SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL UN BRAŞOVEAN ÎN HONOLULU: ŞTEFAN BACIU

 

S-a născut şi a copilărit la Braşov, într-o familie şi într-un mediu în care s-au încrucişat mai multe culturi şi civilizații (germană, română, maghiară), a debutat cu versuri într-o revistă de limbă germană (Klingsor), după care, foarte repede, şi-a extins colaborarea la majoritatea revistelor din țară. A fost un adevărat copil minune, dar un copil minune care, în loc să-l citească pe Jules Verne, s-a hrănit cu versurile adunate de Pillat şi Perpessicius în Antologia poeților de azi sau de Kurt Pinthus în celebra sa antologie a poeziei expresioniste, Menschheitsdämmerung, descoperită în biblioteca tatălui său. La vîrsta de 12 ani, umbla cu un album, peste tot pe unde ajungeau scriitorii, ca să obțină de la ei cîte un autograf, în 1935, ca elev de liceu putea fi văzut stînd la masă, în cafeneaua de la „Hotel Corona“ din Braşov, cu profesorii săi de la „Şaguna“, Cioran şi Octav Şuluțiu, şi în aceeaşi perioadă obținea pentru volumul de debut, Poemele poetului tânăr, Premiul scriitorilor tineri români, acordat de Fundația pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, şi Premiul de poezie al Societății Scriitorilor Români. 

Strîns legat de viața de zi cu zi a literaturii, timp de aproximativ zece ani a frecventat asiduu mai toate redacțiile marilor reviste şi gazete, dar şi restaurantele şi cafenelele Bucureştilor, în postură de „reporter“, nu de boem, ceea ce i-a permis să se ilustreze apoi ca un extrem de eficient liant literar al generației sale („Generația de aur“ de la Universul literar).

Sociabilitatea, dublată de o excepțională vocație a prieteniei, i-a înlesnit acomodarea rapidă în Brazilia, unde în 1953, după ce a învățat limba țării, a devenit unul dintre gazetarii populari ai cotidianului Tribuna da Imprensa. „În viața mea, îşi va aminti mai tîrziu Ştefan Baciu, au existat trei publicații în care am scris, literalmente, de toate : întâi, « Universul Literar » (1938–1943), apoi « Libertatea » [...] şi în cele din urmă cotidianul de după-amiază « Tribuna da Imprensa » din Rio de Janeiro (1953–1962)“ al cărui director, Carlos Lacerda, a fost „cel mai mare gazetar al secolului XX din Brazilia“. Tot în Brazilia a scos, împreună cu alți doi-trei refugiați români, una dintre primele reviste literare ale exilului, Înşir’te Mărgărite, pentru care a reuşit să obțină colaborarea lui Vintilă Horia (din Argentina), Alexandru Busuioceanu şi Pamfil Şeicaru (din Spania), Mircea Eliade şi N.I. Herescu (din Franța), J.N. Manzzati/Ion Mânzatu (din Italia), Grigore Cugler (din Peru) şi a multor altora.

Ajuns profesor de literatură braziliană la Seattle şi la Washington, iar apoi la o universitate americană din Hawai, şi-a păstrat acelaşi aer firesc prin care s-a făcut simpatic tuturor celor care l-au cunoscut. Şi înainte de toate, studenților, împreună cu care a xerografiat, ani de-a rîndul, mica-mare revistă de poezie, MELE, la care au colaborat poeți şi desenatori răspîndiți pe mai toate continentele. Cei mai mulți dintre ei, români. La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, un raport secret al Securității (semnalat de Ioana Diaconescu în volumul Scriitori în arhivele CNSAS, Bucureşti, 2012) consemna faptul că fugarul Ştefan Baciu (nume de cod : Singureanu) „poartă corespondență cu peste 100 de persoane din Republica Socialistă România, mai ales din rîndul scriitorilor, publiciştilor şi alte cercuri ale oamenilor de artă şi literatură.“ „Antipatic“ s-a dovedit doar atunci cînd trimişii regimului de la Bucureşti au încercat să i se bage pe sub piele. A refuzat propunerea de a fi editat în R.S.R., iar unui gazetar care a încercat să-l întîlnească în 1974 i-ar fi tăiat-o, scurt, la telefon : „Eşti ziarist, zici. Ştii că a mai fost pe aici cineva care spunea că este, ca şi dumneata, ziarist. Până la urmă am auzit că este de la Securitate. Radu Lupan.“ 

