Cronica literară
Grațiela Benga
ISTORIA UNEI GENERAȚII
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
În anul 1998 Eginald Schlattner, scriitor de limbă germană, originar din Arad, îşi publica primul roman: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) era povestea saşilor care au trăit, dintr-o perspectivă sau alta, războiul. Apărută în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, şi distribuită în întregul spațiu germanofon, cartea s-a bucurat de un mare succes. Au urmat traduceri în câteva limbi şi o adaptare pentru ecran. Zece ani după apariția Cocoşului decapitat, Dieter Schlesak (unul dintre cei mai interesanți poeți şi prozatori germani) tipăreşte la Editura Polirom cutremurătoarea viață a lui Capesius, farmacistul de la Auschwitz. Născut la Sighişoara, oraş în care doctorul, Dieter Schlesak s-a documentat şi a scris treizeci de ani la acest roman. I-au trecut prin mână documente, interviuri, depozițiile martorilor în procesul Auschwitz-ului etc. Intersectând colajul cu vina de a fi supraviețuit (resimțită de Adam, un personaj simbolic), romanul lui Dieter Schlesak surprinde crepusculul unei etnii. Dar şi eşecul unei iluzii.
Profilați în cărțile lui Eginald Schlattner şi Dieter Schlesak, saşii nu sunt singurii care pot vorbi, în cunoştință de cauză, despre drama germanilor din România. În Banat, multe sate poartă vechea pecete a tradițiilor şvăbeşti. Prăfuită acum, după deceniile de comunism care au golit ținutul de locuitorii lui de etnie germană, această pecete era cândva strălucitoare. Nu se poate discuta despre germanii din România fără a lua în considerare şi istoria şvabilor bănățeni. Prea puțin adusă în prim-plan, povestea acestora se leagă indisociabil de povestea unui ținut. Cu un farmec pe care îl mai putem vizualiza, măcar în parte, dacă poposim în satele Banatului, epopeea şvabilor nu a fost lipsită nici de întorsături tragice. Printre ele, deportarea în Uniunea Sovietică şi, puțin mai târziu, în Bărăgan. Zeci de mii de etnici germani au fost pedepsiți pentru un război pe care nu ei îl duseseră. Sau izolați de comunitatea lor, ca măsură de precauție în cazul unui nou conflict, pe motiv că sovieticii vedeau în ei posibili trădători.
Dacă deportarea în Bărăgan a constituit de câteva ori subiectul unor pagini impresionante, despre plecarea şvabilor din Banat la muncă forțată, în URSS, s-a scris mai puțin. Chiar şi Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlattner avea nevoie de o latură complementară, de o carte care să întregească istoria etnicilor germani din România anilor ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Cartea aceasta ar fi putut fi scrisă de oricine a supraviețuit în minele din URSS sau pe şantierele sovietice de reconstrucție. Ar fi putut fi scrisă chiar de tante Hilde, o prietenă a bunicii mele. Tante Hilde fusese acolo, în minele din URSS. Vina adolescentei din anii ’40 era doar aceea că aparținea unei etnii anatemizate. Mult mai târziu, când i se răscoleau amintirile, un tremur de neoprit îi scutura trupul iar vocea i se pierdea într-un plâns convulsiv. Nu reuşea să vorbească prea mult despre anii petrecuți acolo. Nu îşi amintea, ci retrăia oroarea. Pentru tante Hilde, aşa cum am cunoscut-o, a rememora şi a scrie despre deportarea în URSS ar fi însemnat o sinucidere.
