SCANDALUL DE A FI GENIU

Simt şi-azi cum se înalță, în minte când te văd,

Spre gât un val de fiere bufnind ca un prăpăd

Al vechii suferințe de tine tulburată…

 

În fața ta, biet diavol plin de-amintiri fierbinți,

Simțit-am orice pliscuri şi orice fel de gheare,

Doi corbi câinoşi, pantere lipsite de-ndurare,

Ce-odinioară carnea râvneau să-mi rupă-n dinți.

 

Era albastră marea şi bolta străvezie,

Dar pentru mine totul de-atunci, vai, a rămas

Întunecat în sânge, iar peste suflet tras

Un giulgiu ce este însăşi această-alegorie.

 

Atât găsii, Zeiță, la țărmul tău venust:

Un spânzurat în care îmi regăsesc simbolul…

- Ah, Doamne, dă-mi puterea, curajul şi controlul

De a-mi privi în suflet şi trup fără dezgust!” 

 

(Charles Baudelaire O călătorie în Cytera,

vol. Florile Răului, traducere de C.D. Zeletin)

 

Mulțumesc, Baudelaire. Mulțumesc pentru că – printre altele – ne-ai condus în inima misterului lui Dalí, misterul trupului ce suferă şi al tuturor halucinațiilor acestuia, contemplarea unui univers al cărnii, locul unde scheletele şi trupul aflat în putrefacție acoperă insula Afroditei, un loc unde inima e îngropată în alegorie, iar dublul poetului atârnă într-o spânzurătoare. Generatorul de imagini al lui Baudelaire e însuflețit de acelaşi combustibil ca şi al lui Salvador Dalí, o materie de o nostalgie neliniştită ce se hrăneşte în continuare din imaginile prezente ale paradisurilor pierdute, chiar în timp ce lumea a luat-o pe un drum care face ideea în sine de paradis sau de utopie, de exemplu, fie rizibilă, fie de un gust îndoielnic. 

Baudelaire descrie peisajul specific artei lui Dalí cu o stranie precizie: un peisaj antropomorf în care o imagine înspăimântătoare e dublată de alta, la fel de înspăimântătoare, a sinelui sub un cer senin, foarte asemănător cu cerul de la Cadaques din Catalonia, Spania, care se regăseşte în atâtea picturi ale lui Dalí. 

Şi exact aici asemănările se opresc. Întrebarea mea adresată lui Baudelaire n-a fost “ar trebui, oare, ca tu şi Dalí să vă găsiți în aceeaşi propoziție?” deoarece, evident, răspunsul e “de ce nu”, ci “cum şi în ce fel te-a introdus ilicit Dalí la Târgul Ştiinței, dacă asta a făcut cu adevărat?”, precum şi “dacă a făcut într-adevăr asta, cum îşi găsesc locul expresia de ‘scandalul de a fi geniu’ sau, mai bine zis, atât noțiunea de ‘scandal’, cît şi cea de ‘geniu’, împreună sau separat, în această ‘introducere ilicită’? Şi, în cele din urmă, nu este oare o astfel de încercare de introducere ilegală profund lipsită de respect, chiar revoltătoare, date fiind preferințele tale adesea exprimate şi dorința de a sta alături de cei nemântuiți, nerezonabili, dependenți de diverse substanțe, chiar nenăscuți, loviți de sărăcie, croiți grotesc, o lume umană în cel mai înalt grad?” 

