RAȚIUNEA, LUMINILE CREDINȚEI ŞI LITERATURA

Sunt cuvintele Constituției Pastorale Gaudium et Spes (62,3), [dată la momentul încheierii Conciliului de răscruce Vatican II…]

 

Artele cuvântului, – cele ce împărtăşesc cunoaştere –, o cunoaştere, e drept, de un fel aparte, au darul in spe, de a conferi elevație vieții umane. Nu-i vorba desigur de elevația dăruită sufletului de har, de lucrarea unei virtuți infuze precum Credința. Dar, pe planul acțiunii umane, în maniera ei proprie, opera literară – atunci când atinge culmi ale expresiei ei specifice –, prin faptul că împărtăşeşte cunoaştere se poate face ecou unor interogări proprii credinței: printre acestea, cele despre destin – pentru om un subiect întotdeauna problematic şi misterios –, dilemele sufletului şovăind între lumină şi întuneric, reverberațiile luptei dintre bine şi rău, dintre nimicnicie şi Dumnezeu; teme ca suferința, sensurile iubirii, caracterul evanescent, efemer al bucuriilor vieții; fețele păcatului, jugul încercărilor, nevoia de ispăşire, rodnicia sacrificiului, speranța în mai bine. Teme mari ale destinului uman la care, dincolo de limitările şi neputințele intelectului şi rațiunii, răspunsul final îl dă nu literatura, ci credința.

 

Privită din acest unghi, marea literatură a lumii e însă în felul ei ca un fel de receptacol pluriform, deschis spre marile întrebări despre adevăr, deschis şi el spre marile întrebări despre om, spre marile interogări cărora rațiunea nu le poate, de una singură, răspunde pe măsură; cele cărora, pe planul cunoaşterii, credința singură le vine luminos în întâmpinare. 

În acest sens, în călătoria sa pe pământ, omul aflat în căutarea adevărului e confruntat – aşa cum ne reamintea în Fides et Ratio Ioan Paul al II-lea – cu două căi distincte de cunoaştere: “distincte atât din punctul de vedere al principiului, distincte, la fel, din punctul de vedere al obiectului. Din punctul de vedere al principiului: rațiune, sau revelație. Din punctul de vedere al țintei: având ca obiect urmărirea şi înțelegerea adevărurilor naturale, sau – domeniu total diferit –, având ca obiect înțelegerea şi îmbrățişarea misterelor ascunse de Dumnezeu vederii noastre” (9).

 

Care este locul rațiunii în această ecuație? Ancilla fidei (ca să parafrazăm acel dictum despre relația ancilară a cugetării filosofice cu teologia), rațiunea alimentează cogniția umană în maniera ei proprie: prin deducție şi inducție, fără luxul metaforei ori al alegoriei; croită, ca gândire, după modelul silogistic; despuiată de artificii şi ornamente; călăuzită de exigențele preciziei; mai rece, mai seacă, mai legată cumva, mutatis mutandis, de acel spirit geometric despre care vorbea Pascal.

Între cele două paliere ale acestei ecuații, în cele ce urmează vom încerca să ne aplecăm privirea mai curând asupra darurilor capabile să dea, în manieră proprie, elevație spirituală vieții prin instrumentalitatea creațiilor făcute din cuvânt, prin literatură, în opere de imaginație. E vorba de un mare corpus policrom, traversând ca un fir roşu epocile culturii, creând genuri, făurind modele, opere literare foind de personaje, zugrăvind situații omeneşti în oglindiri încărcate, în multiple moduri, de sens: un tezaur viu de mesaje aducând, fiecare în felul lui, mărturie despre durabilitatea unor valori aduse omului, direct sau indirect, de consecințele spirituale şi civilizatorii ale misterelor Credinței, e vorba aici de omeneştile arte ale frumosului, ale rostirii, la puncte de confluență cu suverana virtute a Credinței, acolo unde – operând o necesară distincție, rațiunea, de pe versantul ei ancilar, observă, absoarbe, asimilează, poate trage concluzii.