A fost nevoie să vină anul 2008 ca, în sfârşit, să avem epopeea (sau, mai degrabă, contraepopeea) şvabilor deportați în URSS, după război. A scris-o Ştefan Ehling, într-o carte de aproape şase sute de pagini. Martha (Timişoara, Editura Marineasa) este un roman despre supraviețuire şi moarte. Despre ideologie şi iubire. Nu în ultimul rând, o carte a epuizării, a abandonului şi a reînnoitei speranțe. Spre deosebire de tante Hilde, Ştefan Ehling izbuteşte să descopere o altă latură a memoriei – cea care poate converti un supliciu într-o experiență eliberatoare. Cu o bună parte a familiei îngropată în URSS (căci au murit acolo sora, tatăl, unchiul, mătuşa şi verişorul autorului), Ştefan Ehling recurge la memorie ca la singura modalitate de a exorciza un timp nefast al lumii. Pliurile amintirilor sunt dublate de spiralele ficțiunii, pentru că, aşa cum am menționat, Martha este un roman, nu un volum de memorii. A fost, cred, o opțiune eronată. Cartea lui Ştefan Ehling are o considerabilă valoare documentară, dar construcția ficțională nu rezistă examenului estetic. Pe scurt, în cazul Marthei, eşecul artistic se alimentează mai ales dintr-un retorism păgubos şi din ineficienta exploatare a instrumentarului epic. Să fie bine înțeles : lectura sutelor de pagini ale cărții nu constituie o corvoadă. Povestea curge pe mai multe paliere şi menține treaz interesul. După primele pagini, se poate întâmpla ca amplitudinea mărturiei să primeze în fața valorii artistice. E o mutație la care cititorul nu se aşteaptă atunci când are în mâini un roman, dar pe care o suportă sub presiunea unui adevăr de prea multe ori ocolit. Sper totuşi că traiectoria de receptare a cărții nu va ignora nucleul ei solid, în jurul căruia se articulează istoria unei generații.
Contraepopeea şvabilor din Banat este scrisă de Hansi. În 1944, era un proaspăt absolvent de liceu, la fel ca personajul cărții lui Eginald Schlattner. Tânărul Hansi este din Gearmata, un sat de lângă Timişoara. E un băiat liniştit, interesat de lectură şi înzestrat cu talent muzical. Băiatul visează să studieze la Bucureşti şi să cânte într-o orchestră simfonică. „Nici tata şi nici mama nu s-au născut bogați şi nici nu ajunseseră vreodată să fie nişte oameni bogați ş...ț. Părinții tatei au fost nişte şvabi săraci, care îşi câştigau pâinea muncind pe moşia unui grof. Pe tata l-au dat la meserie, unde s-a chinuit, cum se chinuiau altădată ucenicii aflați la stăpân. Fusese ucenic la un rotar. După ce fusese scos calfă, colindase Banatul şi Ardealul, lucrând pe la diferiți meşteri. După ce ieşi maistru, fusese luat în război şi ajunsese cu regimentul său austriac până în munții Urali. Avusese norocul să scape cu viață din război, la fel ca nea Toni, pe care l-am îndrăgit şi pentru că, în felul lui de a gândi, seamănă cu tata.” (p.269) Însă lumea lui Hansi se prăbuşeşte odată cu venirea armatei sovietice: un ordin cere ca toți bărbații şvabi între şaisprezece şi patruzeci şi cinci de ani şi toate şvăboaicele între şaisprezece şi treizeci şi şase să fie trimişi în URSS, la munca de reconstrucție a țării. Hansi şi cumnata lui, nevoită să se despartă de doi copii mici, sunt printre cei urcați în vagoanele de vite. La fel, Martha Gröber, fata directorului de la liceul german din Timişoara. La fel, Gunesch, un fost coleg al lui Hansi. Şi mulți, foarte mulți alții. Înghesuiți în vagoane, femei şi bărbați laolaltă, țărani şi orăşeni, descoperă împreună calvarul: „Acum aveam timp să simt mirosul acela de balegă şi de urină, amestecat cu duhorile de transpirație şi expirație animală, conservat şi sedimentat în pereții, podeaua şi tavanul vagonului. Când, după câteva zile, această duhoare se va îmbina cu mirosurile noastre de oameni care, în cuşca mobilă, nu aveam cum să ne spălăm, precum şi cu mirosul de fecale care venea de la umblătoarea pe care tuciuriul măturător de stradă o improvizase cu loviturile toporului său, puteam avea sentimentul că trăim într-o mizerie deplină. ş...ț Nimeni nu avea chef de vorbă. Lângă mine, Martha, care se aşezase pe unul dintre cele două geamantane ale ei, era poate printre puținele fete care nu plângeau.” (p.56) Deportații nu ştiau nimic : vor ajunge oare în Siberia sau vor muri pe drum ? Marea călătorie se dovedea nu numai alungarea într-un spațiu străin şi înghețat, ci şi o intrare într-un alt tip de existență.