Întrebat în 1990 cît de „blînd“ i-a fost exilul, „fugarul“ Ştefan Baciu a dat următorul răspuns : 

 

Exilul meu n-a fost „blînd“ ; nici un exil nu este blînd. Dimpotrivă, am avut parte de un exil greu, amar, tulburat. [...] Mi-am pierdut țara, mi-am pierdut oraşul natal, biblioteca, familia din țară. Şi aici, în exil, mi-am pierdut nevasta. Şi pierdusem la un moment dat tot, încît, cînd scriam acasă, la Braşov, adresa era : numele familiei mele, oraşul Stalin, fost Braşov, strada Bicaz, fostă Dr. Baiulescu, Republica Populară Romînă, fostă România.

 

Au rămas amintirile, cultivate aproape ritual şi transformate într-o memorialistică de cea mai bună calitate sufletească şi documentară. Cordială, amănunțită, sistematică, şi ceea ce este mai puțin obişnuit, născută dintr-o bogată experiență de viață, acumulată nu doar în România (ca în cazul lui Pamfil Şeicaru) sau în Statele Unite, ci şi în mai toate țările Americii latine (inclusiv în Cuba, unde l-a intervievat pe Fidel Castro, sau în Mexic, unde s-a întîlnit cu văduva lui Troțki), din noiembrie 1946, cînd a plecat în Elveția ca ataşat de presă pe lîngă Legația română din Berna, şi pînă la sfîrşitul vieții. Şi a mai rămas poezia, tot atît de strîns legată de trecut şi de România regală ca şi memorialistica sa. Doar moartea, care în ianuarie 1993 l-a surprins în Honolulu, vorbind la telefon cu sora sa din Bucureşti, a putut să întrerupă această legătură. Dar nici ea pentru totdeauna.

 

§ Ca poet, Ştefan Baciu este cel care ilustrează în cel mai înalt grad şi cu o virtuozitate devenită cu timpul manieră, un tip de percepție a lumii care poate fi definit cu ajutorul conceptului de crossreading. Cu o deosebire totuşi. Nu atît două texte literare, dintre care unul se străduieşte să-l reproducă pe celălalt prin traducere, încrucişează poetul (uneori s-a întîmplat şi lucrul acesta), cît două lumi aflate la mare distanță una de alta : țara de azil şi țara pierdută, legate între ele, sincronizate sau suprapuse în virtualitatea unei noi identități literare, care este textul sincretic al exilului. De unde sentimentul sfîşietor de a fi aici şi acolo în acelaşi timp, adică nicăieri, adică în poezie :

 

Un înger smead a pogorât din nouri

c-un brad în brațe şi cu pal obraz

îl însoțesc miresme, şoapte şi ecouri

când poposeşte-n taină seara în La Paz

 

m-apropiu în tăcere, camuflat de umbre

nu ştiu dacă visez sau dacă-s treaz

şi îngerul ascuns între penumbre

îmi spune c-a sosit acuma în La Paz

 

zburând din Răsărit — din România ! — un înger

pe jumătate invizibil, dar viteaz

l-ascult cum îmi vorbeşte şi eu sânger

sub Anzi în cerul rarefiat în munți : La Paz !

 

un plic cu aer carpatin mi-ntinde

şi aripa-i îmi bate ca o boare pe grumaz

Bolivia tace ; noi cântăm în sud colinde

în Spațiul Mioritic din La Paz.

 

(Întâlnire în La Paz cu Îngerul răsăritean)

 

Caracteristică pentru literatura de exil a lui Ştefan Baciu este şi ceea ce ar putea primi numele de poezie memorialistică. O poezie inspirată de amintirea unei Românii din ce în ce mai îndepărtate, România regală sau „România cu â din a“ din poemul Apa trece, opusă Republicii Populare Romîne, cea cu „â“ din „i“, sau România din poemul Prezență :

 

Când ştiu că Anzii nu-s Carpații

şi Amazonul Crişul nu-i

când simt că-n beznă peste spații

se-nstrună Doina Oltului

 

eu mă gândesc la tine, Românie

privighetoare prinsă-n colivie

şi inima mi-e carne vie.

