intelectualul român, ne-a preocupat modul în care el oscilează între izolarea în turnul de fildeş şi im­plicarea activă în viața cetății.”

Cât despre identitatea națională, tema ultimului capitol al cărții, Ovidiu Iancu argumentează că „un concept atât de lejer şi, nu de puține ori, facil abordat (identita­tea) se află într-un continuu proces de repliere, reordonare, revizuire. Mai mult decât atât, am pornit de la premisa că identitatea se defineşte în raport direct cu imaginarul şi miturile, din această perspectivă textul literar devenind subiect al identității. Şi, prin text, men­talul colectiv ia act de miturile care îi vor defini mai târziu identitatea. Este o evidență că între ipotezele despre identitatea românească ale lui Dumitru Drăghicescu sau Constantin Rădulescu-Motru şi cele vehicula­te în secolul XXI de Lucian Boia, Daniel Barbu sau Ruxandra Cesereanu există o diferență majoră. Am încer­cat să analizăm prin intermediul textelor literare (bele­tristice sau nu) momentele care au contribuit la identi­tatea românească în postcomunism. După o necesară abordare teoretică, aşadar, am discutat despre trei dintre bornele de hotar care au reconfigurat mentalul colectiv şi implicit identitatea națională. În primul rând, am adus în discuție un arse­nal mitologic apărut în anii ‚60 ai secolului XX şi trans­ferat în postcomunism; el este legat de americani. Apoi, am abordat problema identității româneşti în raport cu Europa, de data aceasta sub forma unui avatar numit Uniunea Europeană. Un recurs la istoria culturii române a fost imperios necesar. Plasarea culturii noastre între Orient şi Occident nu e o temă nouă, ea a animat de secole dezbateri ce au antrenat generații întregi de intelectuali. în fine, o altă contribuție decisivă la constructul identitar românesc în postcomunism l-a avut mitul frontierei. Odată cu posibilitatea de a circula, ro­mânii şi-au confruntat propria identitate cu a celorlalți. S-au reactivat mitul străinului, mitul complotului uni­versal şi al cetății asediate, au reapărut naționalismele şi diversele complexe (de superioritate sau de inferioritate)”.

 

Cincizeci de ani, de Stelian Țurlea, Editura Tritonic, 2013, 138 pagini

Stelian Țurlea scrie cu mare uşurință, aşa se pare, şi volumele lui de ficțiune din ultimii 10-20 de ani stau mărturie. „Iar acum, între fotografiile acelea de nici o jumătate de palmă, din vremea studenției, am recunoscut-o pe Stela, lângă Ligia, Alexandru, Costică şi alți câțiva pe care nu-i ştiu. Costică era în două fotografii. Am fost îngrozită. Poate vorbele mele îi trimiseseră la închisoare, sigur ajungeau acolo oricum, dar le dădusem şi eu un brânci. Vorbele mele poate îl trimiseseră pe el la Bumbăcari. Am îndesat fotografiile în cutie, am împins-o pe raftul cel mai de sus al şifonierului şi am plâns până mi s-au umflat ochii.” Cândva, cu ceva timp înaintea postcomunismului atotbiruitor, Istoria a găsit cu cale să-şi îngăduie, în 1956, (încă) o mişcare stranie, perversă, cât să dea speranțe pentru câteva ore-zile-săptămâni, cât să prilejuiscă apoi drastice anchete polițieneşti printre studenți şi să pulverizeze destine. Stelian Țurlea aduce în fața noastră povestea unei tinereți, a unei singurătăți, a unei iubiri şi a unei penitenței. O vină impusă ori indusă unei studente, conştientizată cumva din întâmplare, mulți ani după ce evenimentele din 1956 păreau a-şi fi estompat semnificația politică. Pentru că Istoria mare coboară şi rămâne infiltrată în istoria mică, personală, surprinsă de romancier. Iar punctul de legătură este lagărul de muncă de la Bumbăcari, unul dintre locurile în care regimul comunist îi deporta, fie că avea sau nu dovezi, pe cei care „uneleteau împotriva ordinii sociale”: 