Ajunşi în Uniunea Sovietică, deportații din Banat sunt împărțiți : unii vor lucra în mine, alții la munca de reconstrucție. Viața în lagăr este teribilă, oamenii muncesc până la epuizare, au norme aproape imposibil de atins şi politruci care îi îndeamnă la reeducare. Deportații se usucă de foame, se îmbolnăvesc, îndură bolile mizeriei, mor până şi din pricina unei răni banale. Înainte de a fi un loc al instruirii propagandistice, lagărul sovietic e un spațiu al jocului cu moartea. Sfârşitul se află întotdeauna aproape şi supraviețuirea devine, ea însăşi, o artă. Orice picătură de energie recuperată e un câştig, orice amânare a morții – o enormă victorie. Dar, totuşi, pe acest pământ al supliciilor îşi face loc şi altceva : Hansi şi Martha se regăsesc, altfel decât se întâlniseră în liceul timişorean. Îşi împart iubirea, se bucură de ea, găsesc puterea să trăiască. Iată cum marea călătorie nu exclude pulsațiile inimii, iată cum perimetrul extincției poate adăposti (şi) o renaştere a trupului. O nuntă simbolică în lagăr nu implică doar unirea îndrăgostiților, căci Sărbătoarea se metamorfozează şi pare să reflecte, amăgitor, triumful voinței de a trăi. Pentru o vreme măcar, oamenii renasc – chiar şi prin varianta deformată a Sărbătorii.
Observam că Ştefan Ehling ştie să transforme memoria torturantă într-un catalizator al exorcizării, dar, în egală măsură, trebuie subliniat că memoria lui este şi una echitabilă. Nu toți politrucii sunt inumani, nu toți sovieticii smulg hainele de pe deportați, lăsându-i să îndure gerul cu nişte zdrențe. Ideologia nu îi ia în stăpânire pe toți la fel. Maşa, ajutorul de bucătăreasă, se îndrăgosteşte de Franzi, profesorul evreu Scheer nu este doar traducătorul supus Partidului, ci şi un mare admirator al culturii germane, iar Larisa Sergheevna (care-şi pierduse familia în război) vede în tinerii deportați imaginea compensatorie a copiilor ei pierduți.
Întotdeauna spațiul concentraționar a prilejuit lungi rememorări şi personajul-narator din cartea lui Ştefan Ehling nu face excepție. Încarcerat în lagărul sovietic, Hansi poate căuta libertatea numai în derularea retrospectivă a vieții de acasă. Refugiu complementar, în care se redescoperă dorința de a supraviețui, evocarea bunei aşezări echilibrează o lume puternic aplecată spre abis. Rânduielile comunității şvăbeşti de la începutul anilor ’40, felul în care au perceput etnicii germani ascensiunea fulminantă a lui Hitler, atmosfera din cadrul liceului german din Timişoara sunt atent conturate. Conservând un specific local bine definit, şvabii posedă simțul clarității şi al acțiunilor întemeietoare. Au demnitatea arhaicului şi mândria prezenței lor. Sunt la fel de legați de idee şi faptă, de cotidian şi de spectacular. Unii, nu mulți, marşează spre naționalismul hitlerist, precum directorul Gröber; alții, ca profesorul Hübner (care va muri pe front), sunt adversari declarați al acestuia. Dar cei ajunşi în lagărul sovietic sunt supuşi, cu toții, reeducării. Din URSS trebuie să plece (dacă vor mai pleca) „oameni noi”. O întreagă strategie de îndoctrinare este folosită de politruci. În rarele pauze de muncă sunt obligați să vadă filme propagandistice şi să asculte, cu atenție, discursuri