 

Din țara aceasta precis arhivată în memorie sînt resuscitate liric secvențele definitorii pentru propria biobibliografie. Braşovul părinților, al copilăriei şi al şcolarității (cel din poemul Şcoala primară Andrei Mureşianu, de exemplu, încheiat la sfîrşitul anului 1975 în Honolulu), Bucureştii (experiențelor literare şi gazetăreşti) sau Râmnicu Vâlcea (oraşul soției sale, poeta Mira Simian) :

 

Vino, să vorbim despre oraşul tău, […]

despre fotograful care nu ştia că lucrează pentru eternitate […]

ultimul fotograf din Râmnicul Vâlcea,

din oraşul acesta care îmi fuge dintre degete

până când rămâne numai un punct pe hartă

o cicatrice în inimă

din care picură sânge — astfel încât

curge sânge din aer

şi cade peste hârtia asta, fără-ncetare.

 

(Scris cu sânge) 

 

Prieteniile de-o viață sau doar cunoscuții mari sau mici, în număr incredibil de mare (Ion Barbu, Minulescu, Vinea, Jebeleanu, Ion Pillat, Perpessicius, Al. Tudor-Miu, Corneliu Temensky, Paul Păun, Gherasim Luca, D. Trost, Aurel Zaremba, Ştefan Roll/Gheorghe Dinu, Filip Corsa, Numa Cartianu, Tiberiu Iliescu, C.I. Şiclovanu, N. Furcă, Horia Bottea, Ionathan X. Uranus, Barbu Brezianu, A.G. Grama, Ştefan Stănescu, Victor Stoe, Mircea Pavelescu, Dan Faur, Sesto Pals, Saşa Pană, M. Blecher, Emil Botta, Virgil Gheorghiu, Victor Rath, Eugen Titeanu, Horia Furtună, D.N. Teodorescu, Eugeniu Sperantia, Sandu Tudor, Emil Gulian, Simion Stolnicu, Panait Muşoiu, Radu Stanca, Stoian Gh. Tudor, Ovid Caledoniu, Mihai Chirnoagă, Marcel Ionescu/Silviu Roda, Stan Palanka, Ion Sofia Manolescu, Andrei Tudor, Dimitrie Stelaru, Radu Sterescu, Constant Tonegaru şi mulți-mulți alții), citiți în detaliu şi nu de puține ori învățați pe dinafară sau măcar reproduşi în revista MELE, subintitulată „Scrisoare internațională de poezie“ şi editată de Ştefan Baciu în Honolulu, din 1965 pînă în 1992, fac parte din acelaşi mare capitol al unei poezii memorialisticede exil. Împreună ei alcătuiesc un prețios canon personal, altfel spus, „lista lui Ştefan Baciu“. Una dintre cele mai expresive şi mai cuprinzătoare cu putință. 

Cînd e vorba de cei activi în primele rînduri ale literaturii interbelice sau de cei plasați foarte sus pe lista de preferințe ale exilatului, amintirea lor ocupă cîte un întreg poem :

 

Iaurt şi turte, bragă şi kefir

jumări de stele mari şi coapte

aplaudă tobe în delir

aripi pe sub cămăşi de noapte

 

rachete, peşti şi Niebelungi

triunghiuri verzi şi-ncăpătoare

pantofi de lac, ciorapi cu dungi

ți-aduc Parnasul la picioare

 

„puțini am fost, mulți am rămas“

ai spus în taină la Paris.

Un cowboy mut la parastas

şi un concediu lung în vis.

 

(Bocet pentru Stéphane Roll) 

 

Sau literatura lor exemplară inspiră pastişe amabile, imitații, glosse şi „ecouri“, ca în cazul poetului Lucian Blaga (în Poemele fotografului ambulant), al lui Ion Vinea („Exil cu ochii de rouă“ — 5 poeme pe motive de Ion Vinea) sau al lui Ion Barbu (Recitind pe Ion Barbu):

 

Pacifică mişcare în lunecări abstracte

cu valuri ce-n privire le cauți şi le pierzi

imagini căzătoare ca stele-n cataracte

„meduzele când plimbă sub clopotele verzi“

 

un braşovean de seară respiră-n Polinezii

sub cerul ca de cridă ce-n seară îl dezmierzi

cu glezna-mpodobită de florile livezii

„meduzele când plimbă sub clopotele verzi“

 

(Ecou)

Ceea ce impresionează în mai toate poemele acestei lungi serii micromonografice este forța empatică, simplitatea, precizia cu care Ştefan Baciu reuşeşte să schițeze dintr-o singură linie continuă, portretul verosimil al cîte unei opere strîns împletite cu viața autorului ei :

 