Baudelaire a răspuns la această întrebare în fragmentul din poemul O călătorie în Cytera cu care am şi început, dar, ca să înțelegem mai bine în ce fel a făcut acest lucru, va trebui să discut şi următoarele etape practicate, recomandate şi aprobate de Internaționala Suprarealistă la întâlnirea sa din mai 1963, mult după ce Dalí fusese excomunicat oficial din mişcare de către André Breton. Iar aceste etape sunt:

1. Respingerea biografiei şi datoria artistului de a-i sabota pe biografi;

2. Capitularea necondiționată în fața oracolului şansei;

3. Primatul spiritului suprarealist asupra produselor suprarealiste. 

 

Respingerea biografiei si datoria artistului de a-i sabota pe biografi 

Şi-acum să vă explic de ce-i detestăm pe biografi şi cărțile numite de ei biografii. La cel mai simplu nivel, pentru că astea sunt doar chestiuni de duzină. E uşor pentru un biograf care ştie exact cum s-au petrecut lucrurile în viața unui anumit subiect să umple povestea unei vieți cu un dispreț deschis sau mascat, cu judecăți de tot felul şi cu inconştientul – dar nu mai puțin deranjantul – sentiment de superioritate al celui ce vine să se instaleze într-o cameră plină cu scrisorile altcuiva, obiectele fetiş ale acestuia, cu documente şi ediții princeps rare. Nu e la fel de uşor pentru subiectul acelei biografii ca, exact în timp ce-şi trăieşte propria viață, să ştie ce consecințe ar putea avea o acțiune sau alta. Şi asta e valabil pentru orice subiect al oricărei biografii, fie că e vorba de vreun păcătos suprarealist care complică programatic viața, sau de vreun sfânt programatic care crede că tot ceea ce face duce la îmbunătățirea acestei lumi. Ca să nu mai vorbim de vegetarienii celebri. În orice caz, pe vremuri, vulturii biografiilor obişnuiau să se învârtă în jurul celor aflați în agonie şi se înmulțeau şi deveneau tot mai rapace în jurul cadavrului, dar în zilele noastre nici măcar nu mai aşteaptă ca potențialul subiect să arate a fi bolnav. Se reped cât mai în față pentru o bucată de carne pre-postumă, o acțiune pe care poetul Edward Sanders o numeşte “tratamentul Poe”. Se pare că biografiile ostile ale lui Edgar Allan Poe au început să apară imediat ce acesta a încetat din viață, dar astăzi “tratamentul Poe” e atotprezent şi orice urmă de faimă te poate califica pe dată, cu deja faimoasa repeziciune postmodernă, pentru un tratament Poe. 

Pentru biograf, Charles Baudelaire, geniul artistic dominant al jumătății secolului XIX, este opusul lui Salvador Dalí, geniul esențial al secolului XX. Baudelaire a fost un boem care s-a autointoxicat cu băutură, droguri şi aventurile cărnii, care a suferit de plictiseală victoriană şi de dezgust de sine, probleme specific burgheze diagnosticate de Sigmund Freud, analizate de Karl Marx şi devenite atotprezente în presa populară sub diferite nume : alienare şi anomie, între acestea. Geniul romantic consacrat ieşise din scenă anterior, la începutul secolului al XIX-lea, o dată cu John Keats, lăsând în urmă un nor de frumusețe lirică, o fetişizare a inocenței, viselor şi viziunilor, precum şi o îndoială radicală în ceea ce priveşte rațiunea. Baudelaire a sorbit toate aceste lucruri o dată cu absintul său parizian, numai că el n-a trecut peste rațiune la fel de uşor cum o făcuseră Keats sau chiar Rimbaud. În loc de aşa ceva, a simțit lumea exterioară ca o pădure de (cel mai adesea indescifrabile) simboluri, un desiş înspăimântător care provoca paranoia. O parte din aceste simboluri au fost decriptate şi făcute utilizabile de către contemporanii săi: Louis Daguerre, de exemplu, a găsit un mod de a reprezenta şi reproduce lumea vizibilă; Louis Pasteur s-a uitat fără a clipi prin microscop şi a descoperit mici monştri la lucru în orice trup viu; Sigmund Freud s-a adâncit în vise cu scopul de a le interpreta în concordanță cu rațiunea; Claude Bernard a reuşit să ajungă tocmai în centrul organului suprem al spleen-ului baudelairian, care nu era splina, ci ficatul, pentru a demonstra funcția glicogenică a acestuia; Armand Fizeau a măsurat viteza luminii, acest extraordinar mister poetic, în vreme ce Edison a produs lumină artificială, iar inventatorul Nikolai Tesla a trecut raze uimitoare de strălucitoare energie electrică prin propriul său corp, creând imagini prometeice care existaseră anterior doar în picturile vizionare sau în scrierile realizate sub efectul opiumului. 