staliniste. Vizitele „tovarăşului prim” pe şantierele de reconstrucție sau pe câmpurile de unde deportații strângeau recolta sunt prilej de exaltare pentru tovarăşul căpitan Koniev, comandantul politic al lagărului. Nu şi pentru narator, care înregistrează gestica maimuțărească şi limbajul de lemn al epocii : „Cam în timpul în care tovarăşii se dădură jos din maşini, sosi, cu trăsura, şi directorul sovhozului. Acesta coborî repede şi, cu spinarea uşor încovoiată şi cu mâna întinsă, se repezi spre grupul de tovarăşi sosiți de la oraş. Îşi ridică şapca şi se închină în fața tovarăşului prim. Aşteptă o clipă ca înaltul oaspete de la raion să-i întindă mâna şi, după ce lucrul acesta se petrecu, preşedintele se scutură din tot corpul şi zâmbi larg. ş...ț Politrucul făcu un pas spre noi, când eram adunați într-un semicerc, aşa cum stăteam de regulă când Koniev avea să ne facă nişte comunicări importante. Ne spuse că aveam deosebita onoare să fie în mijlocul nostru tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid. Dânsul a venit personal să ne vorbească despre munca noastră deosebit de importantă. Trebuia să contribuim la asigurarea pâinii oamenilor muncii de la oraşe şi sate. ş...ț / – Cred că sunt în asentimentul vostru, tovarăşi, zise Koniev cu o față radioasă, de parcă ar fi fost anunțat că i-a născut nevasta, să-l invit pe tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid să ia cuvântul şi să ne traseze dânsul nişte sarcini, pe care noi, îl asigurăm de asta, tovarăşi, să le îndeplinim cu devotament. / ş...ț Când îl auzeam cum i se rostogoleau cuvintele în gură şefului celui mare de la raion, îmi pusei întrebarea dacă tovarăşul prim bănuia că unul dintre cei doi băieți care în primăvară îi tăiaseră două maşini de lemne trage să moară.” (pp.443-444)
Cartea lui Ştefan Ehling are meritul de a-i lăsa să vorbească, măcar şi sub masca ficțiunii, pe cei care au fost acolo. Odiseea şvabilor deportați s-a petrecut într-o lume intangibilă pentru noi. E o lume de dincolo, pe cât de îndepărtată, pe atât de reală. Şi, cum dogma a avut grijă să falsifice destule capitole din istoria secolului XX, un astfel de document poate repune adevărul la locul potrivit.
Profilați în cărțile lui Eginald Schlattner şi Dieter Schlesak, saşii nu sunt singurii care pot vorbi, în cunoştință de cauză, despre drama germanilor din România. În Banat, multe sate poartă vechea pecete a tradițiilor şvăbeşti. Prăfuită acum, după deceniile de comunism care au golit ținutul de locuitorii lui de etnie germană, această pecete era cândva strălucitoare. Nu se poate discuta despre germanii din România fără a lua în considerare şi istoria şvabilor bănățeni. Prea puțin adusă în prim-plan, povestea acestora se leagă indisociabil de povestea unui ținut. Cu un farmec pe care îl mai putem vizualiza, măcar în parte, dacă poposim în satele Banatului, epopeea şvabilor nu a fost lipsită nici de întorsături tragice. Printre ele, deportarea în Uniunea Sovietică şi, puțin mai târziu, în Bărăgan. Zeci de mii de etnici germani au fost pedepsiți pentru un război pe care nu ei îl duseseră. Sau izolați de comunitatea lor, ca măsură de precauție în cazul unui nou conflict, pe motiv că sovieticii vedeau în ei posibili trădători.
