Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
FLORILE POEZIEI: PARFUM ŞI ESENȚE (Rabindranath Tagore, Licurici; Ion Pillat, Poeme într-un vers)
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013
Tagore şi poemele-fulgurații
S-a împlinit un secol în 2013 de când pentru întâia oară juriul de la Stockholm a decernat Premiul Nobel pentru literatură unui scriitor din Asia: Rabindranath Tagore. Secolul ce-a trecut l-a transformat pe autorul indian în personalitatea cea mai importantă a literaturii şi culturii indiene, având un impact extraordinar şi stimulator prin traduceri asupra spiritului european. Pentru a-i celebra centenarul consacrării, Editura Taj a publicat Licurici, volum singular ce îşi are povestea proprie, cu un episod legat de lumea românească.
Cartea se bucură de o frumoasă prezentare a editorului, Adelina Patrichi, de prefața serioasă, competentă şi de o rigoare exemplară semnată de indianistul Liviu Bordaş, clarificând misterul poeziei concentrate, ce se distinge de imensa creație lirică a lui Rabindranath Tagore. Cele trei volume sunt scrise la interval de câteva decenii: Ka?ik? (1899), Lekhan (1927) ?i Sphuli?ga (1946). Scrise în bengali, ele mai au în comun forma epigramatică şi tonalitatea didactică.
Autorul însuşi a folosit termenul kabitic?, diminutiv al cuvântului poem (kabit?), pentru a-şi desemna şi micile creații lirice. Indianistul subliniază faptul că în limba română, ca şi în alte limbi, diminutivul ce ar traduce termenul kabitic? din bengali are sens peiorativ sau zeflemitor: „poezioară”, căruia i s-ar adăuga şi „poezea”. Totodată, prefațatorul insistă asupra circulației poemelor scurte: Tagore a tradus şi adaptat o mare parte într-o formă aflată între vers liber şi proză lirică, a scris altele direct în engleză.
Versiunile englezeşti au fost publicate după „nobelizare”: Stray birds în 1916, Fireflies în 1928, definite prin acelaşi termen, epigrame. Dar în limba română, epigrama are cu totul alt sens, conferit de tradiția culturală, aşa că prefațatorul consideră că poemelor lui Tagore li s-ar potrivi mai curând altă definiție –poeme aforistice sau aforisme lirice, dar cu precizarea că aparțin liricii, şi investighează formulele alese de primii traducători în limba română.
... cu rezonanțe româneşti
Termenii „gânduri” „maxime” „cugetări” desemnează vreo 50 de poeme sub titlul Păsări rătăcite, după război au fost traduse de Petre Solomon şi apoi, integral, de poetul George Dan, cu titlul Păsări răzlețe. În Basarabia reocupată ele s-au numit „miniaturi poetice” sau „aforisme” în traducerea poetului Pavel Darie, după o versiune rusească a celor trei volume. Al doilea volum, Licurici, fără a fi tradus în limba română, are totuşi impact neaşteptat, datorat indirect lui Mircea Eliade şi periplului său indian.
Indianistul Liviu Bordaş aduce mărturii interesante privind motivul licuricilor în creația lui Mircea Eliade, pornind de la întâlnirea şi discuțiile purtate cu Rabindranath Tagore, înregistrează opinii critice serioase – ca a lui Perpessicius despre Maitreyi sau ironic-acide ca a lui Sandu Tudor care scrie despre „licuricii transcendentali” aduşi de Eliade din India. De aceea, cuvântul înainte are ca titlu sintagma provocatoare.
Analiza pertinentă a prefațatorului, mai ales termenii propuşi pentru a desemna poemele scurte ale lui Rabindranath Tagore, poeme aforistice sau aforisme lirice, au deschis o pistă comparatistă. Care ar fi corespondentul său în literatura română? Şi prima ipoteză o aduce volumul lui Lucian Blaga – Pietre pentru templul meu, apărut în acelaşi an 1919, al debutului său literar cu Poemele luminii. Chiar două aforisme recurg la motivul licuricilor: „După ce apune soarele, orice licurici crede că el îi e locțiitorul...” şi „E din neamul mare al licuricilor - omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte.”
Alchimia “coşului cu flori”
Acelaşi Liviu Bordaş insistă însă asupra faptului că poemele scurte ale lui Tagore ies din zona aforisticii, ele aparțin liricii: “În principiu, însă, e vorba de o poezie gnomică, sapiențială, cu tonuri contemplative.”
