revista revistelor

Din 16 august. Directorul N. Manolescu – „O nouă critică de direcție în cultura română?”, în contra „antielitiştilor” (în controversă cu Paul Cernat, care se referă la „elitismul mesianic, pretins reformist şi civilizator al dreptei globaliste şi corporatiste”), antielitişti confundați cu tinerii eseişti de la noi, de la Alex Cistelecan la C. Rogozanu, unii dintre ei reuniți pe o platformă ideologică intitulată Critic/Atac, pe care N. Manolescu o consideră „radicală şi iresponsabilă” (altfel, antielitişti puşi pe o baricadă a stângii intelectuale independente, „menită a reinventa critica de direcție”, nemembri de partid, etichetați drept „comunişti”, nu se ştie dacă marxişti sau leninişti sau, mai rău, maoişti, şi de-a dreptul „antioccidentali”, ridicați în slăvi de Paul Cernat). De ce n-ar avea tinerii eseişti de la noi alte opțiuni ideologice decât cele ale lui N. Manolescu? N. Manolescu riscă, îşi apără cauza (considerând că face parte din elită, desigur, alături de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau H.R. Patapievici, de cei de la GDS în principal, trecuți cu arme şi bagaje de partea PDL şi a „popularului” Traian Băsescu, elită acuzată că profită de binefacerile puterii): Argumentele antielitiştilor n-au fost nici o clipă teoretice, ci practice şi au constat din capul locului în refuzul elitismului, nu atât ca ideologie, cât ca formă de dominație ideologică. De hegemonie, aşa dar. Asta era adevărata lor obsesie. Nu-şi puneau problema justeței punctului lor de vedere, nici aceea dacă meritau un prestigiu comparabil cu al elitiştilor. Voiau să le smulgă acestora din mână puterea culturală. Aşa că apelau la cel mai ieftin populism: poporul era creatorul real de cultură şi el era ținta ironiilor elitei. Cât despre privilegii, ideea li s-a clarificat antielitiştilor noştri ceva mai încoace, când au legat elitele de dânşii inventate de puterea politică. Mai precis, când intelectualii din grupul de la GDS şi de la ICR şi-au afirmat deschis opțiunea pentru partidul aflat la putere şi pentru preşedintele Traian Băsescu. Contestarea opțiunii nu s-a făcut în numele unei concepții, ci în numele unei adversități politice, în plus, una cât se poate de personalizată. Nu ideea ca atare de elită a contat, ci personalitățile pe care antielitiştii le identificau drept beneficiare ale privilegiilor. Nu o bătălie politică s-a purtat, în definitiv, ci o luptă pentru putere. În încheierea editorialului, N. Manolescu îi acuză pe „stângiştii intelectuali” că se bazează pe cea mai tendențioasă confuzie populistă de valori. O direcție nouă în cultura română? Nici vorbă… (Cel ce scrie aceste rânduri are îndoieli că poate fi tranşată în gen autoritarist o astfel de discuție pe seama puterii în cultura română, putere care e apărată cu dinții de actuala elită). În alte pagini ale revistei: Gabriel Chifu (a murit Bucur Demetrian), N. Coande, Mircea Mihăieş, Cosmin Ciotloş, Sorin Lavric, Marius Miheț, Iulian Boldea, Mihai Zamfir, Răzvan Voncu. Poeme de Gh. Grigurcu. „Saga familiei” de Gabriela Adameşteanu. „Fragmentul şi defragmentările” de Irina Petraş.

 