Dacă deportarea în Bărăgan a constituit de câteva ori subiectul unor pagini impresionante, despre plecarea şvabilor din Banat la muncă forțată, în URSS, s-a scris mai puțin. Chiar şi Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlattner avea nevoie de o latură complementară, de o carte care să întregească istoria etnicilor germani din România anilor ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Cartea aceasta ar fi putut fi scrisă de oricine a supraviețuit în minele din URSS sau pe şantierele sovietice de reconstrucție. Ar fi putut fi scrisă chiar de tante Hilde, o prietenă a bunicii mele. Tante Hilde fusese acolo, în minele din URSS. Vina adolescentei din anii ’40 era doar aceea că aparținea unei etnii anatemizate. Mult mai târziu, când i se răscoleau amintirile, un tremur de neoprit îi scutura trupul iar vocea i se pierdea într-un plâns convulsiv. Nu reuşea să vorbească prea mult despre anii petrecuți acolo. Nu îşi amintea, ci retrăia oroarea. Pentru tante Hilde, aşa cum am cunoscut-o, a rememora şi a scrie despre deportarea în URSS ar fi însemnat o sinucidere.
A fost nevoie să vină anul 2008 ca, în sfârşit, să avem epopeea (sau, mai degrabă, contraepopeea) şvabilor deportați în URSS, după război. A scris-o Ştefan Ehling, într-o carte de aproape şase sute de pagini. Martha (Timişoara, Editura Marineasa) este un roman despre supraviețuire şi moarte. Despre ideologie şi iubire. Nu în ultimul rând, o carte a epuizării, a abandonului şi a reînnoitei speranțe. Spre deosebire de tante Hilde, Ştefan Ehling izbuteşte să descopere o altă latură a memoriei – cea care poate converti un supliciu într-o experiență eliberatoare. Cu o bună parte a familiei îngropată în URSS (căci au murit acolo sora, tatăl, unchiul, mătuşa şi verişorul autorului), Ştefan Ehling recurge la memorie ca la singura modalitate de a exorciza un timp nefast al lumii. Pliurile amintirilor sunt dublate de spiralele ficțiunii, pentru că, aşa cum am menționat, Martha este un roman, nu un volum de memorii. A fost, cred, o opțiune eronată. Cartea lui Ştefan Ehling are o considerabilă valoare documentară, dar construcția ficțională nu rezistă examenului estetic. Pe scurt, în cazul Marthei, eşecul artistic se alimentează mai ales dintr-un retorism păgubos şi din ineficienta exploatare a instrumentarului epic. Să fie bine înțeles : lectura sutelor de pagini ale cărții nu constituie o corvoadă. Povestea curge pe mai multe paliere şi menține treaz interesul. După primele pagini, se poate întâmpla ca amplitudinea mărturiei să primeze în fața valorii artistice. E o mutație la care cititorul nu se aşteaptă atunci când are în mâini un roman, dar pe care o suportă sub presiunea unui adevăr de prea multe ori ocolit. Sper totuşi că traiectoria de receptare a cărții nu va ignora nucleul ei solid, în jurul căruia se articulează istoria unei generații.