Şi atunci în lirică trebuie căutat volumul analog: Poeme într-un vers de Ion Pillat, apărut într-o primă ediție în 1936. Prefața poetului elucidează tentativa purificării poeziei redusă la esența unui vers unic, şi vine din partea unui cunoscător rafinat al poeziei lumii, care a tradus din marii poeți francezi şi spanioli, englezi şi germani, familiarizat cu experiențe literare îndepărtate în timp şi spațiu.
Întâi, subliniază că poemul într-un vers realizează concentrarea maximă: “El se prezintă față de un poem obişnuit ca o picătură de parfum față de un coş de flori. E o esență capabilă de nesfârşite dislocări, dintr-un singur vers, în care ca sugestie intră şi titlul, se pot dezvolta poeme întregi după puterea de realizare a fiecăruia”. Apoi, desluşeşte cum a descoperit forța unui vers într-un poem de Victor Hugo: “Smaragd în care se rătăceşte marea.”
Ion Pillat invocă distincția făcută de Paul Valéry între “versuri dăruite” adică acele versuri ce izvorăsc spontan, hărăzite de soartă, ele se opun celor construite de poet – “adică doar desăvârşesc ceea ce primele ne-au indicat printr-o străfulgerare adâncă a conştiinței.” Totodată, clarifică şi opțiunea pentru alegerea măsurii de 14 silabe a versului.
Poetul român aduce precizări interesante privind opțiunea pentru poemul scurt sau lung: “Un poem lung se poate citi mai repede, căci fiecare vers ajută la pătrunderea şi la gustarea celuilalt. Un singur vers se vrea citit mai încet. Scrisorile se parcurg iute, telegramele însă ne opresc.”. El cere din partea cititorului un efort de imaginație şi de fantezie creatoare: “Aşa cum concep versul-poem: a fi o sămânță căreia îi trebuie neapărat, ca să germineze şi să-şi dea roadele, ca o humă fertilă, o a doua înțelegere sufletească.”
Origini orientale comune
Ion Pillat accentuează originalitatea formulei sale: “Poemul într-un vers nu trebuie confundat cu epigrama greacă, rubaiul persan sau hai-kaiul japonez.” Astfel indică şi un posibil demers comparatist, ce i-ar căuta izvoarele şi modelele. Ele ilustrează nu doar cultura vastă a autorului, mergând spre cuprinderea originilor poeziei, ci şi fascinației față de cultura orientală a europenilor, care au descoperit India grație romanticilor şi apoi China şi Japonia prin simbolişti şi impresionişti.
Şi specialiştii în creația lui Rabindranath Tagore citați de Liviu Bordaş în prefață semnalează aceleaşi modele posibile, indicate de exegeții săi: tradiția epigramatic-didactică sanscrită ?i cea persană care dominau literatura bengali în secolul al XIX-lea, cărora li se adaugă şi posibile filiații dinspre tradiția epigramatică ?i fabulistică occidentală. Krishna Kripalani a sugerat chiar posibilitatea unei influențe a poemelor haiku, cunoscute şi admirate de Tagore.
Istoria volumului Lekhan este edificatoare, aşa cum o prezintă indianistul român: Rabindranath Tagore şi-a încheiat volumul la 7 noiembrie 1926, pe malul lacului Balaton, unde a ajuns după un turneu european epuizant. Şi iată detaliile: „În cele zece zile petrecute acolo, Tagore a scris poemele cu un stylus pe plăci speciale de aluminiu, care au fost trimise apoi unei tipografii din Berlin. Paginile facsimilate au fost legate în piele în Bengal, la începutul anului următor. A fost o ediție privată, tipărită în regia autorului şi distribuită personal într-un număr limitat de exemplare. În cele două prefețe, în engleză ?i bengali, Tagore leagă scrierea poemelor de călătoriile sale în Japonia (1916-1917) ?i China (1924), unde i s-a cerut să dea autografe pe evantaie ?i mătăsuri. Totu?i, câteva dintre ele fuseseră deja publicate în 1912.”.
