BIOGRAFIA UNEI OBSESII

 Această carte nu este una de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viața, ci o încercare de a o înțelege. De aceea, întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentației şi nu sunt legate între ele decât prin asociații de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin selecție (o selecție care nu putea fidecât tendențioasă), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele şi cât se datorează influențelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fostuneoriconvinsă să fac.

În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns laborios – din care cartea de față nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcția pe care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel puțin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea aproape imposibil să descoperi cât din direcția inițială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanță, chiar, care fusese această direcție. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituții, cărți, credințe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reținut, evident, mai ales momentele în care am descoperit la timp intenția de deturnare şi am reuşit s-o parez sau, dimpotrivă, cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi malformații pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alții sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenței față de el.

Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieți ca secretari conştiincioşi ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită, prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greşeala era chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?

N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanță, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcție de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc să fac acum nu este, deci, descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafață acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci şi conținutul poveştii. Desigur, subiectul investigației sunt eu însămi, dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de unstudiu de caz, că mai tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează, cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în centrul tuturor forțelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemeni unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorința de a manipula. Iar aceasta nu este o inovație a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î..Hr.) a înființat societatea secretă a celor 9 înțelepți care dețineau toată înțelepciunea lumii, fiecare fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, a ştiinței atotputernice prin care, stăpânindu-se gândirea mulțimilor, putea fi guvernată lumea.

Aceasta este prima dintre cărțile mele pe care o scriu fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligația de a o scrie. O obligație care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligația de a-mi face investigații medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoție rezultatul cercetărilor. Desigur această carte va fi şi una de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente. Dar ea nu va avea cu siguranță nimic comun cu acele opuscule în care diferite personaje publice îşi povestesc experiența politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puțin lemnoase, mai mult sau mai puțin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu scriu această carte pentru a transmite un adevăr pe careeuîl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de careeuam nevoie. Scopul acestei cărți nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiție şi propria mea evoluție.

De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb, dacă aş putea, în viața mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut după patru ani de interdicție – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilințelor mele unul dintre primele locuri. El m-a învățat că numele cules pe o copertă, departe de a fi semnul unei victorii, poate fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicției ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru mine simbolul neputinței în fața sistemului, în fața capacității şi a neruşinării acestuia de a manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite încât reuşeam cu greu să refac în minte forma inițială, răsfoirea primului exemplar al debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecție pentru toată viața. Am izbucnit cu el în mână în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc profilactic de nenumărate ori. A fost o lecție pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit esențial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am descoperit că tot răul este spre bine.

Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziție a lui Erasmus dinRotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor ‘90 când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i deosebesc dintre prieteni. La asta se adăuga faptul că, forțele politice şi componentele societății diversificându-se şi noțiunea de imagine devenind o fațetă determinantă a noțiunii de putere, asaltul celor care aveau nevoie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin – ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent –, a devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a atenției. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din ‘90 când au început să apară împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înțeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi dizolvată în noroi.

Asta nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor ‘80, făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu cenzura şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam, reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o împiedice, devenind un argument real al unei libertăți inexistente. Atenția şi precauția mea atunci trebuiau să funcționeze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcții opuse: pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu există. Ceea ce nu numai că nu era uşor, dar era aproape imposibil, pentru simplul motiv că evitarea uneia dintre brațele alternativei te arunca teoretic în brațele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a părut, cel puțin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante, perfide şi contradictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcție, ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanțe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiții de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanțele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfârşite şi confuze game de griuri. Totuşi, atenția de decenii îmi formase ochiul, eram în continuare în stare să recunosc pe vechii adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie ‘89, timp de câteva zile, a existat un hiatus, o întrerupere produsă de orbitoarea lumină a libertății apărute prea brusc, o scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a tulburat a fost felul în care încercau să mă folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemenea. Prima dintre formele de manipulare fiind chiar ideea mea, pentru care nu am pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii similitudini.

Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit mai greu să rezist la influențarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinței de a manipula. Nu putem ierta celorlalți – adversari sau prieteni, n-are nici o importanță – încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulați de noi, după cum ei nu ne iartă rezistența pe care le-o opunem şi încăpățânarea cu care nu renunțăm să-i manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunțând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a învinge –, se petrece o înlocuire a pozițiilor şi, în ultimă instanță, o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar dincolo de astea, cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o deficiență de imaginație, din incapacitatea de a-mi imagina căcelălalteste altfel decât mine. Deşi repetatele experiențe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care țineam cu dinții. Nu eram incapabilă să văd diferențele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd decât să le accept.

Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenței era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.

Apoi, principalul lucru pe care l-am învățat după ‘89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alții, trebuie să învăț să văd numai partea bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă această din urmă este prea mare, să renunț la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta naivitatea era ținută sub control şi devenea un element al construcției. Cei ce mă foloseau – indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiți la rândul lor pentru realizarea operei care devenea, astfel, mai mult sau mai puțin, comună.

 

Fragment din volumul Fals tratat de manipulare, în curs de apariție la editura Humanitas