Contraepopeea şvabilor din Banat este scrisă de Hansi. În 1944, era un proaspăt absolvent de liceu, la fel ca personajul cărții lui Eginald Schlattner. Tânărul Hansi este din Gearmata, un sat de lângă Timişoara. E un băiat liniştit, interesat de lectură şi înzestrat cu talent muzical. Băiatul visează să studieze la Bucureşti şi să cânte într-o orchestră simfonică. „Nici tata şi nici mama nu s-au născut bogați şi nici nu ajunseseră vreodată să fie nişte oameni bogați ş...ț. Părinții tatei au fost nişte şvabi săraci, care îşi câştigau pâinea muncind pe moşia unui grof. Pe tata l-au dat la meserie, unde s-a chinuit, cum se chinuiau altădată ucenicii aflați la stăpân. Fusese ucenic la un rotar. După ce fusese scos calfă, colindase Banatul şi Ardealul, lucrând pe la diferiți meşteri. După ce ieşi maistru, fusese luat în război şi ajunsese cu regimentul său austriac până în munții Urali. Avusese norocul să scape cu viață din război, la fel ca nea Toni, pe care l-am îndrăgit şi pentru că, în felul lui de a gândi, seamănă cu tata.” (p.269) Însă lumea lui Hansi se prăbuşeşte odată cu venirea armatei sovietice: un ordin cere ca toți bărbații şvabi între şaisprezece şi patruzeci şi cinci de ani şi toate şvăboaicele între şaisprezece şi treizeci şi şase să fie trimişi în URSS, la munca de reconstrucție a țării. Hansi şi cumnata lui, nevoită să se despartă de doi copii mici, sunt printre cei urcați în vagoanele de vite. La fel, Martha Gröber, fata directorului de la liceul german din Timişoara. La fel, Gunesch, un fost coleg al lui Hansi. Şi mulți, foarte mulți alții. Înghesuiți în vagoane, femei şi bărbați laolaltă, țărani şi orăşeni, descoperă împreună calvarul: „Acum aveam timp să simt mirosul acela de balegă şi de urină, amestecat cu duhorile de transpirație şi expirație animală, conservat şi sedimentat în pereții, podeaua şi tavanul vagonului. Când, după câteva zile, această duhoare se va îmbina cu mirosurile noastre de oameni care, în cuşca mobilă, nu aveam cum să ne spălăm, precum şi cu mirosul de fecale care venea de la umblătoarea pe care tuciuriul măturător de stradă o improvizase cu loviturile toporului său, puteam avea sentimentul că trăim într-o mizerie deplină. ş...ț Nimeni nu avea chef de vorbă. Lângă mine, Martha, care se aşezase pe unul dintre cele două geamantane ale ei, era poate printre puținele fete care nu plângeau.” (p.56) Deportații nu ştiau nimic : vor ajunge oare în Siberia sau vor muri pe drum ? Marea călătorie se dovedea nu numai alungarea într-un spațiu străin şi înghețat, ci şi o intrare într-un alt tip de existență.
Ajunşi în Uniunea Sovietică, deportații din Banat sunt împărțiți : unii vor lucra în mine, alții la munca de reconstrucție. Viața în lagăr este teribilă, oamenii muncesc până la epuizare, au norme aproape imposibil de atins şi politruci care îi îndeamnă la reeducare. Deportații se usucă de foame, se îmbolnăvesc, îndură bolile mizeriei, mor până şi din pricina unei răni banale. Înainte de a fi un loc al instruirii propagandistice, lagărul sovietic e un spațiu al jocului cu moartea. Sfârşitul se află întotdeauna aproape şi supraviețuirea devine, ea însăşi, o artă. Orice picătură de energie recuperată e un câştig, orice amânare a morții – o enormă victorie. Dar, totuşi, pe acest pământ al supliciilor îşi face loc şi altceva : Hansi şi Martha se regăsesc, altfel decât se întâlniseră în liceul timişorean. Îşi împart iubirea, se bucură de ea, găsesc puterea să trăiască. Iată cum marea călătorie nu exclude pulsațiile inimii, iată cum perimetrul extincției poate adăposti (şi) o renaştere a trupului. O nuntă simbolică în lagăr nu implică doar unirea îndrăgostiților, căci Sărbătoarea se metamorfozează şi pare să reflecte, amăgitor, triumful voinței de a trăi. Pentru o vreme măcar, oamenii renasc – chiar şi prin varianta deformată a Sărbătorii.
Observam că Ştefan Ehling ştie să transforme memoria torturantă într-un catalizator al exorcizării, dar, în egală măsură, trebuie subliniat că memoria lui este şi una echitabilă. Nu toți politrucii sunt inumani, nu toți sovieticii smulg hainele de pe deportați, lăsându-i să îndure gerul cu nişte zdrențe. Ideologia nu îi ia în stăpânire pe toți la fel. Maşa, ajutorul de bucătăreasă, se îndrăgosteşte de Franzi, profesorul evreu Scheer nu este doar traducătorul supus Partidului, ci şi un mare admirator al culturii germane, iar Larisa Sergheevna (care-şi pierduse familia în război) vede în tinerii deportați imaginea compensatorie a copiilor ei pierduți.