Impermeabil alb şi-un corb pe umăr

zburat din pagini vechi de Edgar Poe

cu paşi de strofă timpul îl înnumăr

când labirintul nu-mi mai spune încotro

 

statuie, mim şi stâlp de cafenele

aed, soldat de plumb şi camarad

de piatră-atârnă visul în ghiulele

cum porți pe străzi sicriul tău de brad

 

(Emil Botta)

 

Rar, extrem de rar, blîndul Ştefan Baciu ne convoacă să asistăm şi la „execuția în efigie“ a vreunui poet-negustor, căruia, totuşi, i se acordă un termen (oricît de îndepărtat) de prescripție, dar nu şi onoarea unui poem cu rimă şi ritm:

 

Cu vocea de mătuşe

cu basca pe frunte

părea un comerciant

din Ploieşti sau Galați

venit după nişte treburi la Bucureşti

(trăgând la rude

undeva pe Mircea Vodă

sau pe Popa Tatu.)

 

îşi răsucea țigara

ca un majur

şi-l vedeai

cum sub frunte

potrivind cuvinte —

adună, scade

împarte, înmulțeşte.

 

Când punea tocul

pe-o carte

ca să scrie un cuvânt

aşteptai să curgă din condei

literele, una câte una :

„FACTURĂ“ sau „BON“.

Îl chemase Ion N. Theodorescu

apoi Tudor Arghezi

dar vor mai trebui să treacă

o sută de ani

până să-i putem spune numele

fără silă.

(Tocmai pentru că nu-l mai chema Theodorescu.)

 

(Nenea din Țara de Kuty)

 

În cazul celorlalți poeți trecuți pe „listă“, cei evocați sînt îngrămădiți unul într-altul, însă omagial, ca sfinții mucenici în calendare:

 

Din Basarabia, din Dobrogea, din Ardeal

poeți de lavă, de azur şi de bitum

coboară din „Biletele de Papagal“

trecut prezent, moloz de linişte şi scrum

 

pe o cărare urcă-n zori la Fiji

N. Furcă, Horia Bottea, A.G. Grama

revăd la Bolgrad, reci, în ceainării covrigii

când „Secolul“ îşi scrie singur cardiograma

 

[…]

 

în Guam când cad luceferi de bariu în şalupă

l-aştept pe Victor Stoe şi pe Al. Tudor Miu

azi admiral în golfuri, mai ieri copil de trupă

să-ncepem mari manevre pe lac în Cişmigiu.

 

(B. de P.) 

 

Aproape de „mucenicii“ poeziei e plasată, tot memorialistic, ceata micilor ortodocşi studioşi — şcolarii propriului trecut braşovean, porniți în colind cu Steaua, via Honolulu, adică tot în amintire :

 

Vin în pâlc cu-o stea de-argint

între Chetrii spre Petcuț

c-un străvechi, etern colind

Popidan, Chiroi, Negruț

strâng în pumni şi-şi suflă nasul

ortodocşi şi fără frică 

bat zăpada la tot pasul

Brânzea, Pricu şi Furnică

 

[…]

 

protopopi cu brâu şi barbă

vor pleca iar cu Iordanu’

țuici albastre or să fiarbă

Belindescu, Bizdideanu

 

o, Crăciun, în golf te cânt !

printr-un vechi ochian de ghiață

îmi apar ca în descânt

Pitiş, Gonțea şi Verdeață.

 

(Crăciun şcheian, via Honolulu)

 

Pentru ca în cele din urmă, la un alt nivel de generalizare prin poezie, toate aceste amintiri să fie din nou strînse la un loc, dar de data aceasta prin crossreading, sub semnul exilului, al dorului de țară sau al visului, care uneori a devenit coşmar :

 

Când țipă în ceață un claxon răguşit

tu auzi tălăngi pe tarlale-nflorite

şi-ți spui, întors cu fața la perete :

acesta e dorul.

 

Când vântul fierbinte aduce nisip în aripi

nisip tropical, tu visezi un bulgăr de humă

şi-n somn strângi în pumni Țara Bârsei:

acesta e dorul.

 

Când priveşti orhidee-n cutii de sticlă

dincolo de petale zărind crâşmărițe

şi-auzi țigănci strigând ghiocei :

acesta e dorul.

 

[…]

 

Când treci neştiut pe o stradă din Lima

şi-aştepți tramvaiul spre Strada Romană

te-ntorci cu fața la zid, anonim,

şi pierzi tramvaiul.