Cu toate acestea, Baudelaire a rămas pesimist şi a ales, pentru a da un singur exemplu, să se alieze cu Edgar Allan Poe, poetul cel mai reacționar şi pervers romantic al Americii, țara cea mai ştiințific optimistă şi progresistă din lume. Pentru Baudelaire şi Poe, natura geniului a devenit aceea de a sta în centrul misterului profund al pădurii de semne şi simboluri care ascundeau Realitatea, şi chiar să producă singuri acel Mister, dacă Realitatea ceda prea uşor.

Statornicia dă roade. A devenit clar, după izbucnirea inițială de optimism provocat de progresul ştiințific, că mare parte din ceea ce face să pulseze rațiunea universală rămâne un mister, şi că limbajul poeziei sau artei e la fel de exact în a-l înțelege ca şi cele mai bine programate instrumente ale oamenilor de ştiință. 

Spre deosebire de Baudelaire, aparent, cel puțin, Salvador Dalí era un ascet, declarat antiboem în mijlocul unui Paris unde boema reprezenta un status quo printre artişti şi ceva absolut obligatoriu pentru suprarealişti. 

“Niciodată urmele murdare ale boemei n-au intrat în casa noastră”, scrie Dalí despre primii săi ani petrecuți în sărăcie la Paris, la scurt timp după ce-a întâlnit-o pe Gala, “umblând pe picioarele împleticite şi lungi ale unei cețe anemice (această boemă), îmbrăcată într-un veşmânt făcut din cearşafuri de pat murdare de orez şi cu cartofi prăjiți pe ele, lipiți încă şi mai bine cu şampanie dulce care se evaporase de vreo două luni. Niciodată n-am fost expuşi la degradanta insistență a umbrelor utilităților, angajați care se sprijină nervoşi de uşile bucătăriilor cu totul şi cu totul goale, deşi umplute cu foamea unui an întreg. Gala şi eu n-am cedat niciodată vreun pas în fața prozaismului pe care dificultățile financiare ni le-au scos în cale, nici inerției de a nu ne da seama de nimic, nici tentației de a închide ochii în fața evidenței spunându-ne că puținul care mai rămâne nu va putea schimba situația… Dacă nu prea aveam bani, mâncam simplu dar bine, acasă. Nu ieşeam în oraş. Am lucrat de o sută de ori mai greu decât orice pictor mediocru, pregătind noi şi noi expoziții… Gala îmi reproşa adesea că pun aşa de mult suflet pentru a îndeplini comenzi neimportante şi prost plătite. Îi spuneam că atâta vreme cât eram un geniu, era cu adevărat un miracol că aveam oricât de puține şi neimportante comenzi. Altfel, soarta noastră ar fi fost să murim, literalmente, de foame.”

Fără îndoială, în mintea lui Dalí, la acea vreme, bazându-se pe experiența lui Baudelaire şi a altor genii, nu era nici o îndoială că geniul era sortit, în mod fatal, mizeriei. Filistinii, sicofanții, epigonii şi mediocritățile avansau. Geniile mureau de foame.