RAMURI 8 / 2013 

Gabriel Dimisianu, jurnal din 2005: Am scris un articol în apărarea lui Doinaş, a lui Buzura, a lui E. Uricaru, adică a scriitorilor acuzați de la o vreme de colaborare cu Securitatea, uneori fără nicio dovadă, alteori făcându-se caz de o colaborare obținută  prin constrângere, de la foşti deținuți politici. Aceştia erau obligați să semneze, la eliberare, angajament de colaborare (cazul lui Doinaş) dar are importanță ce au spus despre unii sau alții în informările astfel obținute. Cine pe cine acuză? e titlul unui articol pe care-l voi publica în “România literară” atrăgându-mi, mai mult ca sigur, supărarea şi apostrofările justițiarilor anticomunişti intransigenți, gen Bujor. Mă mai refer acolo la Goma şi la Dinescu, acuzatori şi ei ai altora, nu spun că pe nedrept totdeauna dar parcă prea la repezeală şi la grămadă, fără să țină seama de împrejurări. În ce-l priveşte pe Dinescu, el e uneori nedrept din neglijență, din neatenție. De mai multe ori la TV a spus că a fost exclus din partid de foştii lui colegi de redacție, de la “R.L.”, ceea ce nu s-a întâmplat.  N-a fost pus niciodată în discuție în vreo şedință de acolo, ştiindu-se că  e simpatizat de confrații care s-ar fi putut să nu-şi dea votul pentru excludere. L-au exclus la sector, fără asistență. Dar poate că M.D. îşi va aminti şi va spune  exact cum a fost. Aş mai scrie un articol în care să resping teza şaizeciştilor privilegiați, care circulă de la o vreme. Unii susțin că şaizeciştii s-au bucurat de  privilegii încă de cum au intrat în lumea literară.  Aşa să fi fost? Da de unde! ?i G. Dimisanu continuă: Cei dinainte, slujitorii fără rezerve ai proletcultismului, înhățaseră posturi plătite gras, intraseră în locuințele de lux ale foştilor, dețineau funcții de decizie la edituri, la reviste, la Uniune etc. Noi, cei apăruți după ei, nu aveam nici de unele… Puțini dintre şaizecişti au făcut cariere, să zicem D.R.P., Bălăiță, poate şi Breban a fost tentat o vreme, de carieră, dar a renunțat. Universitarilor şaizecişti li s-au pus mereu piedici în profesie. Pe Manolescu, de exemplu, Revoluția l-a prins numai lector. Apoi, rubricile semnate de Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, Adrian Popescu, poeme de Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon, Andrei Zanca. Cărți comentate de Constantin Cubleşan, Paul Aretzu, Ioan Lascu, Ioana Dinulescu, Aurelian Zisu, Ioan Groşan. „Democrația morții”, de D. Aug. Doman, „Canonul literar” de Virgil Diaconu. 

ORIZONT 8 / 2013

14 pagini sunt dedicate lui Cornel Ungureanu – la 70 de ani (despre Cornel Ungureanu scriu, între mulți alții: Ion Pop, Marcel Pop Corniş, N. Prelipceanu, Paul Aretzu, Mircea Mihăieş, Adriana Babeți, Marcel Tolcea, Octavian Doclin, Graziela Benga). Pe prima pagină e citat N. Manolescu, semnificativ: Scriam în această pagină despre instituția timişoreană numită Cornel Ungureanu. Au trecut zece ani de atunci. Instituția a rămas aceeaşi. Îmbătrânirea instituțiilor nu ține de clipă, ci de istorie. Ca şi respectul nostru față de ele. Plus interviu semnat de Robert ?erban: – Ce înseamnă un scriitor ratat? Întreb criticul, să ştiți. Îi răspunde Cornel Ungureanu: – Alexandru Muşina, care a susținut viguros scrierea creatoare, a lăudat un şir de tineri care au absolvit cursurile de creative writing. Ce poate fi azi, mă întrebați, scriitor ratat? Cei care au primit patru la cursurile de scriere creatoare ale lui Alexandru Muşina, Dumnezeu să-l ierte, ale lui Robert ?erban, ale celor care predau la catedrele de la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov creative writing sunt scriitori ratați. În mod sigur. Cu cinci, să vedem. De fapt, trebuie să ştiți dumneavoastră: cu şase e bine? „– Întrebare matematică: cât la sută dintre cărțile proaste pe care ați început să le citiți le-ați dus până la capăt? De ce se citeşte o carte proastă până la ultima ei pagină?” Răspuns C. U.: – Nici una. Citesc primele douăzeci de pagini cu atenție, dacă am bănuiala că e proastă citesc următoarele pagini în diagonală. Erau perioade, prin anii şaptezeci, când scriam săptămânal cronică literară la şase cărți. La cărțile necesare. ?i mai citeam vreo zece – cele proaste, cum am spus. Sunt prezenți la rubricile lor Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu. Semnează şi Lucian Alexiu, Al. Ruja, Radu Ciobanu. 