 

(Radiografia cuvântului dor) 

 

Sau la fel de mişcător şi potrivit aceluiaşi reflex psiho-poetic, sub semnul Sorcovei şi al Colindelor de Crăciun:

 

Din Africi ca de tuş, din ninse Patagonii

pe o potecă-n nori spre uşa încuiată

ducând banane, ananas, begonii

în cor solemn svonim cântarea neuitată :

„Am venit şi noi odată !“

 

Împinşi de mâini ce nu se văd şi de-alizee

Crăciun de-argint, o, taină fermecată,

purtăm la butonieră flori şi curcubee

cuvântul sună ca o vioară-mprumutată:

„Am venit şi noi odată !“

 

Colind în ritm de sambă şi de jazz

zăpezile la tâmple cresc: A fost vreodată?

Curg Pruturi şi Târnave pe obraz

vuieşte noaptea ca o scoică nestemată :

„Am venit şi noi odată !“

 

(Noaptea pe la cântători în Oceanul Liniştit)

 

În cazul poeziei lui Ştefan Baciu s-a vorbit în repetate rînduri despre exotismul ei răsturnat (adică trăit la fața locului, pe alte meridiane), ca dovadă că proiectul simboliştilor români din interbelic şi-a depăşit condiția de vis cu ochii deschişi şi a pătruns în viața de toate zilele. Însă mai important decît coordonatele noului itinerar geografic parcurs de poet („din Santo Domingo, Mexico, Managua, La Paz şi Tegucigalpa“ şi pînă „în Honolulu, Insula Oahu“) este rezultatul la care s-a ajuns la capătul unui anevoios proces de recalibrare identitară, declanşat nu de dragul exotismului, ci al libertății :

 

Sunt locuitor al Dealului Pacific

cetățean „Carioca“ din Rio de Janeiro

născut la doi paşi de Casa Sfatului, Braşov,

pe Şirul Rozelor

sunt editorul „scrisorii internaționale de poezie“

MELE (în limba hawaiană = poezie)

uşier, corector, contabil, hamal

redactor-şef, om de servici, hamal, contabil

corespondent, Maecena, dactilograf, zețar

sunt fostul amic al lui Fidel Castro

pe vremea când acesta încă era băiat bun

(era prin 1956, îmi pare)

Consul Onorific al Boliviei în Honolulu

autorul „Poemelor Poetului Tânăr“

braşovean, ex-apatrid, cosmopolit

sunt poetul satului de pe Târnave

al Amazonului şi al lui Orinoco

al firului de apă de După Ziduri

şi al străzii Sforii

de lângă Poarta Ecaterinei

al Mării Caraibelor

al Oceanului Liniştit

eu sunt o sută, o mie, zece mii

un milion, sute de milioane

dar sunt mai întâi

şi mai presus de toate

poetul libertății.

 

(Declarație de principii)

 

§ În pandant cu această poezie memorialistică, pe cît de simplă în mai toate articulațiile ei, pe atît de încărcată de tensiune şi de autenticitate, ar trebui citită memorialistica propriu-zisă, publicată de Ştefan Baciu în exil. Legătura dintre ele e directă, trecerea se face fără opinteli, şi adesea nici deosebirile nu par să fie prea mari, cum se poate constata în Fapte diverse cu ochianul întors, din ciclul intitulatÎntre Turnu Măgurele şi Rio de Janeiro. Un poem „prozaic“, în care banalitatea şi accidentalul sînt istoricizate, pentru că, prin trecerea timpului, s-au „clasicizat“, ca să formeze, laolaltă, un tablou extrem de expresiv al vieții literare din Bucureştii epocii interbelice :

 

Țin minte că în după-amiaza zilei de 6 Aprilie 1939

s-au întâmplat o sumedenie de lucruri

extraordinar de importante şi de semnificative

la Bucureşti — de care încă îmi aduc aminte

în 1977 în Insula Oahu, singur sub tropice.

L-am întâlnit pe Traian Lalescu şi ne-am dus

împreună să bem o cafea la „Zamfirescu“

jurnaliştii strigau „Tempo, Vestea, Seara“

la plecare piccolul a spus : „s’trăiți, coane !“

pe Calea Victoriei Dimitrie Stelaru

ne-a cerut un pol, cu ochii pierduți în cețuri

pe celălalt trotoar trecea Emil Botta

cu un fular cât un curcubeu înfăşurat la gât

într-o florărie o fată aranja un buchet de violete

uşierul Lache de la „Universul Literar“

ne-a preparat câte o gingirlie şi m-a anunțat:

„Vă caută un don’ poiet“, cum făcea de obicei

pe geam am văzut cum pe strada Sărindar

urca încet Iancu Brezianu ținut la braț de Gaby Michailescu

şi un lustragiu care îşi potrivea scăunelul

sub marchiza teatrului „Maria Filotti“ […]

apoi a venit seara şi Lalescu a spus :

„Să mergem să bem o bere la « Royal » sau « Café de la Paix »“

„Hai“ , am răspuns fără să-mi dau seama

că după-amiaza aceea de 6 Aprilie 1939 nu se va mai întoarce

niciodată.