Desigur, biografii au putut citi – şi au şi făcut-o – orice fel de lucruri din amintirile lui Dalí cu privire la sărăcia sa de tânăr artist la începuturile vieții sale cu Gala. Ei vor evidenția că ambiția sa şi certitudinea că e un geniu (cuvânt pe care îl vor pune întotdeauna între ghilimele) erau la fel de raționale şi de imposibil de modificat, cum a fost şi lăcomia ulterioară a Galei sau controlul absolut pe care ea avea sa-l exercite asupra lui Dalí. Aici, ar putea să-i facă o concesie Galei în ceea ce priveşte spiritul ei de supraviețuire, hotărârea ei de a-şi ține casa curată şi de a-l hrăni pe Dalí, pentru modul inteligent în care a reuşit să se folosească de resursele lor modeste, precum şi pentru apărarea devotată a lui Dalí şi a timpului acestuia. Însă biografii nu vor observa esența reală a ceea ce e respins cu voluptate, şi anume preferința marcată a lui Dalí-memorialistul tocmai pentru materiale şi scene decadente, acele “cearşafuri de pat murdare de orez şi cartofi prăjiți…”, o imagine la fel de bună cu cele pe care le picta el însuşi pe vremea aceea.

Dar mai presus de acestea, Dalí reiterează aici un secret etern al revoltei adevărate, o constantă a spiritului contestatar: respingerea locurilor comune. Atunci când toată lumea face asta, când obiceiurile odinioară specifice muncitorilor spiritului au devenit moneda curentă a plebei, e vremea să faci altfel, orice ar însemna asta. Dalí e un aristocrat, un prinț după cum se autodenumeşte adesea, “le prince d’Aquitaine dans le tour aboli.”

În aceste zile când boema e doar banalul stil de viață al tinerilor la venirea primăverii, următoarea descriere pe care o face Dalí poate suna cunoscut : “Aici cocaină, dincolo heroină, aburi de opium, alcool şi pederastie; pretutindeni, heroină, cocaină, beție, opiu şi pederastia erau vehicule sigure către succesul efemer. Francmasoneriaviciului îi apăra pe toți membrii săi cu o devoțiune sentimentală împotriva fricii comune de singurătate. Toți trăiau împreună, transpirau împreună, trăgeau împreună, privindu-se unul pe altul pentru a vedea care va scoate primul un sunet, cu scopul de a-i împlânta un pumnal prietenesc în spate în ultimul moment.”

Scena descrisă aici e comună prin şi pentru anii ‘20, cu două decenii înainte ca Dalí să scrie despre ea în 1940, în timpul celor mai negre zile ale celui de-al doilea război mondial, când tinerii, din nou, “transpirau împreună, trăgeau împreună şi suspinau împreună”, dar acum nu dintr-o alegere liberă sau din motive ori considerente artistice. Un biograf va evidenția ironia lui Dalí, refugiat în America de războiul care făcea ravagii în Europa, îmbogățindu-se în vreme ce privea de departe o lume pierdută. Chiar mai mult, modul de viață decadent al lui Dalí şi al Galei din anii ‘60 nu seamănă nici în formă şi nici în conținut cu acele nobile începuturi rememorate atât de emfatic.

Tocmai aici se află diferența dintre mediocritatea atotştiutoare cunoscută sub numele de biograf şi cronicarul adevărat al propriei vieți, autobiograful sau memorialistul. Autobiograful poate face orice doreşte, inclusiv autohagiografie, deoarece e chiar viața sa cea despre care vorbeşte şi asupra căreia reflectează. În acest caz, Dalí în timpul războiului ne spune ceea ce este evident pentru artişti, însă rareori pentru marele public : a fost şi este un om care munceşte din greu. Publicul larg vede un personaj, un caracter, o invenție, şi nu nesfârşitele ore de muncă grea şi concentrată. Atunci când scria atât de mândru despre integritatea artistică din tinerețea lor, Dalí încă nu-şi dădea seama că personalitatea sa inventată, masca sa vor deveni, în sine, un produs valoros care a prefigurat mişcarea Pop Art, acea “generație-eu”, tendința punk, şi un întreg şir de stiluri de artă postmoderne bazate pe resursele proprii ale eului şi trupului, folosindu-se de unelte cu mult mai variate decât pânza şi penelul.

