Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann
VLADIMIR HOLAN ŞI PIERRE JEAN JOUVE: NADA, EROS ET POESIE.
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013
Relația dintre om şi Dumnezeu este trăită de Holan ca fisură, ca breşă, iar metafora sa preferată în acest sens este irealitatea, imposibilitatea întîlnirii erotice. Intr-un poem intitulat Discul, din volumul Spre înainte (Vers l’avant) cuprinzînd poeme din anii 1943-1948 , putem citi:
Et, en effet, le rayon or et noir du néant
achoppe sur la fêlure entre le Dieu et les hommes,
l’épine de l’incertitude se frotte contre la fissure dans le
mur du cimetière
et le dard du mystère gratte contre la faille dans la
femme…
( Şi, într-adevăr, raza aurie şi neagră a neantului
eşuează pe ruptura între Dumnezeu şi oameni,
spinul incertitudinii se freacă de crăpătura din
zidul cimitirului
şi lancea misterului zgîrie falia
femeii)
Întregul univers se conjugă în neîmplinire, dar testul crucial pare a fi inadaptarea sexuală, în sensul cel mai concret cu putință. Într-un alt poem intitulat Todo (din volumul Durerea), termen geamăn, în oglinda misticii carmelitane, cu Nada Sfântului Ioan al Crucii şi al lui Pierre Jean Jouve, senzualitatea este intrinsecă neantului:
Le néant, tout entier à lui-même,
mais sans confiance en lui,
assouvit sa sensualité,
visible dans la vie, invisible dans l’être…
L’endroit le plus profond de l’âme: l’insondable,
appelé par ruse en arrière…
(Neantul, aparținîndu-şi cu totul sieşi,
dar fără incredere în sine,
îşi potoleşte senzualitatea,
vizibilă în viață, invizibilă în ființă…
Locul cel mai profund al sufletului: cel de nepătruns,
chemat prin vicleşug înapoi…)
Revenind la Pierre Jean Jouve şi la împrejurările istorice şi personale tragice în care acesta a scris poemul Nuit des Saints (Noaptea Sfinților), unde apar pentru prima oară împreună termenii Nada şi Todo, aceste două «perfecțiuni inamice» (cum le numeşte Jouve în al său Jurnal fără dată) sunt văzute ca două ipostaze ale nopții, una «de întuneric sinistru», cealaltă, la polul opus, de metamorfoză a întunericului în lumină.
Şi deşi are loc «o luptă rapidă, între ele şi între umbrele pe care ele le aruncă deasupra pământului», poetul va scrie în acelaşi capitol despre «Tema Nada»: «Placé, comme les chérubins aux flammes vertes du PARADIS PERDU, en travers de mes tentations sensuelles, il m’a fait durement marcher et avancer.»)
(«Asezată ca heruvimii cu flăcări verzi ai PARADISULUI PIERDUT, de-a curmezişul tentațiilor mele senzuale, ea m-a facut cu duritate să merg şi să avansez.») (sublinierea mea)
La Jouve, spre deosebire de Holan, senzualitatea nu apare ca fiind intrinsecă neantului ci, într-un mod care rămâne deschis interpretărilor, îi opune rezistență, exprimîndu-se prin poezie.
«Alors l’érotisme, «centre même de l’âme», équivaut à un moyen de connaissance, et le poète devra exsuder «cette sueur de sang qu’est l’élévation à des substances si profondes, ou si élevées, qui dérivent de la pauvre, de la belle puissance érotique humaine» (préface à Sueur de sang, 1935). L’érotisme échappe ainsi au rôle négateur ou destructeur qu’on lui accorde le plus souvent. (…) La poésie, par laquelle il s’exprime, devient une catharsis de l’âme.»
(«Astfel erotismul, «centrul însuşi al sufletului», corespunde unui mod de cunoaştere, iar poetul va trebui să transpire «această sudoare de sânge care este ascensiunea la substanțe atât de profunde, sau atât de înalte, care decurg din sărmana, din frumoasa putere erotică umană» (prefața la Sudoare de sânge, 1935). Erotismul se sustrage astfel rolului negator sau distructiv care îi este adesea atribuit (…) Poezia, prin care el se exprimă, devine o purificare a sufletului.») - scrie Max-Pol Fouchet în eseul său despre Jouve, «Poezia, exercițiu spiritual» («Les Appels», Mercure de France, 1967). (sublinierea mea)
A compara astfel viziunea mult mai nuanțată, dar şi mai abstractă, a lui Pierre Jean Jouve, cu cea a lui Vladimir Holan, a legăturii dintre «senzualitate» sau erotism, şi «neant», poate contribui la înțelegerea diferențelor între aceşti doi mari poeți, care, într-o altă dimensiune, prinopțiunile lor politice sau religioase, dar şi datorită sensibilității comune, de «înstrăinați» metafizici, sunt foarte apropiați, în pofida hazardului geografiei şi a clivajelor geopolitice din Europa de după cel de-al doilea război mondial.
Astfel, un poem al lui Holan intitulat Dar timpul («Mais le temps»), din acelaşi volum, poate fi citit ca un fel de replica avant la lettre a fragmentului următor din eseul lui Max-Pol Fouchet despre Jouve: «Le Rien ne serait-il pas le lieu traversé par l’éros, et révélé par l’éros même? Quoi qu’il en soit, en vertu d’un mouvement dialectique propre à la poésie, ce Rien dément la négation. Ce Rien n’est pas un non, l’Absence n’est pas absence. Le Rien est. Etant, le Nada passe au Todo, au Tout. Il acquiert ainsi un pouvoir créateur.»
(«Nimicul nu ar locul traversat de Eros, şi revelat chiar de el? Oricum ar fi, datorită une mişcări dialectice proprie poeziei, acest Nimic dezminte negarea. Acest Nimic nu este un nu, Absența nu este absență. Nimicul este. Existând, Nada se transformă în Todo, în tot. Nimicul obține astfel o putere creatoare. “)
Şi iată poemul lui Holan:
Ce este în inima ta? mă întrebà viața.
Intrebarea era atât de bruscă,
neavând aproape nici o scuză,
încît am vrut să răspund: Nimic!
Dar timpul (care, în picioare lângă o coloană de piatră,
silise cândva să se plece toate bisericile)
îmi spuse: «Mincinosule, şi locul acesta
pe care femeile l-au cucerit în tine,
doar în infern va fi din nou gol!»
Şi la Holan, «nimicul», Nada, este un loc populat, nu o pură absență. Absența, nimicul care «nu este» sunt promise poetului de către întreaga sa «viață», la modul ironic sau nu, pentru infern. Putem însă avansa şi o interpretare diferită: «infernul» la care se referă poemul nu este altceva decât «interdicția secretă» abordată în articolul din numărul precedent, citându-l pe Pierre Jean Jouve, de fapt o dublă «interdicție secretă», exercitată în egală măsură asupra actului poetic ca şi asupra actului sexual.
Relația lui Pierre Jean Jouve cu Nimicul/ Nada a trecut prin mai multe faze, câteodată contradictorii. In Noaptea Sfinților ea este un destin complet asumat:
Maintenant que je n’ai plus rien
Que l’aile du Rien me retourne
En vol intérieur et qu’un cœur
Eclate nul dans ma poitrine!
Car le Rien n’est rien avec rien
Que je fasse le Rien qui ouvre
Et porte le Tout à son sein.