 

Se spune că după ce a asistat la un spectacol cu tragedia Polyeucte, stânjenit, blocat cumva în calapodul său, cumva obtuz de gândire, matematicianul Roberval, un contemporan al lui Pascal, ar fi exclamat “Qu’est-ce que cela prouve?”… (“Şi ce dovedeşte asta?”)… 

… Polyeucte, una dintre capodoperele lui Corneille, are o temă religioasă: personajul ei principal, Polyeucte, e sfântul mucenic Polyeuktos, martirizat pentru credință în Metilena Armeniei, în secolul trei [al erei noastre creştine].

 

Anecdota e uneori evocată pe marginea distincției lui Blaise Pascal despre l’esprit de géometrie şi l’esprit de finesse. În spiritul acestei distincții, între cele două dispoziții şi dimensiuni ale intelectului uman, ne propunem aşadar a zăbovi astăzi asupra delicatului raport Revelație, Literatură şi Credință, despre rațiune şi credință în literatură, aşa cum s-au reflectat şi se reflectă ele în opere bogate în semnificație, în opere memorabile ale literaturii, de la cei vechi la moderni.

„Credința şi rațiunea”, aşa cum mai spunea, în enciclica despre Credință şi Rațiune, venerabilul papă Ioan Paul al II-lea, „sunt ca două aripi prin care spiritul uman se înalță către contemplarea adevărului. Dumnezeu e Cel care apus în inima omului dorința de a cunoaşte adevărul şi de a-l cunoaşte pe El, astfel încât, cunoscându-l şi iubindu-l, persoana umană săpoată ajunge la adevărul întreg despre ea însăşi”.“Revelația rămâne însă încărcată de mister, mai spune enciclica. Credința singură face cu putință penetrarea misterului într-un mod care să ne îngăduie să-l înțelegem în chip coerent” (I, 13).

 

Vorbind despre unul dintre aceste mistere, sfântul Augustin observa că toată ființa poartă în sine ceea ce el numea “vestigia Trinitatis”, umile semne de rodnicie făcând, cumva, în manieră săracă, ecou părintelui Creator a toate. Alți părinți din vechime, Theodor de Mopsuestia de pildă, vorbind despre facultatea plăsmuitoare a omului, vedea şi el în aceasta o oglindire tainică a Atotputinței Creatoare a Divinității. Smerit privilegiu, acela de a putea plăsmui, din materia creației, efemere lucrări sub semnătură proprie,de a putea aduce pe lume creații ! Dar sui-generis, concretizat în putința celui înzestrat de Pronie, de a alcătui, aparent ex nihilo sui et subiecti, alcătuiri rostite frumos, alcătuiri secunde, la rândul lor obiect de cunoaştere, la rândul lor, în felul lor, căi ale cunoaşterii.

Despre ele mai vorbea fericitul papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea sa către artişti (1999): „Creațiile înzestrate cu puterea misterioasă a sunetelor, a rostirii, formelor şi culorilor, în care artiştii îşi găsesc inspirația şi în care se regăseşte ecoul misterului creației, mister la care Dumnezeu, Creatorul a toate, a vrut să ne asocieze, lăsând intactă infinita distanță dintre Creator şi creatură” .

Aici, ca într-un corn al abundenței, de care dă mărturie întreaga istorie a culturii, intră nu numai capodoperele, ci şi lucrările memorabile de toate constelațiile şi configurațiile create de omul de geniu de-a lungul istoriei : de la cele încântătoare pentru ochi, la cele îmbinate în registrul sunetelor, al melosului; şi, nu în ultimul rând, până la cele folosind ca materie primă, spicuind ca dintr-un „imens vocabular” (în cuvintele marelui poet catolic Paul Claudel) folosind, zic, drept material de bază cuvântul. Imagine, în aceasta, a unor tâlcuri mai înalte:

 

“Omnis mundi creatura

Quasi liber et pictura

Nobis est et speculum”

Alanus de Insulis (1116-1203) în De planctu Naturae…

 

În The Mind of the Maker (1941), scriitoarea şi erudita britanică Dorothy L. Sayers, (traducătoare, printre altele, a Divinei Comedii danteşti) a glosat din unghi teologic pe marginea ideii că, prin acțiunea aducerii operei din nimic, artistul, – creatorul de lucrări țesute cu măiestrie din cuvinte – oferă, în felul său, o îngânare – în ficțiune, în fârâme –, a acțiunii mari a Creatorului a toate.