Misterul poemului
În primul poem al volumului, Tagore îşi defineşte visele ca licurici prin jocul dintre lumină şi beznă, într-o imagine vizuală memorabilă: „Sunt ale mele vise licurici,/ Vii nestemate sclipind în întuneric,/ Alese din lumină boabe mici,/ În amorțite nopți zburând himeric.”. Poemul 127 dezvoltă acelaşi contrast descriind arta cuvântului: “Cerneala vărsată/ Ca să o ascundă bine/ Au scris cuvântul zi/ Cu nopțile pline.”.
Simetric, Ion Pillat recurge la o imagine auditivă, însă bazată pe un contrast la fel de puternic, exprimând deopotrivă tensiune şi armonie: “Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas” (Artă poetică). Şi îndată versul pillatian îşi găseşte perechea în poemul 233 al lui Rabindranath Tagore: “Viața mea, fluier de trestie./ În ea curg note colorate;/ Prin goluri ele cântă/ Cu frumuseți visate.”.
Şi Poemul într-un vers care dă titlul volumului pillatian, are o construcție bazată pe imaginea auditivă a reverberațiilor, adecvate pentru sugestiile şi interpretările multiple ale poeziei: “Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”. Îi corespunde alt licurici al lui Tagore, 183: “În inima cercului ce dansează etern/ E-un miez tăcut, neclintit ?i solemn.”, aducând perspectiva unei mişcări pulsatorii ce defineşte plastic viața universului însuşi.
Alte două poeme au în comun puterea magică a cântecului şi a plânsului, ca şi relația între tăcere şi cuvânt. Tagore foloseşte dubla analogie, în poemul171: “Frunzele – tăceri ca veşminte/ În jurul florilor – cuvinte.”. La Ion Pillat însă poezia presupune distilarea suferinței: “Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers.” (Artă poetică).
Poezia ca alchimie se regăseşte la Tagore în mod explicit în poemul 50: “Prin lujeri lungi de lotus, unde cenuşii/ Din străfund de-ntunecime-nalță poezie/ Şi zice soarele în zorii cei de zi: Ce alchimie!”. Alt poem, 205, are chiar o formulare ermetică: “Forma lutul ?i-a ales,/ Ritmul s-a ascuns în forță,/ Ființa vrut-a înțeles.”. La Ion Pillat însă alchimia poetică se transfigurează printr-un anume ermetism: “Iubiri, dureri, amurguri, un vers, în scrum de ani.” (Artă poetică). Ea presupune însă şi riscul eşecului: “Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar” (Poetul trădat).
Fiecare poet îşi descoperă în ordinea lumii elementul prin care se autodefineşte. Rabindranath Tagore foloseşte comparația cu regnul vegetal, în poemul 207: “Cum copacul îşi scutură frunze, / Aşa îmi lepăd vorbe pe pământ./ Gând nerostit eu las să înflorească,/ În marea ta tăcere germinând.”. Autorul român alege, în consonanță cu spiritul tradiționalist, alt simbol, cel al anotimpului aducător de belşug: “Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod”.
Miracolul florilor
Şi poetul român, dar mai ales poetul indian repun în circulație vechi imagini ale poeziei: cântec sau floare. La Tagore, cântecul, adică poezia, se naşte odată cu floarea, ca în poemul 52: “Răsări prima floare-a lumii într-o zi;/ Primul dor de cântec tot atunci veni.”. În alt poem, 245, se insinuează relația dintre cuvintele poeziei şi semnificația ascunsă: “Petale multe multe/ Floarea îşi va scutura/ Până ce ea va găsi/ Rodul cel ascuns în ea.”
Floarea, poezia şi iubirea se asociază la Tagore. Floarea este receptacolul dragostei din care se naşte poezia, în poemul 124: “Trufia-şi scrijeleşte/ Încruntarea-n stâncă./ Iubirea se lasă în flori/ Şi învinsă cântă.”. În poemul 246 însă, poezia alege florile ca vehicul pentru a găsi calea iubirii spre eternitate: “Cânturile-mi cad în flori/ Ce se întorc mereu la noi./ Dansează-n vânt tot căutând/ Eternități în caprifoi.”