Dalí şi-a dat foarte de timpuriu seama de potențialul productiv al imaginației sale dincolo de pictură, în care era maestru. A avut idei în ceea ce priveşte designul, opera, arhitectura, parfumurile, țesăturile, body art, dansul şi, mai ales, scrisul. E un mare scriitor pentru că e un mare gânditor căruia îi place să scrie, dar ce fel de gânditor este? E un gânditor care meditează la el însuşi, scriind mereu propria sa biografie.

Şi-atunci, cum ar putea un prozaic traficant de simple fapte numit biograf să aducă vreo contribuție la arta lui Dalí sau a lumii, când Dalí însuşi s-a inventat pe sine chiar în timp ce-şi desăvârşea arta, scriind şi trăind, ceea ce înseamnă, de fapt acelaşi lucru? Scrierile şi picturile lui Dalí sunt, toate, autobiografice, o amplă narațiune a sinelui care reflectează asupra sa chiar în timp ce se desfăşoară.

Trebuie să sabotăm biografia dacă e să-l apreciem pe Dalí. Sau, cu alte cuvinte, trebuie să credem pe cuvânt persoana care şi-a şi trăit viața şi să nu dăm nici o atenție celor care nu sunt acea persoană şi care se autointitulează biografi.

Biografia lui Dalí se află pretutindeni în jurul nostru. Povestea şi logica expoziției urmează principiile lui Dalí, însă şi acestea trebuie de-biografizate pe mai târziu, în conformitate cu alte principii tot ale lui Dalí. Suficient.

 

Capitularea necondiționată în fața oracolului şansei

Salvador Dalí şi suprarealiştii credeau în şansă şi o invocau prin lecturi oraculare, semne întâmplătoare şi preexistente, metode oculte şi, mai ales, vise.

Deschizând cartea lui Baudelaire la întâmplare, în maniera oraculară atât de iubită de suprarealişti, am întrebat şi eu : mai e “scandalul de a fi geniu” o formulare valabilă ? Iar Baudelaire a răspuns, în fond, asemenea Ecleziastului, că “totul e deşertăciune”, că trupul şi materia produc monştri. Pentru toate acestea sau în ciuda lor, Baudelaire a fost un dandy care şi-a cultivat imaginea de “geniu” ca indispensabilă pentru nevoia lui de femei, droguri şi stimă de sine. Geniul artistic în sensul acceptat în vremea sa reprezenta o creatură extraordinară sortită să moară de tânără din cauza suferințelor spirituale de neînțeles pentru muritorii de rând, deşi translațiile trupeşti ale acestor suferințe erau resimțite şi împărtăşite de mulți şi chiar studiate îndeaproape de unii dintre ei. Pe scurt, geniul egala nemurirea conferită de artă. Scandalul era furia pe care o producea modul boem de viață în burghezul obişnuit care găsea inacceptabile asemeneapretenții. 

În secolul XX, cuvântul scandal a primit un nou set de conotații, dar, mai ales, a devenit nativ artistului, mai mult decât o beretă, o cravată sau o umbrelă, uneori chiar mai nelipsit decât opera însăşi. Unui artist i se cerea să provoace scandal, altfel nu va fi remarcat. Impresioniştii au produs un mic scandal, Picasso şi cubismul pe următorul, futuriştii şi dadaiştii s-au specializat în scandaluri, iar arta suprarealistă a devenit în mare parte un motor pentru continua producere de scandal. După ce au trecut câțiva ani din secolul XX, scandalul a devenit unul dintre produsele sale artistice de bază, un produs la fel de folositor şi de obişnuit ca şi tacâmurile. Scandalul era, deopotriva, furculița, lingura şi cuțitul de care se foloseau suprarealiştii, şi toți artiştii moderni care le-au urmat, pentru a mânca lumea care reprezenta încă preocuparea si subiectul lor. Se remarcă o schimbare notabilă în arta postmodernă în ceea ce priveşte relația sa cu lumea, care nu mai reprezintă nici hrana “suculentă”, pentru a folosi un termen al lui Dalí, şi nici un subiect, preocuparea postmodernă îndreptându-se exclusiv înspre uneltele aflate ele însele în acțiune – adică, înspre ideea de scandal detaşat de orice sau oricine pe care l-ar putea scandaliza.