Personajele concepute şi născute de marea literatură a lumii au dat şi dau dovadă de asta: intră într-un astfel de cadru de referință personaje ca Don Quijote, ca Hamlet, ca Don Juan, ca Faust. Sau ca personajele literare cărora Albino Luciani, viitorul papă Ioan-Paul Întâiul, li se adresa epistolar, în Illustrissimi , ca de la persoană la persoană: domnilor clubului Pickwick, creați de Dickens; sau lui Cicikov, caracterul lui Gogol din Suflete moarte; sau chiar, jocular dar moralizator, lui Figaro, ori lui Pinocchio!…[Despre cartea Illustrissimi s-a scris nu demult în Actualitatea Creştină (à propos de personajele lui Alessandro Manzoni)].

Acestea, tot atâtea dovezi că artistul de geniu are puterea de a aduce pe lume, dacă nu persoane de carne şi oase, cu certitudine personaje, nu puține din ele memorabile. E un truism a evoca aici pregnanța celor create de Cervantes: Don Quijote şi Sancho Panza; a celor create de Balzac: Moş Goriot, César Birotteau, Rastignac, Eugénie Grandet. La fel, a celor create de Victor Hugo: Jean Valjean, bunul episcop de Digne, Myriel, Cosette, intransigentul Javert din Mizerabilii. Ce să spunem de Renzo, Lucia şi Don Abbondio din romanul de imensă popularitate Logodnicii, I promessi sposi, de Manzoni?…

Tot atâtea prezențe umane ieşite din matricea imaginativă a scriitorului, în care ne regăsim în parte, în care ne putem cunoaşte şi recunoaşte parțial, ființe care – deşi fictive – sunt purtătoare de sensuri morale, şi care, prin punere în perspectivă, ne ajută să ne cunoaştem (în variate întruchipări şi prototipuri), dorințele, imboldurile, slăbiciunile, defectele; sau dimpotrivă virtuțile, satisfăcându-ne, într-un fel sau altul, setea de cunoaştere, apetitul de descoperire, căutarea lucrului adevărat, înțelegeri vicare ale acțiunii umane în multiplele ei desfăşurări, pe firul întortocheat ce duce mereu – ca şi în viață – de la faptele personajelor către deznodăminte.

Mai cu seamă prin prisma atracției umane pentru finaluri, a curiozității pentru felul cum se încheie, să spunem, intriga unei piese, pentru felul cum se leagă în final firul unei narațiuni, – într-un cuvânt pentru deznodământ –, majoritatea operelor literare invită, potențial ori in actu, la judecată, la reflecție.Fiecare în felul său, ele ilustrează fațete ale comportamentului uman influențat de habitus-uri, bune sau rele. În felul lor, ele ilustrează, nu o dată, consecințele şi răsplățile credinței şi necredinței, ale virtuții sau ale viciului, practica ori carența virtuții, fie în împrejurări ale vieții cotidiene, fie în situații-limită. De-a lungul tramei narative, mai cu seamă prin concluzii, ele zugrăvesc reversul faptelor, urmările defectelor, (în termeni teologici, ale păcatului), şi ale contrariului lor. În acest sens, multe personaje de ficțiune sunt greu de şters din memoria colectivă: privite prin lumina credinței, un Hagi Tudose sau un Harpagon, de pildă, ca să vorbim doar, în expresii literare, de păcatul avariției.

Galeria caracterelor din lumea operei create de Shakespeare oferă în acest sens un alt subiect fecund de reflecție despre acțiune şi deznodământ, despre credință şi necredință, despre păcat şi virtute.

Ce ne spun aceste personaje, e unul din unghiurile posibile de abordare a temei pe care ne-am propus-o. Prin ele se ilustrează, în cele mai variate moduri de situație, zbuciumul unor caractere prinse între bine şi rău. Prin caracterul lor durabil, ele reprezintă tot atâtea modele de materie psihologică şi de substanță moral-personală: Hamlet şi frământările sufletului față cu lumea de dincolo de mormânt; Macbeth, mustrările de conştiință, tema damnațiunii; King Lear, potențele milostivirii şi răbdării, Othello, forțele devastatoare ale intrigii şi geloziei; Prospero din Furtuna, şi forța rugăciunii, virtuțile iertării; în Romeo şi Julietta, repercusiunile tragice ale rivalităților dintre clanuri; sau, în personajul lui Shylock din Neguțătorul din Veneția, dezumanizarea prin camătă şi iubire de arginți. Asemenea personaje se înfățişează apetitului nostru cognitiv, scrutinului nostru intelectual şi moral, judecății noastre despre purtări, despre frumusețea virtuții; sau dimpotrivă despre urâțenia viciului, a invidiei, a poftelor de răzbunare, a intrigii şi geloziei, direct sau indirect, puse să se confrunte în contextul unor adevăruri de credință, din care civilizația noastră se împărtăşeşte şi care îşi trag fără excepție obârşia din rădăcinile creştine ale spiritului european, sezisant prezente, bunăoară, în opera de geniu a lui Shakespeare. 