Însă la Ion Pillat, florile sunt expresia unui anotimp, fie al începutului de an în ciclul naturii – “Copilul primăverii deschide ochi albaştri.” (Întâile micşunele), fie al apropierii sfârşitului – “Pe pajişti stânjeneii, în suflet toamna iar.” (Floarea vremii), fie o reflectare a cerului în cromatica pământului: “Zambile, nori vineți, şi cerul flori purta.” (Colori). Alteori florile amintesc de sacrificii sălbatice – “Pe ruguri verzi ard flăcări în inima pădurii” (Bujori), alteori ele par vestigiile unor înfruntări militare: “Oştirea cu turbane stă şiruri în grădină.” (Lalele)
Poetul indian pare să iubească iasomia. Floarea se asociază soarelui, de care o leagă o iubire declarată: “Iasomia spune cu-a sa floare/ Că îl iubeşte pe mărețul soare.” (37). În alt poem, 239, legătura este şi mai profundă: “Când priveşte în sus,/ Floarea de iasomie/ Vede soarele-n văzduh – / Crede că-i o floare vie.”. Această floare are simbolism bogat în tradiția indiană, îşi are originile în zona munților Himalaya, în Persia şi Caşmir, unde este considerată floare sacră, fie că este vorba de ospitalitate (ghirlandele dăruite oaspeților sunt împletite din flori de iasomie), fie ca floare a zeului dragostei, Kama (nelipsită la nunți, ca semn benefic, prevestind perechii afecțiune profundă şi eternă).
Poetul român îndrăgeşte migdalul, prezent în două poeme, fie oferind ospitalitate călătorului – “Oprit în drum, migdalul ne-ntinde flori sfios.” (Prier), fie ca martor al iubirii – “Migdalul meu în floare şi tu zâmbind sub el.” (Nemuriri plăpânde). Probabil că Ion Pillat cunoştea simbolismul antic al migdalului, prezent în tradiția greacă: arbore al renaşterii naturii, fiindcă înfloreşte primăvara de timpuriu, semn al fragilității, căci florile-i se deschid primele. Arborele se asociază unui simbolism masculin, în Europa legendele atestă credința că o tânără care adoarme sub un migdal şi îşi visează logodnicul se poate trezi însărcinată.
Taina iubirii
Apropierea celor doi autori se dovedeşte surprinzătoare în poemele dedicate iubirii. Ca şi poezia, iubirea înseamnă tensiune, dar mai ales imposibilitatea unirii contrariilor, fiindcă îndrăgostiții fac parte din lumi incompatibile. Ele au însă multiple conotații, ce se pot desluşi ținând seama că şi Rabindranath Tagore şi Ion Pillat se definesc prin erudiție şi prin plăcerea pelerinajului cultural, familiarizați cu diferite coduri îşi extrag din ele imagini şi simboluri, le transfigurează încât greu mai pot fi recunoscute.
Poetul indian descoperă o tainică iubire între copac şi umbra lui, în poemul 10: “Priveşte-ndrăgostit copacul/ La frumoasa-i aşternută umbră./ Deşi e-n veci a lui, întreagă,/ În brațe nu poate să o strângă.”. Iubirea poate lega o floare înmiresmată de astrul selenar, în poemul 58: “Răsari în ceasuri prea târzii,/ Împuținată lună,/ Dar parfumata tuberoză te aşteaptă/ Cu dorul treaz pe strună.”. Alteori, îndrăgostiții țin de spațiul domestic, în poemul 72: “Ştie că la noapte cu foc ea fi-va sărutată./ Numai de-aceea-şi petrece lumânarea/ Liniştită ziua, în colțul ei uitată.”.
Dar iubirea poate fi posesie distrugătoare, ca în poemul 55: “Făcu vântul spre făclie: «Eşti de când mă ştiu a mea.»/ Chiar atunci a sa stihie/ Stinse focul ce-o voia.”. Motivul lumânării sau al făcliei devorate de foc străbate cultura orientală şi apuseană, se regăseşte în fabulele unui Leonardo da Vinci din Scrieri literare. Ea are la Tagore alți actanți, dar sensul alegoriei este acelaşi. Iată, spre exemplu, în poemul 65, construit pe dubla opoziție a elementelor şi a culorilor, se regăsesc iubirea-pasiune, visul: “La un verde de pământ/ Al cerului azur visează/ Numai un oftat de vânt/ Le desparte în amiază.”.