Salvador Dalí n-a avut răbdare cu acest punct de vedere, fiind el însuşi un postmodern plictisit avant la lettre până în 1960, după care a devenit pe de-a-ntregul postmodern în literă, iar această literă era G.

Prin intermediul şansei, suprarealiştii încercau să investigheze lumea din punct de vedere ştiințific. Academia lor de Ştiințe se numea Le Bureau pour les Recherches Surrealistes.

Salvador Dalí a încercat să impună o ştiință a minții prin intermediul artei sale autobiografice, folosind o metodă investigativă numită “paranoia critică”, aceasta fiind o unealtă derivată de la (dar mai sofisticată decât) paranoia lui Baudelaire din pădurea sa (înfricoşătoare) de simboluri. “Paranoia critică” era o metodă care includea tehnicile psihanalitice ale lui Freud din Interpretarea viselor şi care prefigura (sau dezvolta simultan) “principiul de incertitudine” al lui Heisenberg, precum şi teoria cuantică în care observatorul este, în egală măsură, şi creator a ceea ce observă. 

Metoda oraculară, aşadar, încredințându-se pe sine şi atenția sinelui în întregime şansei, produce instantaneu răspunsul. În artă, ea îi răsplăteşte pe cei îndrăzneți cu o înțelegere neaşteptată.

A pune o întrebare şi a deschide o carte la întâmplare nu e o practică exclusiv suprarealistă. Orice cititor aflat într-o librărie, de exemplu, o va folosi: dacă e o carte bună, ea va răspunde corect, (da cumpără-mă). Dacă nu e, nu.

Fundamentaliştii religioşi se folosesc şi ei de lecturi oraculare, dar diferența dintre suprarealişti şi fundamentaliştii religioşi e aceea că suprarealiştii deschid multe cărți, pe când creştinii fundamentalişti deschid una singură. Pentru ei funcționează. De ce să mai complice viața ? Nu-s suprarealişti.

Şi nici nu e nevoie să fie.

Iar aici, desigur, e de găsit o altă dieferență majoră între suprarealişti şi aproape oricine altcineva, cu excepția celor bolnavi psihic şi a fundamentaliştilor religioşi: suprarealiştii trăiesc într-un univers de “corespondențe”, după cum le-a numit şi Baudelaire, de rezonanțe, sincronisme şi coincidențe. Pentru un suprarealist, universul reprezintă o țesătură deasă de înțelesuri adânci şi conectate semnificativ cu receptorul, asemenea pânzei de păianjen care iese şi se întinde din mâna lui Spiderman. Alți oameni trăiesc şi ei în acest univers, numai că ei sunt sănătoşi sau suficient de surzi pentru a nu se lăsa duşi de prezența constantă şi insidioasă a numeroaselor conexiuni. Oamenii care nu au scuza artei, a artei suprarealiste în particular, pentru a întârzia în balonul pulsând de panglici luminoase care compune universul, intră repede la adăpost când apărarea lor se sfărâmă. Dalí a spus: Singura deosebire dintre mine şi un nebun e aceea că eu nu sunt nebun.

Nu mă ridic în apărarea suprarealismului şi, la urma urmei, nici Dalí n-a făcut-o.