Despre credința lui Shakespeare, despre filonul de gândire creştin şi catolic în teatrul shakespearian s-au scris o seamă de cărți, utile marelui public interesat.Dați-mi voie să citez aici doar câteva : Shakespeare’s God: The Role of Religion in the Tragedies, (Dumnezeul lui Shakespeare) de Ivor Morris (1972); Through Shakespeare’s Eyes: Seeing the Catholic Presence In The Plays of Willliam Shakespeare de Joseph Pearce (2010); şi, de acelaşi autor: The Bard of Avon and the Church of Rome (2008). Catholic Theology in Shakespeare’s Plays, de David N. Beauregard (2008) despre subtextul teologic din piese; şi, din nou, despre credința reflectată în operă: The Catholicism of Shakespeare’s Plays, de Peter Milward, S.J. (1999); sau, pe aceeaşi temă, mai vechea abordare a eruditei călugărițe şi universitare americane Sister Maura, Shakespeare’s Catholicism (1924).

 

Înainte de a trece mai departe, să poposim aici pe scurt asupra câtorva premise şi elemente de context, începând cu noțiunea însăşi de literatură şi conceptul de persoană: doi dintre termenii-pivot chemați să încercuiască noțional tema noastră. 

Ce este literatura, în calitatea ei de cameră de rezonanță pentru cunoaştere, mai cu seamă la confluențele ei cu credința? Cum se înscrie acest concept în marele brasaj de cultură în care să putem vorbi de contribuțiile rațiunii şi credinței la exprimarea frumosului, în căutarea adevărului prin artele rostirii?

Nu vom încerca să dăm sentințe definitive. În termeni generali desigur, literatura e arta care se serveşte creator de limbă ca mijloc de expresie. În absența unor instrumente mai exacte – sfera este uriaşă – termenula fost definit şi ca expresia gândirii superioare a umanității, concepută cu artă, în proză sau vers şi difuzată în opere de imaginație creatoare. Autorul catolic Charles Du Bos era de părere (în Approximations, VIII, 1937) că „literatura n-ar fi altceva decât viața însăşi, atunci când îşi găseşte ecou şi expresie în rostirile unui creator de geniu; literatura – gândea el – e indisolubil legată de sufletul omului, căci nu rațiunii, ci sufletului omului i se adresează ea în primul rând. Iar atunci când sufletul omului participă la viața lui Christos, viața reflectată în literatură nu poate fi mai potrivit definită decât ca parte din plămada formatoare din care sufletul omenesc îşi găseşte izvor de cunoaştere.” (citat de Charles Moeller în Salvation and Literature). 

Din momentul când începe să se dezvolte autonom, desprinsă de gândirea păgână ca mentalitate şi expresie – având ca semn de marcă maeştri de gândire şi expresie ca Boethius sau ca sfântul Augustin, [Confesiunile şi Civitas Dei] – gândirea creştină întruchipată în scrieri de căpătâi a fost liantul în care s-au regăsit, se regăsesc şi se consolidează de fapt toate elementele acelui acquis, cum am putea numi azi zestrea de cultură a Europei, locul în care, diacronic vorbind, acest acquis s-a putut plămădi; unde Vechiul, Trecutul de cultură ante-creştină a putut fi treptat regândit, recondus spre noi confluențe, printr-un fenomen de “inculturație” (noțiune evocată grăitor în Fides et Ratio) un fenomen uriaş prin consecințe; şi, din toate punctele de vedere, unic în istorie.