Poemele cele mai interesante au însă ca iubiți elementele naturii. Sentimentul capătă proporții fabuloase, ca în poemul 164, unde un fenomen al naturii este descris ca joc erotic în care se prind ceața şi soarele: “Domnița ceață țese pânza ei de zor/ Şi prinde-n ea pe prințul dimineții./ Acoperindu-i ochii, îl face nevăzător.” Iubirea poate fi mecanismul ce pune în mişcare alternanța timpului nocturn şi diurn, descrisă printr-o ceremonie nupțială a nopții şi soarelui în poemul 59: “Cu chip ascuns de un sari/ Cu dor mireasa noapte,/ Aşteaptă pe rătăcitorul zilei/ Să-i cadă iar în brațe.”.
Iubirea apare la Tagore şi ca suferință izbăvitoare, iar pasiunea ca foc purificator de tot ce este lumesc, ca în poemul 99: “Flacăra durerii face pod de lumină,/ Arc peste suflet, prin mâl şi prin tină.”. Iubirea poate fi o captivitate aparentă, ce ascunde calea spre transcendență, în poemul 11: “Iubirea mea te prinde-n chingă de lumină/ Voind a mi te-nchide nu-n zid,/ Ci-n libertate, cu fire translucide.”
Poemele pillatiene, mult mai puține, ating o neaşteptată stranietate, căci elementele iubirii sunt nu doar contrastante, ele capătă conotații funerare, aflate sub semnul singurătății: “Suia o viță de-aur pe negrul chiparos.” (Îmbrățişare); “Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.” (Logodnă). Chiparosul negru are în spațiul mediteraneean valoare de arbore funerar, iar paltinul se încarcă de aceeaşi semnificație pentru mitologia autohtonă, ca şi semnul nefast al căderii unei stele.
Evanescență: timpul şi norii
Ambii poeți au o sensibilitate deosebită față de ce este evanescent, în continuă trecere şi metamorfoză: timpul şi apa, umbra şi norii. În mod cert, poetul modelat de tradiția orientală şi cel format în tradiția europeană au altă viziune asupra lumii şi asupra timpului, cu misterul său provocator şi inexplicabil. Îi apropie obsesia comună a fluidității, conştiința unui fenomen impalpabil, dacă nu chiar inefabil.
Fiecare “licurici” al lui Tagore se transformă în rețea de motive şi imagini, asociind timpul nocturn şi cel diurn cu umbra, sugerată prin alte contraste, ca în poemul 123: “Umbra nopții, ca durerea – fără voce, mută/ Umbra dimineții, precum pacea – doar tăcută.”. Alt “licurici”, 12, recurge la metafore acvatice şi sugestii cromatice pentru noapte şi zi: “Noaptea, un hău fără fund,/ Fără de mal ocean întunecat./ Ziua, plutind uşor înspre larg,/ Din spumă, clăbuc viu colorat.”.
Asemenea imagini trimit la formulările unui Heraclit, ce surprind timpul în curgerea lui apropiată de metamorfoza apei – “Nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiaşi râu.” Trei poeme într-un vers îl arată pe Ion Pillat împărtăşind viziunea filosofului cel trist din Efes, înțelegând risipa anilor: “Se duc pe râul vremii toți anii mei, buşteni.” (Despăduriri), sau contemplând efemeritatea clipelor: “Priveam cum fuge ziua pe apele ce curg.” (Heraclit).
Inima însăşi, cu bătăile ei, se supune aceleiaşi curgeri, lentă alunecare spre liniştirea ultimă: “Spre moarte mă tot duce, lin, inima vâslind.” (Luntraşul). Într-unul dintre cele mai frumoase poeme într-un vers alternanța timpului diurn şi a celui nocturn este descrisă ca vânătoare fără sfârşit: “Trecură ciute albe şi-ntunecați ogari.” (Zile şi nopți).
Cât despre nori, ei trezesc aceeaşi imagine a înălțimilor şi în versul lui Pillat – “Albastru clătinate, aeriene culmi.” (Norii) şi în poemul 40 al lui Tagore – “Norii, coline făurite din vapori,/ Colinele, săpați în piatră nori/ – Năluci cu veşnicie-n nimb/ Văzute-n vis de timp.”. La fiecare poet apar corespondențe neobişnuite. Astfel, la Pillat se naşte percepția subiectivă: “Pe-oglinda legănată a sufletului: norii.” (Înserare). La Tagore apare alt joc al reflectării, în poemul 120: “Pădurea, nor pe pământ/ Spre cer ridică a liniştii mână;/ Norii de deasupra-i răspund/ În torente, ploi şi furtună.”
