LA CE BUN REVISTELE?

 S-a întrebat cineva, demult, la ce bun poezia în vremuri sărace. Întrebare tare. Alții se întreabă la ce bun revistele literare în vremuri vitrege. Că, spunea anteriorul ministru al Culturii, nu sunt citite de nimeni ?.a. Sigur, perfecte nu sunt nici revistele, cum se dovedi până la urmă că nici măcar ministrul nu fuse. Dar, împreună cu alți prieteni din zonă, am încercat să ne imaginăm cum ar fi lumea românească fără aceste reviste literare sau mai deschis culturale. Ne-am îneca în glossy-uri, nu-i vorbă că ?i-a?a, dacă nu suntem prea atenți, călcăm în câte una din astea ?i nu ne mai curățăm de ea cine ?tie cât timp. 

În lume, dar mai ales în țara noastră, sunt oameni care mai scriu literatură ?i ar vrea să-?i încerce forțele, înainte de a se arunca în volume, prin vreo revistă, fie ea ?i cu puțini cititori. Un laborator ar spune unii, mie termenul mi se pare prețios, dar se potrive?te, totu?i. Dacă ar vrea să-?i vadă versurile în revistele glossy, în lipsă de cele literare, atunci ar fi vai ?i amar de capul ?i de versurile lor, pentru că ele ar trebui musai adaptate la gusturile mercantile ale făcătorilor de asemenea reziduri ale insensibilității, ca să nu zic altfel. ?i să ?tiți, dom’ ex-ministru, că există, încă, o mână de oameni care mai citesc revistele de cultură.

M-am întrebat cum ar fi dacă, din lipsă de mijloace materiale, revista Viața Românească, a cărei apariție întreruptă doar de războaie a bătut de mult secolul, ar fi suprimată. Istoria ar păstra, desigur, momentul, iar cei responsabili de „marele act” ar fi înscri?i în amintirea urma?ilor. E drept, litere negre. Sau, poate, nici n-ar fi a?a, dat fiind că următoarele generații nici nu se ?tie dacă vor mai nutri vreo urmă de stimă pentru întreprinderile culturale ale înainta?ilor, mai ales dacă nu vor avea cum să dea cu nasul, fie ?i din întâmplare, prin asemenea reviste. 

Am înțeles că, îmbătrânind, trebuie să mă obi?nuiesc, înainte cu deplina mea aneantizare, cu absența definitivă a unor apropiați, rude ?i prieteni, dar nu credeam că trebuie să asist ?i la îngropăciunea unor asemenea instituții de cultură cum sunt revistele ?i mai ales acelea care nu constituie doar expresia unui grupuscul literar. Cum noi, cei puțini de la VR, ne-am obi?nuit să deschidem paginile noastre oricui ni se pare că are talent ?i ceva de spus, îmi e greu să-mi imaginez cum e să compui o revistă cu lista neagră în față: ăsta nu, ăsta nu, acesta da, e de-al nostru. 

Poate că nici acest gen de politică editorială nu este pe placul oamenilor de azi, obi?nuiți cu judecățile partinice, altfel spus cu adevărul de partid (a?a cum se spunea cândva, nu demult, că există un adevăr al clasei muncitoare sau a?a ceva). Partinic nu înseamnă neapărat emanat de la un partid, căci partidul, dacă te uiți mai bine la numele lui, are o rădăcină simplă: parte. O fi el în toate, dar tot o parte rămâne. ?i cum ar fi fără noi? Ar fi simplu, cei mai mulți s-ar abrutiza fără măcar să ia seama la asta (nu-i vorbă că ?i azi se întâmplă cam acela?i lucru), urmând linia în decădere a unui învățământ tot mai vitregit din toate părțile. 

O revistă literară, ori una culturală, atunci când nu ajunge pe mâna te miri cărui manager, mai este, uneori, apărătoarea, ultima apărătoare a unui anume bun simț, a unui anume bun gust ?i dacă despre primul se mai vorbe?te uneori, despre bunul gust nu se mai scoate un cuvânt, pentru că – nu-i a?a? – noi cultivăm diversitatea, iar diversitatea înseamnă că orice gust e bun. Ce e de mirare e că acest raționament implicit se face de către generații care n-au apucat gustul materiei pe care au mâncat-o, mai vrând, mai nevrând, atâția scriitori, până nu de mult. O revistă literară î?i împline?te menirea în cazul în care mai păstrează dreapta măsură, scrântită de televiziuni. Nu de mult a murit un mic actor de revistă, Dumnezeu să-l ierte. Ne-a fost dat să auzim despre el că face parte dintre marii actori ai acestei țări. Adică alături de Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Marius Manole, Mariana Mihuț, Leopoldina Bălănuță, George Constantin ?i atâția alții, vii sau morți! Această grozăvie nu poate fi citită într-o revistă literară care se respectă ?i care ?i-a fixat ca traseu linia adevărului. 

E adevărat, sunt reviste autointitulate literare sau de cultură, scoase cu bani publici sau privați, care împlinesc dezideratul prostului gust pe hârtie, reviste pentru care cei mari sunt acolo, la ei ?i numai la ei. Culmea este că multe dintre acestea sunt susținute din bani publici, pur ?i simplu pentru că județenii care le ajută habar nu au de dreapta măsură în artă ?i literatură. Pe-aici, pe la noi, prin Bucure?ti, însă, consilierii ?i primarii, cu excepția unuia singur, dl Neculai Onțanu (care nu finanțează VR, vă asigur), nici nu se gândesc să ajute la apariția vreunei reviste de calitate. Pentru domniile lor, ca ?i pentru ex-ministrul acela de care a fost vorba, din păcate, o clipă mai sus, dacă nu sunt citite de masele largi populare, revistele nu au nici o importanță. Să le reamintim un cli?eu de istorie literară? Că Eminescu nu era înțeles de contemporanii săi, decât undeva, sus, pe la nivelul unui Titu Maiorescu. Că, în rest, admirau Somnoroase păsărele ?i alte asemenea încercări minore ale marelui poet. Dar nu mai departe decât în epoca proletcultistă nu era Eminescu citat cu o poezie situată jos în seria operei sale, Viața? 

A?adar, ce vrem noi să spunem? Că există întotdeauna o mână de oameni care nu au pretenția să dea direcția societății în artă, dar în timp chiar asta se întâmplă, gustul lor se omologhează ?i ajunge cel al întregii societăți. Poate că ?i revistele literare de calitate, în speță cele scoase de USR, plus câteva încă, unde mai sunt profesioni?ti ai gustului ?i ai literaturii de calitate, ar trebui să fie încurajate să apară în continuare, ca să nu rămână singuri cei care, încă, nu ?i-au pierdut cu totul iluzia calității artistice.