Şi pentru că vorbeam de personajele ficțiunii sau de prelucrări literare ale unora de carne şi oase (cum ar fi cele care populează Divina Commedia lui Dante), câteva cuvinte despre un element-pivot, sădit în conştiința şi spiritul european de credință: noțiunea însăşi de persoană.

Ordinea lumii interioare având ca ax fundamental reperul persoanei, ni s-a descoperit cum ştim, la capătul unor laborioase explorări ale rațiunii în căutarea credinței, lucru lămurit prin doctrina Bisericii despre misterul Sfintei Treimi, a unui Dumnezeu în trei Persoane (persoana a fost mai întâi definită de Boethius în secolul 5 : „naturae rationalis individua substantia”, în De Trinitate, III). Sfântul Toma d’Aquino vedea în ea tot ce poate fi mai perfect din întreaga natură: „id quod perfectissimum est in tota natura”, Summa Theol. I-a q. 28-43).

Lungul drum al conceptului, de la ideea inițială de mască teatrală, până la aceea dezbătută şi precizată de primele Concilii ale Bisericii, ilustrează contribuția unui mister fundamental al credinței la naşterea unei conştiințe novatoare despre om şi răspunderile morale ale ființei umane. Precizarea în sens creştin a noțiunii de persoană ca substanță cu statut de realitate morală şi răspunzătoare, a lucrat ca o punte, determinând efecte de mare însemnătate pentru înțelegerea raportului dintre marile adevăruri de credință şi expresia acestora pe toate planurile, în dinamica acțiunii umane, inclusiv prin expresiile ei literare. 

Categoria specific europeană şi creştină a persoanei a marcat astfel, cu sigiliul ei indelebil una din cele mai importante evoluții, la confluența rațiunii cu credința; şi – de acolo pornind – la expresia printr-un discurs public, nouă azi familiar, a ideii de responsabilitate morală în sens creştin, zugrăvită şi ilustrată în nesfârşite nuanțe şi variațiuni şi prin artele cuvântului, în literatură. 

Pe plan cultural, un adevăr care trebuie reamintit este că religia creştină a fost de la bun început “glia” fecundă în care întregul proces de regândire a condiției umane de după prăbuşirea erei păgâne şi-a găsit justificarea, aria de reflecție şi de germinație. În Fides et Ratio, Ioan Paul al II-lea a vorbit elocvent despre “încreştinarea” filosofiilor păgâne “quae christianae redduntur” (exemplul din enciclică era platonismul şi neo-platonismul – III, 40)

„quae christianae redduntur” se aplică indubitabil şi ordinii modificatoare de gândire care a marcat evolutiv exprimarea literară şi artistică, de la cei vechi până la noi: începând cu noua optică reflexivă din scrierile lui Augustin sau ale lui Boethius, de care pomeneam mai sus, iar mai apoi – în coordonatele noului tip de sensibilitate –, cele întruchipate în realizările literare ale creştinismului medieval, ale celui clasic, renascentist, romantic şi modern. O nouă fizionomie a expresiei literare, necunoscută antichității păgâne, a prins astfel inconfundabil chip în era noastră, era creştină. Sub auspiciile acestui influx, a prins chip termenul şi conceptul însuşi de literatură – necunoscut de altfel celor vechi.

… [Într-o analiză despre modurile receptării literare în perspectivă diacronică – L’invention de la littérature: de l’ivresse grecque au livre latin, (“La Découverte”, Paris 1994) o cercetătoare franceză (Florence Dupont) a făcut, în sensul distincției de mai sus, demonstrația că – aşa cum este înțeleasă ea după intrarea în era creştină –, “literatura” ca focar de iradiere pentru idei şi sentimente nu a existat în sens propriu în antichitate!…]

 

Sub auspiciile, zic, ale acestei noi înrîuriri, conceptul însuşi de literatură se înfiripă, se afirmă, se asimilează şi devine dominant în contextul cultural creştin, contextul erei post-păgâne. E conceptul cu care operează exemplar învățatul Erich Auerbach în cartea sa Mimesis, în care, cu un bogat buchet de exemplificări, trece în revistă reprezentarea realității în literatura occidentală, de la cei vechi la moderni.