Metamorfoze: copaci şi păsări
Unii dintre “licurici” dovedesc panteismul lui Tagore. Astfel, în poemul 230, sufletul se proiectează în copac ca să pătrundă în măreția universului şi să-i învețe limbajul: “La noapte sufletul îmi voi lăsa/ În inima tăcută de copac./ Ca să ascult imensitatea, singur,/ Cu foşnete ştiind să tac.”. Copacii înşişi apar în alt poem, 60, ca axe ce leagă pământul de cer: “Copacii – a pământului veşnică trudă/ Să implore cerul şoapta să le-o audă.”
Copacul reprezintă, în poemul 119, expansiunea focului sacru: “Din pământ focul cel sacru/ Iese şi din el copaci se fac./ Scânteile zboară din rug/ Şi devin flori în copac.”. Focul însuşi cere o asemenea întrupare ca să nu se anihileze, aşa cum apare descris în poemul 157: “Foc întemnițat în ram/ Se preface-n flori, petale./ De-l las slobod şi sălbatic/ Scrum se face şi-apoi moare.”. Dar în alt poem, 211, copacul nu este altceva decât expansiunea spiritului: “Copacul: înaripatul spirit/ Din temnița seminței evadat,/ Trăindu-şi aventura vieții/ Pe alt tărâm neexplorat.” Îl definesc aşadar legătura cu forțele telurice şi germinația.
Dar în poezia lui Ion Pillat apare ca motiv recurent pasărea, de obicei asociată apei: “Un nor de taină zboară pe-o insulă-n amurg.” Păsările preferate sunt pescăruşi, văzuți ca emanația mării: “Din valuri spume albe au început să zboare.” (Pescăruşi), sau a văzduhului: “Pe mări de micşunele ning pescăruşii fulgi.” (Mare sudică). Există o singură ipostază a păsării asociată focului, este pasărea solară: “Zburau fazani de aur în focul din cămin.” (Pasărea din basm).
Permanențe: munții şi marea
Creațiile celor doi autori se înscriu şi în poezia elementelor, percepute ca embleme: pământul, cerul şi marea. Muntele are semnificație similară la ambii poeți. Pentru Tagore, muntele are nostalgia înălțimilor şi a libertății depline, ca în poemul 126: “Muntele visează-n cer/ Nor uşor să fie,/ Liber şi pribeag/ Întru veşnicie.”. În imaginarul poetic pillatian, munții se preschimbă-n creaturi fabuloase: “Balauri, munții vineți, păzeau cetăți de-argint.” (Țara).
La Tagore, pământul însuşi se transformă în fruct, sortit coacerii şi unui tainic cules, descris în poemul 150: “Împurpurat şi cald şi-n pârg/ Pare un rod copt şi întreg/ Pământul scăldat în amurg./ Nopțile vin şi-l culeg.” În alt poem, 166, pământul se aventurează într-o expansiune cerească prin mijlocirea visului: “De ce-i atâta cer deasupra?/ Ca loc destul să fie/ Pentru pământ să-şi facă/ Din vise-mpărăție.”.
În schimb, în poezia lui Ion Pillat, marea preia atributele pământului, ea seamănă cu întinsa câmpie prin culoare: “Desfăşurarea verde a grâului în zări.” (Mare pământeană). Golful este personificat ca iubit ce ia în posesie apa mării: “A strâns albastru-n brațe şi-l leagănă mereu…” (Golful). Insula ispiteşte de la depărtare cu aromele ei: “Mireasma ei pe valuri venea, ca niciodată.” (Insula cu mirodenii). Ispititoare sunt şi drumurile acvatice: “Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.” (Calea nopții).
Şi universul marin oferă două poeme împerecheate. Ion Pillat surprinde echilibrul fragil dintre vid şi plin, cu un joc al asonanțelor între mare şi nemurire: “În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.” Tagore vede ofranda pe care marea o aduce prin minunile ei sub semnul frumosului şi sacrificiului, în poemul 231: “Scoici şi perlele lor,/ Pe țărmul morții zvârlite./ Risipă de splendori/ De viață risipite.”.