 

De altfel, memorialistica propriu-zisă a lui Ştefan Baciu e organizată după aceleaşi linii principale de inspirație pe care le-am identificat şi în cazul poeziei. Una dintre aceste linii este cea propriu-zis monografică, iar exemplele cele mai potrivite sînt de căutat în romanul memorialistic Mira (Honolulu, 1979), scris în amintirea soției sale, pentru a reface un drum complicat şi lung, dar parcurs împreună, sau în Praful de pe tobă (Honolulu, 1980), unde referințele privesc mai întîi propriul parcurs („Anii de « Şagunist »“, „Albumul cu autografe“, „Braşovul literar şi artistic“, „Student la Drept“, „« Universul literar » şi « Generația de Aur »“, „Ultimul an în România“), iar apoi oamenii/scriitorii întîlniți şi grupați la fel ca în poezie în două categorii. Oamenii/scriitorii de prim-plan (Constantin Titel Petrescu, Ion Pas, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, Ion I. Iancovescu, Aron Cotruş, Grigore Cugler, Emil Cioran, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Radu Gyr şi alții), evocați pe larg, şi „mucenicii“ (Ştefan Stănescu, Ionathan X. Uranus, Emil Cizmărescu/EmilManu, dar şi Mihai Beniuk, cu „k“, nu cu „c“ sau Oscar Lemnaru), cărora li se consacră în ultima parte a volumului o lungă serie de „Microportrete“.

În memorialistica propriului drum, capitolul intitulat „Ultimul an în România“ reprezintă un amănunțit atestat documentar al uneia dintre variantele de plecare din țară (cea semi-oficială), care se citeşte cu sufletul la gură, ca un pasionant roman de aventuri în care miza e pe viață şi pe moarte. O spune la un moment dat chiar autorul amintirilor, Ştefan Baciu („Îmi dau seama acum, la peste 30 de ani trecuți […], că toate cele ce vor urma […] ar putea pare fragmente dintr-un film « suspense », sau dintr-un roman polițist, şi mă grăbesc s-o confirm : acele zile de toamnă târzie şi ploioasă au fost — de fapt — o succesiune de întâmplări în cel mai pur stil cinematrografic, viața făcând un « script » mult mai real şi mai dramatic decât ar fi putut s-o facă orice scriitor […].“). În discuție e plecarea tînărului Ştefan Baciu (ca ataşat de presă în Elveția) şi a soției sale, Mira, spre sfîrşitul anului 1946, cu sprijinul liderilor Partidului Social Democrat (Titel Petrescu şi Şerban Voinea), de care s-a apropiat în calitate de redactor la ziarul Libertatea, şi în ciuda obstrucțiilor pe care le fac Ministrul de Interne (prin tovarăşul Avram Bunaciu) sau Ministrul Informațiilor (prin Petre Constantinescu-Iaşi). După numeroase tribulații, paşapoartele diplomatice („un fel de cărțulii“ de 80 de pagini, cu titulatura „ROYAUME DE ROUMANIE / PASSEPORT DIPLOMATIQUE“, cu „viza de ieşire din țară, dată de « Comisia Aliată de Control », apoi viza maghiară de tranzit şi viza de intrare în Elveția“ şi cu precizarea funcției : „Attaché de Presse à la Legation Royale de Roumanie à Berne“) sînt obținute prin complicitate cu ministrul Externelor, Tătărescu, dar fără semnătura de numire în post („Am bătut la o uşă pe care era lipit un bilet : « Intrarea interzisă », uşa s-a crăpat puțin, fără să putem vedea cine a deschis-o. Am spus cine eram şi de ce venisem şi într-o clipă uşa s-a reînchis. Peste un minut sau două de aşteptare, realmente ca la cinematograf, uşa se crăpă din nou, un braț ne-a întins cele două paşapoarte, şi am auzit o voce spunând : « Drum bun ! ». Asta a fost tot.“).