 

La rădăcini, printre primele lucrări de imaginație inspirate istoric de Credință se numără, nu întâmplător, transpuneri ale misterelor înscrise în Credo, împletite, popular, pentru scenă, cu situații tipice cotidianului. În acele timpuri aurorale, în secolul 15, Europa cunoaşte o eflorescență de manifestări ale credinței întruchipate în închipuiri de tip literar, în dramele liturgice având drept temă misterele crezului : Sfânta Treime, Întruparea, Răscumpărarea. În piețe, în fața marilor catedrale, dar până şi în târguri şi sate, la zile de sărbătoare se joacă piese inspirate de misterele credinței. Le jeu d’Adam (1165), piesă de peste o mie de versuri, e primul text imaginar de acest fel păstrat într-o limbă alta decât Latina. Ce alte teme apar atunci, dând viață, în registru imaginativ, întâlnirii istorice dintre credință şi literatură ? În ciclurile de mii de versuri „Din York” (48 de acte sau tablouri) sau în cele „Din Chester” (24 de tablouri) şi, tot în aria culturii engleze, în ciclul Ludus Coventriae (“Jocurile din Coventry”) se perindă pentru prima dată, în întruchipări literare, situații ilustrând pentru viața cotidiană adevărurile majore ale credinței: de la Creație, la căderea îngerilor, la păcatul protopărinților şi la urmările lui. Larg prelucrate, de formă dialogată şi narativă, temele sunt Cain şi Abel, Sacrificiul lui Isac, Naşterea Domnului, Învierea lui Lazăr, Patimile şi Învierea, Adormirea şi Înălțarea Maicii Domnului la Cer, Judecata de apoi, Lucrurile de pe urmă, Păcatul în diversele lui arătări şi consecințe, până la tema Anticristului (în Ludus de Antichristo – jucat în 1116, în Bavaria).

Ca mostre de creație dramatică timpurie, acestea şi multe altele ilustrează integrarea expresiilor credinței în rostirea şi imaginația populară, replămădite în transpuneri literare. Pentru aria franceză, Patimile dramaturgului Eustache Mercadé (1425), Faptele Apostolilor de frații Arnoul şi Simon Gréban (1452), piesă în care evoluau sute şi sute de personaje, Învierea de Jean Michel, dramă de 20 de mii de versuri, a cărei acțiune se derula de-a lungul a trei zile de spectacol (1455). În aria culturii hispanice, El Misterio de Elche,a cărui acțiune în trei paliere se concentrează în jurul misterului marian. Piesa se joacă neîntrerupt, din secolul 13 până în zilele noastre, an de an, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. În 2001, El Misterio de Elche a fost inclus de UNESCO în rândul operelor făcând parte din “Patrimoniul oral şi imaterial al umanității”.

 

Memorabilă, atât prin temă cât şi prin posteritate, este o piesă de teatru religios datând din acelaşi secol, Le mystère de Théophile – personaj a cărui dramă este drama lui Faust. Acțiunea gravitează în jurul unui caracter care a făcut pactul cu diavolul, care şi-a vândut sufletul Satanei, şi care, în cele din urmă, este salvat prin intercesiunea Sfintei Fecioare, Refugium peccatorum, Mater Misericordiae. Tema avea să fie preluată de dramaturgul elizabetan Christopher Marlowe, amplificată şi modificată în secolul 19 de Goethe, iar în secolul 20 de Thomas Mann, în celebrul roman Doctor Faustus.

 

Rutebeuf, o personalitate timpurie a literaturii franceze, a scris poeme, fabule, narațiuni şi istorioare moralizatoare. Într-una dintre acestea, Viața Sfintei Maria Egipțianca , sub pana lui întâlnim, în sens genuin, o profesiune de credință în țesătura textului – fapt grăitor pentru că exprimă, de astă dată într-un construct literar – nu într-un manual de devoțiune, credința creştină în Cristos. 

În convenția narațiunii lui Rutebeuf, personajul părintelui Zosima aduce sfânta împărtăşanie penitentei Maria, retrasă în deşert care, la vederea lui, exultă de bucurie: Zosima nu-i aduce o hrană corporală, ci vizita unei persoane, prezența reală, în sfânta euharistie, a Mântuitorului; e vizita lui Cristos: „Ți-am adus pe Cel care s-a întrupat din Maria Fecioară, spune Zosima. Vine la tine Cel care a suferit în trup, a pătimit şi a fost răstignit pe cruce. Ți-am adus pe Cel care a murit pentru noi, pe Cel prin care, moartea călcând, a fost biruită moartea, pe Cel care a sfărâmat porțile iadului, şi care în ziua judecății va veni să judece viii şi morții. „Am toată credința în El”, răspunde, în convenția narațiunii, celălalt personaj, penitenta. „Lui îi încredințez pe de-a întregul trupul şi sufletul meu”. 