Întotdeauna spațiul concentraționar a prilejuit lungi rememorări şi personajul-narator din cartea lui Ştefan Ehling nu face excepție. Încarcerat în lagărul sovietic, Hansi poate căuta libertatea numai în derularea retrospectivă a vieții de acasă. Refugiu complementar, în care se redescoperă dorința de a supraviețui, evocarea bunei aşezări echilibrează o lume puternic aplecată spre abis. Rânduielile comunității şvăbeşti de la începutul anilor ’40, felul în care au perceput etnicii germani ascensiunea fulminantă a lui Hitler, atmosfera din cadrul liceului german din Timişoara sunt atent conturate. Conservând un specific local bine definit, şvabii posedă simțul clarității şi al acțiunilor întemeietoare. Au demnitatea arhaicului şi mândria prezenței lor. Sunt la fel de legați de idee şi faptă, de cotidian şi de spectacular. Unii, nu mulți, marşează spre naționalismul hitlerist, precum directorul Gröber; alții, ca profesorul Hübner (care va muri pe front), sunt adversari declarați al acestuia. Dar cei ajunşi în lagărul sovietic sunt supuşi, cu toții, reeducării. Din URSS trebuie să plece (dacă vor mai pleca) „oameni noi”. O întreagă strategie de îndoctrinare este folosită de politruci. În rarele pauze de muncă sunt obligați să vadă filme propagandistice şi să asculte, cu atenție, discursuri staliniste. Vizitele „tovarăşului prim” pe şantierele de reconstrucție sau pe câmpurile de unde deportații strângeau recolta sunt prilej de exaltare pentru tovarăşul căpitan Koniev, comandantul politic al lagărului. Nu şi pentru narator, care înregistrează gestica maimuțărească şi limbajul de lemn al epocii : „Cam în timpul în care tovarăşii se dădură jos din maşini, sosi, cu trăsura, şi directorul sovhozului. Acesta coborî repede şi, cu spinarea uşor încovoiată şi cu mâna întinsă, se repezi spre grupul de tovarăşi sosiți de la oraş. Îşi ridică şapca şi se închină în fața tovarăşului prim. Aşteptă o clipă ca înaltul oaspete de la raion să-i întindă mâna şi, după ce lucrul acesta se petrecu, preşedintele se scutură din tot corpul şi zâmbi larg. ş...ț Politrucul făcu un pas spre noi, când eram adunați într-un semicerc, aşa cum stăteam de regulă când Koniev avea să ne facă nişte comunicări importante. Ne spuse că aveam deosebita onoare să fie în mijlocul nostru tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid. Dânsul a venit personal să ne vorbească despre munca noastră deosebit de importantă. Trebuia să contribuim la asigurarea pâinii oamenilor muncii de la oraşe şi sate. ş...ț / – Cred că sunt în asentimentul vostru, tovarăşi, zise Koniev cu o față radioasă, de parcă ar fi fost anunțat că i-a născut nevasta, să-l invit pe tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid să ia cuvântul şi să ne traseze dânsul nişte sarcini, pe care noi, îl asigurăm de asta, tovarăşi, să le îndeplinim cu devotament. / ş...ț Când îl auzeam cum i se rostogoleau cuvintele în gură şefului celui mare de la raion, îmi pusei întrebarea dacă tovarăşul prim bănuia că unul dintre cei doi băieți care în primăvară îi tăiaseră două maşini de lemne trage să moară.” (pp.443-444)
Cartea lui Ştefan Ehling are meritul de a-i lăsa să vorbească, măcar şi sub masca ficțiunii, pe cei care au fost acolo. Odiseea şvabilor deportați s-a petrecut într-o lume intangibilă pentru noi. E o lume de dincolo, pe cât de îndepărtată, pe atât de reală. Şi, cum dogma a avut grijă să falsifice destule capitole din istoria secolului XX, un astfel de document poate repune adevărul la locul potrivit.