Singurul tip de om care poate trăi cu succes atât fără artă, cât şi în absența nebuniei este omul religios, Credinciosul. Pentru Credincios, legăturile prezente pretutindeni reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, însuşi trupul lui Dumnezeu, trupul din care cu toții facem parte. La un moment dat din viața lui, Dalí a încetat să mai fie un suprarealist şi a devenit credincios. Procesul a fost dificil dar nu imposibil, iar Dalí nu e singurul care a urmat acest drum, de la porunca lui Baudelaire de a fi mereu intoxicat (“Enivrez-vous”) la credința copilărească în existența unui Motor Primordial.

De exemplu: fondatorul mişcării Dada, Tristan Tzara, ale cărui activități erau cu mult mai radicale decât acelea ale suprarealiştilor încă raționali, s-a convertit la comunism în timpul celui de-al doilea război mondial. Se născuse evreu ortodox, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sammy Rosenstock din Moineşti, un orăşel din România; şi-a şters tot trecutul pentru a deveni Tristan Tzara şi pentru a inventa un soi de generator de atitudine şi stil pentru secolul XX; şi a murit comunist, cu ochii îndreptați către steaua roşie pusă acolo de un alt evreu din secolul al XIX-lea, un economist cu chip de patriarh pe nume Karl Marx.

Salvador Felipe Jacinto Dalí, cel născut în 1904, chiar la începutul secolului XX, la Cadaques, în Spania, a fost un catolic al cărui tată era ateu; a părăsit Spania pentru a ajunge la Paris şi în America şi pentru a deveni Dalí, creatorul de imagini suprarealiste a cărui imaginație particulară a dat veacului trecut şi unele dintre cele mai îndrăznețe şi de durată stiluri şi atitudini; a devenit apoi catolic conservator şi regalist; a pictat o Crucificare atomică, inspirată parcă din fizica cuantică; şi a murit privind cerul de deasupra casei sale părinteşti, cu ochii țintă la un alt tată, transfigurare cerească a propriului său (dificil, freudian) tată.

Oricât de diferite sunt aceste biografii de secol XX, ele reprezintă lucrarea, opera ineluctabilă a şansei, o şansă de fier de-a dreptul, acel “coup de des”, celebra aruncare a zarurilor, care dictează cu o autoritate uimitoare asupra modului în care un anumit destin se va desfăşura în cadrul unui zeitgeist dat.

 

Primatul spiritului suprarealist asupra produselor suprarealiste

Acest al treilea principiu suprarealist va răspunde acum la întrebarea pusă de subiectul ales de mine lui Charles Baudelaire, adică, mai precis, “cum l-a introdus ilicit Dalí pe Baudelaire la targul ştiinței” şi despre ce fel de “târg al ştiinței” vorbim, precum şi ce este acest “târg al ştiinței”.

A fost clar pentru toți suprarealiştii adevărați, deşi nu prea frecvent şi publicului lor, că spiritul suprarealist era unul al jocurilor vesele motivate de o nostalgie a paradisului, tradusă pentru oamenii mari într-un fel de utopie în dezvoltare, mai ales marxism. Declarațiile revoluționare ale suprarealiştilor, majoritatea de stânga, cei pe care Dalí i-a respins mai degrabă în detrimentul decât în beneficiul său, n-au fost niciodată luate în serios de către comunişti. Comuniştii n-au luat în serios majoritatea cercetărilor referitoare la existența creatoare a minții, inclusiv pe acelea ale lui Sigmund Freud şi, prin urmare, au căzut pradă monştrilor ca Stalin şi Beria care au venit, fără a mai fi analizați de cineva, de-a dreptul din adâncurile iadului, ca şi Mussolini şi Hitler, de altfel, sau alți binecunoscuți antimodernişti şi reacționari. Comuniştii şi naziştii au luat ştiința în serios şi şi-au imaginat Vârsta de Aur la capătul sângeroasei lor lupte dialectice fără de sfârşit sau gotterdammerungs drept nici mai mult nici mai puțin decât un Târg al Ştiinței, coborât parcă direct din vreun plicticos manual ştiințific pentru liceu de prin anii‘50, printre ale cărui insule băieți şi fete neinformați, cu priviri de zombie şi păr corect pieptănat, navigau studioşi, calmi şi sexual indiferenți.