Avem în textul lui Rutebeuf o frântură din cele mai timpurii mărtusiriri de credință, inserate verbatim, în sens creator, într-o lucrare literară.

 

O seamă de prezențe memorabile ale credinței în alte întruchipări literare aflăm în Secolul de Aur al literelor spaniole, El Siglo d’Oro. Nu doar în acele numeroase Autos Sacramentales, reprezentări dramatice îndeobşte prezentate public sub semnul misterului euharistic de Corpus Christi, precum El gran teatro del mundo, El gran mercado del mundo, El año santo en Roma sau A Maria el corazon, de Calderon de la Barca, dar şi, în piese în care credința îmbracă reverberații noi, în cadrul unor situații nu simbolice sau alegorice, ci strict umane, precum în El burlador de Sevilla y convidado de piedra (Seducătorul din Sevilla) de Tirso de Molina. 

Ilustrând tema păcat şi pedeapsă, Tirso de Molina pune în scenă pe Don Juan, caracterul care avea să devină pentru literatura universală personaj negativ, eponim pentru desfrâu, înşelăciune şi minciună; iar, prin deznodământ, pildă exemplară pentru reversul faptelor rele, necruțătoarea pedeapsă a necredinței şi păcatului. Trecând prin preluări, modificări şi prelucrări ulteriore, de la Molière la Byron (la transfigurări în alte registre, în arta sunetelor în Don Giovanni de Mozart, sau în poemul simfonic de Richard Strauss pe versuri de Lenau), tema Don Juan, ca şi tema lui Faust din Miracolul lui Teofil, pornită din izvoare creştine, a devenit motiv cu rezonanță şi ecou între personajele literaturii universale, pe care perspectiva morală le face mereu actuale.

 

Vorbeam de categoria specific creştină a persoanei, care a marcat cu sigiliul ei una din cele mai importante evoluții culturale desprinse din păgânism, categorie elucidată de gândirea creştină la confluența cugetării raționale cu credința, şi care – odată asumată, a putut duce la expresia întărită, într-un discurs public care ne este astăzi familiar, a ideii de răspundere personală, zugrăvită şi ilustrată în nesfârşite nuanțe şi variațiuni morale şi prin artele cuvântului, în literatură. 

 

Poate nicăieri mai organic, mai măiestrit, mai artistic construită spre cunoaştere decât în Divina Commédia, poem cu peste cinci sute de personaje, operă de cuprindere universală, îmbrățişând în viziunea ei o seamă de destine umane, cântărite de geniul lui Dante Alighieri în proiecții ale credinței în viața de dincolo.

Poem al destinului uman în lumina dogmei creştine, Divina Commédia, este după mulți cel mai important poem din întreaga istorie a literaturii universale. Pentru un mare scriitor al secolului 20, l-am numit pe T.S. Eliot, Dante Alighieri „este cel mai universal din câți poeți şi-au exprimat în scris viziunea vreodată “. El este cu siguranță fără egal în reprezentarea credinței creştine într-o capodoperă literară, o lucrare în care, în pilde vii, întreaga experiență şi acțiune umană cunoscută de Dante e proiectată exemplar spre deznodămintele ei finale – Paradis, Purgatoriu sau Infern – cu o forță intelectuală asimilată direct din teologie, direct din sfântul Toma d’Aquino. Detalii despre acest subiect de mare interes intelectual găsim în cartea lui Philip Schaff Dante’s Theology (1890); în antologia profesorilor Vittorio Montemaggi şi Matthew Treherne Theology as Poetry:Dante’s Commedia (2010). Tema a fost tratată şi de Etienne Gilson în Dante et la Philosophie (1939) şi de Philip Wickseed în Dante and Aquinas (1913), de Dino Bigongiari şi alții în Essays on Dante and Medieval Culture (1964).