 

FAMILIA 6 / 2013

Gh. Grigurcu, „Asterisc”: În paralel cu oportunismul la vedere, grosier, funcționează şi chiar prosperă unul discret. Practicanții săi au grijă de-a nu comite compromisurile cele mai bătătoare la ochi şi mai cu seamă de-a nu lăsa urme (aidoma unor spărgători care nu lasă amprente), putînd a trece (şi chiar depunînd mari diligențe în acest sens) drept oameni „de caracter”. Aparent fără relații privilegiate cu autoritățile politic-administrative, nu intră totuşi în coliziune cu ele, caută a-şi atrage foloase atît din partea opoziției cît şi din cea a oficialității. Laudă şi premiază (ori acceptă premii) mai mult decît „critică” (dar fără a neglija complet o „distanțare” aducătoare de prestanță), atît în dreapta cît şi în stînga. ?in o cumpănă perversă. Ajung a ocupa funcții importante, întreprind destule şi prelungite voiaje în străinătate, duc în orice caz o existență apreciabil săltată peste medie. Fac carieră. Grozav îi irită orice aluzie la capacitatea lor, să admitem: remarcabilă, de adaptare la medii felurite, labilitatea pe care o învederează în raport cu aceste medii uneori moralmente incompatibile. Precum şi în raport cu confrații de care se folosesc, nesfiindu-se a le întoarce spatele cînd nu mai au nevoie de ei. Dacă simt că au parvenit suficient de „sus”, îşi dau în vileag suficiența, ingratitudinea, izul de „neam prost”. Nu uită a-şi scoate în evidență succesele, ba chiar şi satisfacțiile mondene ori strict intime, adiacente lor. Cînd n-ar mai putea invoca în niciun fel „curajul” lor față de totalitarism, fac caz de „rezistența prin cultură” (concept atît de elastic încît ar putea cuprinde, la rigoare, toate compromisurile scriitoriceşti!) şi se erijează în sprijinitori ai valorilor estetice care s-ar cuveni scoase din atît de incomodul unghi etic. Generalizează cît pot, cu privirile ațintite departe în orizontul viitorului ai cărui delegați stimabili ne dau a înțelege că ar fi. Strîmbă din nas în fața principiului consecvenței ca şi cum ar implica o prejudecată de prost gust, dacă nu de-a dreptul o naivitate de neiertat. Nu acceptă nicio obiecție cu privire la prețioasa lor persoană, considerînd că actul critic n-are sens decît dacă le cîntă-n strună. Nu sîntem de vină dacă în caracterizarea de mai sus s-ar putea recunoaşte cîteva „vîrfuri” ale literaturii române actuale, „unii morți, alții plugari”, cei din urmă încă arînd cu sîrguință ogorul succesului lor garantat. Apoi: Luca Pițu, Ioan Moldova (despre Turnirul de Poezie de la Gyula, cu fotografii), Al. Sereş, Mircea Pricăjan, Mircea Morariu, Ioan F. Pop, Viorel Mureşan, Mircea Popa, Stelian Gomboş, N. Mareş. „Criterion” cu Ion Pop (despre Gh. Pituț). In Memoriam Al. Muşina. Poezie Traian ?tef, Vasile Dan.

 