„pe cine cunoaşteți, a intervenit un altul,

dintre cine, am întrebat eu,

ne jucăm de-a ghicitoarea, s-a oțărât cel care vorbise ultimul,

mă simțeam ca la un proces în care nu aveam apărător, şi încă eu nu făcusem nimic şi nu se putea ca ei să nu fi ştiut asta, voiau doar să mă intimideze, îmi imaginam ce va fi fost în cazul celor care chiar făcuseră ceva şi se ştia,

chiar nu înțeleg, am spus eu,

cine din anul dumitale a participat, nu se poate să nu ştii, n-au existat materiale informative, dar sigur n-au apărut ideile astea din senin, peste noapte, cineva a plănuit, cineva a discutat, cineva a organizat, şi-a arătat nemulțumirile, neliniştile, angoasele, doar faceți şi filosofie, unde nu se învață doar marxism-leninism, unii se lasă prinşi de filosofiile putrede ale imperialismului putred şi corupt, şi uite aşa apar convingerile duşmănoase

adică îmi cereau să denunț şi să devin o turnătoare n-aveau mai nimic concret, în atâtea săptămâni de anchete şi se agățau de orice, nu-i deranja niciun fel de confesiune, putea fi şi imaginară, doar ceva de care să se lege, să-şi justifice ora petrecută cu mine, ziua de lucru.”

 

Critica de serviciu, de Vasile Dan, Editura Mirador, Arad, 2013, 168 pagini

Poetul arădean publică acum cronicile din revista Arca, între volumele recenzate de-a lungul timpului fiind cele ale aparținând unor scriitori ca: Miruna Vlada, Romi Bucur, Andrei Bodiu, Ion Zubaşcu, Ioan Moldovan, Nicolae Prelipceanu, Vasile Gogea, v. leac, t.s. khasis, C. Ungureanu, H-R. Patapievici, Marta Petreu, Nichita Danilov. Addenda cuprinde: Doi scriitori polonezi la Arad; O Biblie românească nou-nouță; Poetul unei singure cărți aproape antume; Fiecare avem o bibliotecă personală, „de căpătîi”; Capătul lumii în poezia lui Ioan Flora; A II-a literatură română. Sau prima?; Adam cel viu; Pactul cu diavolul din perspectiva diavolului. În Literatura celor din afara granițelor, A II-a literatură română. Sau prima?, Vasile Dan atrage cu precădere atenția asupra unor nume care au căpătat rezonanță europeană sau mondială, de la Brâncuşi, Enescu, Eugen Ionescu, până la Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Matei Vişniec. Sau până la Vasko Popa şi Pavel Gătăianțu: „Şi astăzi sunt mari valori ale culturii române, şi încă nu departe, la o aruncătură de băț de noi. Bunăoară la Novi Sad, în Voivodina sârbească, unde trăieşte şi scrie în limba română, printre alți scriitori români, Pavel Gătăianțu. El a fondat aici revista trimestrială Europa, un adevărat obiect estetic de dus la ochi, cu texte substanțiale valoric, scrise de autori români de pretutindeni, de sârbi, maghiari, croați etc. Recent am primit de la el o superbă carte de poezie: Anarhie cu pauză de ceai (Editura Fondul Europa, 2010, Novi Sad). Poet inventiv în limbaj, nonconformist, dezinhibat în teme (unele de un erotism fără echivalent la noi, unde se cade în pornografie şi licențios), el continuă acea stare de libertate absolută în expresie şi spirit pe care o cultiva şi Vasko Popa, cel mai mare poet sârb din secolul XX. Şi el de origine română. Iată poemul dedicat de P. G. chiar acestuia: «De ce Siguranța 1-a fotografiat incognito pe Vasile Popa/ păşind prin Bucureştii de odinioară/ într-un costum de epocă à la Humphrey Bogart/ cu fața de ascet sau de profet din Marile Loje/ sau actor din filme hollywoodiene,/ amant sau simplu observator.//. Nici azi nu s-a schimbat nimic/ doar el lipseşte din peisaj.» (p. 13). Sau, schimbând registrul, poetul ciupind şi o temă politică: «Cu toate că după dispariția lui Tito/ Am fost timp de un deceniu/ membru pasiv al partidului comunist/ Nu mai cred în partide de stânga/ Şi mai puțin în partide de extremă dreapta (...)// Havel zicea că trebuie să treacă trei generații/ Până să ajungem pe făgaş.» (p. 12). Păcat că nu pot oferi mai mult din acest poet adevărat.”