După un secol de monştri desprinşi parcă direct din imaginația compatriotului lui Dalí, Goya, putem vedea şi studia acum peisajul istoric şi putem observa foarte clar că spiritul poetic al geniului, de la Baudelaire şi până la ultima izbucnire artistică ce are loc chiar acum pe undeva, reprezintă calea preferabilă de departe pentru umanitate decât dedicarea implacabilă față de logică, ştiință şi Război. În orice caz, arta progresează cu adevărat, iar arta a încorporat de-a lungul secolului de-abia încheiat numeroase dintre uneltele şi metodele ştiinței, incluzând, dar fără a se limita la ele, teoria cuantică şi a undelor din fizică, precum şi realizările aduse de studiul lentilelor în a vedea mai adânc şi mai departe decât până acum.

Salvador Dalí şi-a asumat câteva poveri ştiințifice, exact ca Rocinante, mârțoaga lui Don Quijote, mai precis acel instrument ştiințific de căutare de sine numit “paranoia critică”, paradoxul cuantic, ceva ce el a numit “stilul atomic”: transformarea instantanee a imaginației în obiecte artistice; utilizarea trupului ca instrument de comunicare; şi, cel mai important aspect dintre toate pentru scopurile noastre, un tovarăş de drum pe nume Charles Baudelaire.

Peisajul suprarealist şi produsele suprarealiste au devenit adevărate locuri comune, care ne sunt acum familiare prin intermediul publicității şi al pastişei artistice. Se pot genera imagini suprarealiste cu programul „photoshop” şi mă surprinde faptul că acestea n-au pus încă în vânzare chiar un generator de imagini suprarealiste. Imaginile originare ale suprarealiştilor sunt o altă problemă. Dincolo de faptul de a arunca o privire asupra lumii, ei au introdus ilicit, o dată cu ele, spiritul suprarealist şi reprezintă încă veritabile acte de revoltă. Obiectele fluide, sexuale ale lui Dalí tot ne mai intrigă. Timpul care se topeşte încă ne loveşte ca extrem de adevărat. Conştiința noastră răspunde întrebărilor puse de spiritul suprarealist ce se foloseşte de diferite tehnici pentru a demonstra inconştientul. Visele, hipnoza, dicteul automat, cadavrele desăvârşite, precum şi oracolele duc, toate, încă spre o neaşteptată cunoaştere a sinelui. Acum lumea poate părea suprarealistă, dar datorită suprarealiştilor, chiar şi este suprarealistă, în cel mai profund şi ciudat mod cu putință.

Iată-l din nou pe Charles Baudelaire, la fel de oracular:

 

“Aruncă, cititor bucolic,

Naiv şi sobru cetățean,

Volumul meu saturnian

Şi orgiac şi melancolic!

 

De nu ai studiat metodic

Retorica de la Satan,

Să-l zvârli! Altfel citeşti în van

Şi-ai să mă crezi nebun spasmodic.

 

Dar dacă a scruta vei şti

În hău, şi fără amăgire,

Ia-l, ca să-nveți a mă iubi;

 

Duh curios şi-n pătimire,

În care doruri de rai gem,

Mă plânge! Altfel, te blestem!”

(Charles Baudelaire, Epigraf pentru o carte osândită,

vol. Florile Răului, traducere de C.D. Zeletin) 

 

Aş da dovadă de neglijență, dacă aş uita să menționez un vis à la Dalí pe care l-am avut înainte de a veni încoace: am visat nişte pantofi de alergat în vis, iar în vis ştiam că asta înseamnă pantofi pe care îi porți atunci când fugi de ceva care te înspăimântă în vis. Dacă aş avea şi flerul comercial al lui Dalí, aceşti pantofi ar fi deja de vânzare. Vai.
 

În româneşte de Rodica Grigore