Primul obstacol care urmează să fie trecut, după obținerea paşapoartelor : banii necesari achitării „biletelor de vagon-lits Bucureşti–Budapesta–Viena–Berna“, de pe o zi pe alta, în timp ce operațiunile propriu-zise, conduse de însuşi viitorul ministru al României la Berna, Şerban Voinea, urmează să se desfăşoare sub semnul discreției absolute („Nu vorbi cu nimeni despre plecarea mea […]. Ia-ți rămas bun numai de la familia cea mai apropiată […]. Vorbeşte cât mai puțin la telefon, pentru că linia nu este exclus să fie controlată. […] Ne vedem Luni dimineața la 7 la Gara de Nord.“). Alt moment esențial — bagajele alcătuite la plecare : 

 

Mira s-a întors din pragul apartamentului, s-a uitat la odăile care rămâneau în urmă, şi de pe un dulăpior « Biedermeyer » a luat un crucifix care aparținuse bunicului meu, preotul Ion Baciu din Nadeş, şi l-a aşezat cu grijă în sacul de voiaj. A fost tot ce-am luat cu noi, în afară de îmbrăcăminte, documente personale, şi, nici eu nu ştiu cum, un pachet cu toate cărțile mele apărute în țară între 1935 şi 1946 […]. Cărțile s-au păstrat şi s-au înmulțit, însă crucifixul a dispărut în chip misterios la Rio de Janeiro, aşa că din apartamentul din Bucureşti nu mai există absolut nimic : nici măcar o cheie, aşa cum o păstrează evreii sefardiți, izgoniți din Spania în 1492. Nimic decât amintirile.“

 

Urmează despărțirile („Pe Tata nu l-am mai văzut niciodată“), ochiadele suspicioase ale unui agent al Siguranței, fixat pe peronul Gării de Nord, apoi drumul cu trenul, întrerupt pentru cîteva ore de un tunel blocat („Am simțit cum vagonul se cufundă cu mine […]. Locomotiva care deraiase în tunelul de la Predeal în dimineața aceea de Noiembrie 1946, putea să închidă definitiv drumul spre libertate […], în clipa în care Constantinescu-Iaşi, întors din provincie, ar fi aflat […] că plecasem împreună cu Şerban Voinea […]. Ne vedeam deja coborâți din tren, luați pe sus, dacă nu chiar arestați pentru « delictul » de « încercare de trecere frauduloasă a frontierei », de vreme ce eram posesorii unor paşapoarte — legale, ce este drept, pe care însă era înscris un titlu pe care încă nu-l dețineam.“) şi, în cele din urmă, controlul în vama de la Curtici, la ieşirea din țară, cu nervii întinşi la maxim :

 

Când am deschis paşaportul, am găsit amândoi, pe pagina 1, două ştampile : una mică şi rotundă : „România, Direcția Generală a Poliției, Ministerul Internelor, Paşapoarte“. Dedesubtul ei alta, mai mare, dreptunghiulară : „România, Poliția de Frontieră, Curtici. 5 Noiembrie, 1946, IEŞIT“.

 

Judecate împreună, paginile scrise de Ştefan Baciu în capitolul intitulat „Ultimul an în România“ ne pun la dispoziție scenariul cel mai complet, mai viu şi mai dramatic al unei fugi dintr-o țară devenită, după 1945, lagăr. 

 