 

Poemele poemului nescris, de Ioan F. Pop, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2013, 330 pagini

Antologie cuprinzând – într-o ordine voit îndepărtată de cea cronologică –, poeme din ultimii 17 ani, publicate în volumele: Poemele absențeI (2011), PoemeşinimiC (1996), Poeme de sedus realitateaA (2000), Poemele poemului nescriS (2011). Ioan F. Pop este încrezător cu asupra de măsură în cuvânt: „Poeticul rupe în mod radical lumea de datele efemerității sale, predestinînd-o posibilului său cel mai la îndemînă – cuvîntul. Cuvînt care tot face şi re-face lumea, pînă ce aceasta rimează cu ea însăşi, consună cu toate tăcerile (nerostite) dinaintea ei. Poeticul ştie să viseze cu toate posibilitățile cuvîntului, cu toate potențele tăcerii. Poetul e un fel de înger cu aripile mai grele decît trupul, care zboară la pas prin «norii» efemeri ai realității. Poemul necesită cea mai puțină materie. Poemul este lumină... (…) Căci nu există o mai adîncă angajare – sublimă în gratuitatea sa – decît această aventură perisabilă (şi inexprimabilă) a totalității şi nimicnicității cuvîntului, această arheologie hieratică în umbrele unei alterități cu care am schimbat cîteva tăceri esențiale. Şi unde, în relativitatea sa absolută, eul (poetic) continuă să medieze sobru şi ludic între două abisuri.”

Referințele critice din volum sunt semnate de Al. Cistelecan, Horea Poenar, Ion Vădan, Florin Lazăr, Gh. Grigurcu, Andrei Grigor, Gh. Mocuța, Bucur Demetrian, V. Cubleşan, Şt. Borbely, Romul Munteanu, Ioan Moldovan, Carmelia Leonte, Mircea A. Diaconu, Simona-Grazia Dima, Raluca Dună.

 

China, jurnal în doi timpi, de Andrei Bodiu, Editura Tracus Arte, 2013, 115 pagini

Un pod de ceai, flori, cărți şi click-uri – nu către Basarabia, ci către îndepărtat-apropiata China, către care distanța se scurtează pe zi ce trece. Zece zile „în priză directă” ale universitarilor din Braşov (8-18 decembrie 2012), la nouă luni de la inaugurarea Institutului Confucius al Universității Transilvania – stația auto Livada Poştei, aproape de Piața Sfatului, pentru necunoscători. Iată şi impresii din Centrul Național de Conferințe al Chinei (CNCC): „Partea de clădire în care suntem are săli de toate dimensiunile: mici, medii, mari. Geamurile sunt imense şi avem panorama ce­lebrului «cuib de pasăre», stadionul Jocurilor Olimpice din 2008.

Cobor la parter, la expoziție. Variantele educative pentru deprinderea chinezei sunt ex­trem de diverse. Pavilionul e plin de oameni, o lume pestriță, venită de peste tot. Ambiția este de a transforma chineza într-o limbă de circula­ție mondială. Mijloacele de a apropia oamenii de limba chineză sunt pentru toate nivelurile. De exemplu, pentru copii există manuale interac­tive. Avem şi noi la Braşov. Totul este foarte atractiv, centrat pe cursant, în deplin acord cu cele mai noi direcții ale didacticii. Beijing University Press este foarte prezentă. Ofensivă to­tală pentru a transforma chineza într-un idiom mondial. Temperatura în Centru e variabilă. Pe hol e mai frig ca în pavilionul A, unde e mai rece ca în sala cu bugetul.

Am nevoie de un ceai. Prost ceai pentru standardele chinezeşti. E fierbinte şi face bine plimbării mele în costum în aceste spații des­chise. Pe holuri se bea ceai adevărat, dar nu mă aventurez. Văd şi nişte evantaie superbe. Omul care le-a făcut e singur şi trist. Nimeni nu îl bagă în seamă.

Afară se vede turnul din care s-au făcut transmisiunile pentru Jocuri. Aflu că nu i s-a găsit o destinație. Suntem, şi aici, într-o altă parte a satului olimpic. Vizavi de Marco Polo e un restaurant care se cheamă Beijing Duck in Olympic Village. Celebra rață, sacrificată iar şi iar pentru gloria culinară a Capitalei.”