PARADIGMA 1-2 / 2013

Revistă ajunsă în anul 21 de apariție. Număr dedicat lui Nichita Stănescu – 80 (cu studii întinse pe 15 pagini tip „tabloid”, semnate de Bogdan Crețu – „Lupta poetului cu realul”, George Popescu – „Glose despre întruparea poietică a Logosului”, Constantin Pricop – „O perspectivă analitică asupra operei”, Horia Dulvac – ”Dincolo de metafizicile imediatului”, Marina Cap-Bun – „Trei decenii fără Nichita Stănescu. Câteva însemnări pe marginea poeziei sale erotice”, Gabriel Nedelea – „Nichita Stănescu şi evoluția poeziei româneşti din deceniul al şaptelea”). Interviu pe patru pagini şi ceva cu ?tefania Mincu. Întreabă N. ?one: Cu intenția de a vorbi pe îndelete despre Nichita Stănescu, despre profesorul Marin Mincu, despre întâlnirea lor, despre întâlnirea dumneavoastră cu Nichita Stănescu, dumneavoastră fiind de altminteri unul dintre exegeții cei mai importanți din România ai lui Nichita Stănescu. Chiar avem aici, lângă noi, una dintre cărți, ?tefania Mincu: „Nichita Stănescu – între poesis şi poiein”. Ce vă amintiți despre Nichita Stănescu? Îi răspunde ?tefania Mincu: Să încep prin a spune că Nichita Stănescu este unul dintre foarte puținii oameni pe care nu reuşesc să-i demitizez. Există lucruri şi personalități pe care nu putem şi nici nu trebuie să le demitizăm, în ciuda faptului că trăim într-o epocă de demitizări şi de deziluzionări, cum se spune, într-un postmodernism care renunță la mit. Există oameni care nu se lasă demitizați. Ei bine, pe Nichita eu îl consider un mit viu… Mai încolo, ?tefania Mincu: Nichita era un om rar. Toată lumea ştie că, imediat ce te cunoştea, te făcea să te simți cu multe clase deasupra a ceea ce ştiai tu însuți că eşti… Apoi, Mircea ?uglea: „Paul Celan şi grupul suprarealist bucureştean”. ?i comentarii critice.

 

TIMPUL 6-7 / 2013

Liviu Franga: Lui Vasile Pîrvan nu i-a fost niciodată ruşine să fie şi să se numească patriot. M-aş întreba, la încheierea puținelor rînduri pe care i le-am dedicat în paginile acestei reviste, dacă astăzi, la noi, mai declară cineva, cu mîndrie şi cu tărie, că este patriot. Ar fi, de fapt, mai bine să mă întreb dacă acest cuvînt chiar mai există. Ca şi substantivul abstract format de la el: patriotism. Ambele, precum şi realitatea conținuturilor lor de înțeles, mi-e tare teamă că au devenit zone interzise. Vorbirii, gîndirii, dar mai ales faptei care să le dovedească direct, concret. Drept care, pentru a nu ne lăsa, cumva, pradă neîncrederii, descurajării şi tristeții, aşa cum nu se cuvine mai ales cînd vorbim despre Pîrvan, să încheiem cu un nou (şi, aici, ultim) cuvînt dat celui care a fost dascălul de minte şi inimă al tinerimii studioase a primei Românii moderne şi definitiv unite – şi cred, cu toată tăria, că poate fi socotit în acelaşi fel şi al României din şi pentru totdeauna: „Munca noastră să ne fie muncă de apostoli, care nu aşteaptă nici o răsplată şi nu urmăresc nici o glorie pentru ei, ci fac totul pentru binele neamului”. În alte pagini: Gabriel Andreescu. „Un nou episod în războiul memoriilor” (legat de cazul „luptătorului în munți Ogoranu, fost simpatizant legionar, împotriva comunismului”, făcut erou, spre indignarea celor ce studiază Holocaustul) scrie: În România,agenții fostelor organe de represiune comuniste se bucură de pensii uriaşe în raport cu ale fostelor victime, ocupă posturi de parlamentari, sînt şefi ai serviciilor de informații, au transformat bunurile publice în mari averi personale. Ion Gavrilă Ogoranu şi alții asemenea lui au fost hăituiții acestei pleiade de profitori. El şi ei nu au avut niciodată şansa să răspundă în fața unei instanțe independente pentru infracțiunile lor, reale sau închipuite. Cum să pui înalte standarde etice victimelor, motivînd ideologia lor reprobabilă, şi să nu le aplici hăituitorilor? Semnează în acest număr şi Liviu Antonesei, Ovidiu Pecican, Horia Pătraşcu, M. Vakulovski, Vasile Baghiu (interviu cu N. Sava), N. Crețu, C. Pricop (despre Tudor Arghezi), C. Arcu, D. Ungureanu, Emil Brumaru.