Poemele poetului tânăr, Bucureşti, 1935 (Honolulu, 21985, ediție facsimilată, cu o anexă cuprinzînd cronicile literare de la debut. Tiraj : 200 ex. ; Bucureşti, 1991) ; Poeme de dragoste, Oradea, 1936 ; Micul dor, Braşov, 1937 ; Drumeț în anotimpuri, Iaşi, 1939 ; Căutătorul de comori, Bucureşti, 1939 ; Cetatea lui Bucur, Bucureşti, 1940 (Bucureşti, 2006) ; Lanterna magică, Mărțişor, 1941 (în colaborare cu Traian Lalescu) ; Muzica sferelor, Bucureşti, 1943 ; Caiet de vacanță, Rîmnicu Vîlcea, 1945 ; Cântecul mulțimii (prefață de Ion Pas), Bucureşti, 1946 ; Analiza cuvântului dor, Editura Cartea Pribegiei, Valle Hermoso, Argentina, 1951, ediție xerocopiată ; Um continente em busca de uma doutrina, Livraria São José, Rio de Janeiro, 1959 ; Bucareste — Estação Norte, Editura O. Cruzeiro, Rio de Janeiro, 1959 ; Cortina de ferro sobre Cuba (prefață de Salvador de Madariaga), Rio de Janeiro, 1961 (ediție în limba spaniolă, Editura San Isidoro, Buenos Aires, 1961) ; Poemele poetului pribeag, Editura Drum, México, 1963 ; Manuel Bandeira de corpo inteiro (eseu), Livraria José Olympio Editora, Rio de Janeiro, 1966 ; Ukulele, Editura Destin, Madrid, 1967 ; Franctiror cu termen redus (memorialistică, ediție nepusă în comerț), Editura Mele, Honolulu, 1968 ; Ramón Villeda Morales ciudadano de América (eseu), Antonio Lehmann Librería, San José, Costa Rica, 1970 ; Poemele poetului Ştefan Baciu (antologie, prefață de Lucian Boz, portret de Marcel Iancu), Colecția Start, Madrid, 1972 ; Sub Tâmpa în Honolulu (memorialistică, ediție nepusă în comerț), Editura Start, Honolulu, 1973 ; Călătorii (memorialistică), Colecția Start, Madrid, 1974 ; Bilanțul celui din urmă averescan, Colecția Start, Honolulu, 1976 ; Şcoala primară Andrei Mureşianu, Editura Mele, Honolulu, 1976 ; Costa Rica en seis espejos, Ministerio de Cultura, Juventud y Deportes, San José, 1976 ; Neîmpliniri, Colecția Start, Honolulu, 1976 ; El que pierde gana, Editura Universitaria, León, Nicaragua, 1978 ; Mira (roman memorialistic, cu numeroase fotografii, ilustrații şi desene de Francisco Amighetti, Jean Charlot, Ştefan Eleutheriades, Alexandru Lugu, Ştefan Munteanu ş.a.), Editura Mele, Honolulu (xerocopiat), 1979 (Bucureşti, 21998) ; Îngerul malagambist în insula Oahu, Editura Mele, Honolulu, 1979 ; Surrealismo Latinoamericano, preguntas y respuestas (eseu), Editura Universitarias de Valparaíso, Chile, 1979 ; Palmierii de pe Dealul Melcilor, Editura Start, Honolulu, 1980 ; Poemele poetului singur, Editura Mele, Honolulu, 1980 ; Praful de pe tobă (memorialistică), Editura Mele, Honolulu, 1980 (Bucureşti, 21995) ; Carioca honorário, Editura Pirata, Recife, 1982 ; Lavradio 98. Histórias de um jornal de oposição. A Tribuna da imprensa ao tempo de Carlos Lacerda (memorialistică), Editura Nova Fronteira, Rio de Janeiro, 1982 ; Microportrete (memorialistică), Editura Mele, Honolulu, 1984. Tiraj : 1 250 ex. ; Francisco Amighetti (biografie), Editura de la Universidad Nacional, Heredia, Costa Rica, [1985] ; Centroamericanos (eseuri), Editura Libro Libre, San José, Costa Rica, 1986 ; Tristán Marof de cuerpo entero (biografie), Editura ISLA, La Paz, Bolivia, 1987 ; Singur în Singapore, Editura Mele, Honolulu, 1988 ; Poemele poetului tînăr (antologie), Bucureşti, 1992 ; Peste o mie de catrene, Braşov, 1994 ; Peste o mie de catrene. Sub Tîmpa… din Honolulu, Braşov, 1995 ; Un braşovean în Arhipelagul Sandwich Hawaii, Bucureşti, 1994 ; Însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996 ; Radiografia cuvîntului Dor (antologie de versuri, editor Ioana Baciu Mărgineanu), Braşov, 1998 ; Poemele poetului singur (antologie de Gabriel Stănescu, prefață de Constantin Eretescu), Ed. Criterion, Norcross, 2002.

 

Referințe : Fişă biobibliografică în Apoziția, nr. 8–9, 1982–1985, pp. 50–56 ; Raluca Nicoleta Spiridon, Mihaela Toader, „Ştefan Baciu – un destin al exilului românesc (1918–1993)“, Caietele CNSAS, nr. 6, 2010, pp. 161–174, cu o bibliografie a operei (1935–1984) întocmită de autor. V. şi Ioana Diaconescu, Scriitori în arhiva C.N.S.A.S. Intelectuali umăriți informativ, arestați, condamnați, ucişi în detenție, 1946–1989 (pe copertă : Scriitori în arhivele CNSAS), Bucureşti, 2012.