Dincolo de convergențe
Există aşadar nişte “roiuri” de poeme a căror convergență o dau teme şi motive, semne şi simboluri, elemente primordiale şi ipostaze emblematice. Ele arată efort similar din partea celor doi poeți, pentru a ieşi din vechea organizare a poeziei: florilegii alcătuite după criteriul frumosului. Dacă poezia romantică răsturna sub ochii cititorului “coşuri cu flori”, poezia secolului XX, trecând prin corespondențe şi sugestii simboliste, prin asceza poeziei pure a descoperit farmecul distilării lor în “parfum” şi “esențe”, pentru a parafraza analogia folosită de Ion Pillat.
Aşa că micile poeme ale scriitorului indian din volumul Licurici, ca şi cele din Păsări răzlețe şi Scântei, pot fi percepute ca stropi de parfum, mărunți ori plini, adică formați din două, trei sau mai multe versuri. Prin comparație, poemele reduse la un singur vers denotă o artă şi mai severă de parfumier, pentru că ele decantează esența unui parfum. Cu alte cuvinte, Ion Pillat a împins mai departe arta concentrării decât a făcut-o Rabindranath Tagore şi maeştrii japonezi ai formelor fixe.
A cunoscut Ion Pillat creația lui Rabindranath Tagore? În mod sigur, un atât de împătimit cunoscător al poeziei lumii, care a tradus din poezia contemporană de limbă franceză şi spaniolă, germană şi engleză, care-l tălmăcise pe T.S. Eliot, nu avea cum să nu se intereseze de scriitorul distins în 2013 cu Premiul Nobel, mai ales că faima i-o adusese volumul Gitanjali. Există o împrejurare care arată întâlnirea celor doi poeți.
Datele istoriei literare semnalează vizita lui Rabindranath Tagore în România, ca eveniment în toamna anului 1926, când a conferențiat la Ateneu. Duminică, 21 noiembrie 1926, Sindicatul Ziariştilor şi Societatea Scriitorilor au oferit un banchet în saloanele restaurantului Athenée Palace pentru a-l celebra pe cel numit “Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei”. Mai mulți scriitori au luat parte la banchet (Victor Eftimiu, Otilia Cazimir, Duiliu Zamfirescu, Ion Marin Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu), între ei se află şi … Ion Pillat.
Dar Tagore abia terminase de scris volumul Licurici în 7 noiembrie, în cursul şederii la Balaton…Se nasc inevitabil întrebări: cunoştea Ion Pillat, Stray birds, apărut în 1916 ori chiar traduceri în limba română? a citit oaspetele indian din proaspetele sale poezii, adică … Licurici? Banchetul a dat prilejul unei discuții între poeți sau a declanşat din partea lui Ion Pillat curiozitate, dorința unei replici? A influențat într-un fel Tagore, direct sau indirect, geneza Poemelor într-un vers? Ele apar după un deceniu, în 1936, iar autorul a urmărit receptarea lor cu o atenție deosebită, cum nu se întâmplase cu alte volume.
Se iveşte însă altă întrebare pertinentă şi dureroasă: dacă Păsări răzlețe şi Licurici au avut imediat priză la public, au sporit celebritatea autorului indian, cum ar fi fost receptat în epocă volumul Poeme într-un vers, tradus în engleză? Drumul lui Rabindranath Tagore spre Nobel l-a deschis Gitanjali, tradus de el însuşi din bengali în engleză… Dar astăzi, ce impact ar avea traducerea poemelor pillatiene, concise şi dense, potrivite atât pentru cititorul grăbit, cât şi pentru degustătorul de esențe rare?
Bibliografie
1. Almanahul România literară 1989, Aventura cunoaşterii, “Oaspeții de seamă ai României”, pag. 88;
2. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. I-III, Editura Artemis, 1995;
3. Da Vinci, Leonardo, Scrieri literare, prefață, traducere şi note de Ovidiu Drîmbă, Editura Albatros, 1976; ediție nouă – Editura Pandora M, Târgovişte, 2006;
4. Pillat, Ion Poeme într-un vers, în Opere, vol. 3, studiu introductiv de Monica Pillat, ediție îngrijită, revizuită şi adăugită, tabel cronologic, tabele sinoptice, note, variante, comentarii şi referințe critice de Cornelia Pillat; Editura Du Style, Bucureşti, 2001;
5. Tagore, Rabindranath, Licurici. Perle de înțelepciune, traducere din limba engleză de Adelina Patrichi, Cuvânt înainte de Liviu Bordaş – “Licurici transcedentali. Poemele scurte ale lui Tagore şi receptarea lor în limba română”, Editura Taj, 2013;