Definirea credinței în Divina Commedia – în celebrul pasaj în care poetul e supus de Sfântul Petru unui interogatoriu cvasi catehetic prin concepție – reprezintă o capodoperă de concizie şi de precizie rațională, incisiv formulată în vers armonios, pe cât de scurt şi percutant, pe atât de memorabil ca frumusețe literară.

Ce este deci credința?…. Parafraza lui Dante e din scrisoarea către Evrei:

„...fede è sustanza di cose sperate 

e argomento de le non parventi; 

e questa pare a me sua quiditate”...

[ …sau:

„...e credo in tre persone etterne, e queste 

credo una essenza sì una e sì trina,

che sóffera congiunto ‚sono’ ed ‚este’... ]

(Canto XXIV, Paradiso, 52-79)

 

Multe sunt locurile teologice țesute în structura capodoperei danteşti, ascunse sub vălurile celor patru sensuri – literal, alegoric, moral şi anagogic – [Littera gesta docet…Quid credas allegoria…Moralis quid agas…Quo tendas anagogia…]

Ele trimit la Scriptură, la sfântul Toma, la Augustin, sau la Albert cel Mare, la Sentințele lui Petrus Lombardus. După cum poetul însuşi ne previne atunci când spune: 

“O voi ch’avete gli’inteletti sani

Mirate la dottrina che s’asconde

Sotto il velame degli strani versi”

(Inferno 9, 61-63)

 

“O voi ce teferi v-ați născut la minte

cătați cu sârg ce tâlc ascund aici, 

sub tainic văl, ciudatele-mi cuvinte”…

(versiunea Eta Boeriu)

 

Rostite în vers melodic, pronunțările lui Dante se fac ecou gândirii Aquinatului, atunci când, vorbind de pildă despre omeneasca nevoie de asistență pe căile cunoaşterii, portretizează simbolic filosofia ca pe o delectabilă prezență al cărei rol e de a pregăti intelectul pentru actul de Credință (Paradiso,118-132; 29, 13-45). Filosofia personificată – cea din Donna Gentile, din Convivio – , e pentru Dante predestinată de Creator să servească de martoră credinței; nu însă oricum, ci în lumina iubirii, a actului de dragoste față de Dumnezeu, în acea luce intellettual piena d’amore…

“lucoare-a minții de iubire plină,

iubire de-adevăr ce-i bucurie

şi bucurie zâmbet de lumină” 

(Paradiso 30, 40-42)

 

Rațiunea, în capodopera dantescă, luminează intelectul, îl pregăteşte pentru credință, rolul rațiunii e acela de a fi „auxiliara credinței” (Convivio III,8).

Viziunea atotcuprinzătoare a lui Dante asupra universului credinței prin prisma noțiunii de faptă şi răsplată, şi, precumpănitor, de deznodământ final pentru acțiunea umană, fondarea neclintită a gândirii lui în adevărurile de temelie ale Revelației, au îndreptățit o pronunțare solemnă a Bisericii sub forma unei enciclice – o scrisoare enciclică despre Dante –, singura consacrată, din câte ştim, de vreun papă unui scriitor, unei opere în care rațiunea şi credința se află îngemănate creator ca învățătură prin pildă, prin pildă adânc întemeiată în misterele credinței.

E vorba de In praeclara summorum, dată de Benedict al XV-lea, în 1921, la trecerea a şase sute de ani de la intrarea în eternitate a poetului a cărui capodoperă a zugrăvit – în luminile credinței, cu instrumentele ficțiunii şi imaginației, şi totodată, în subsidiar, ale rațiunii –, lumea lucrurilor de pe urmă, τ? εσχατα , confruntarea ultimă, finală a persoanei umane, cu judecata lui Dumnezeu, stăpânul vieții şi al istoriei, o recunoaştere a felului în care luminile credinței şi ale rațiunii se îmbină în Divina Commedia într-o superlativă realizare literară.

„Dante cântă în chip magnific, în perfectă conformitate cu dogmele credinței catolice, augusta Sfântă Treime, spune enciclica; Răscumpărarea neamului omenesc prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, marea şi generoasa bunătate a Sfintei Fecioare, Maica Domnului şi mama noastră, Regina Cerului; de asemenea, beatitudinea cerească a celor aleşi, îngeri şi oameni; şi, într-un contrast frapant, supliciile necredincioşilor în infern; în sfârşit, între paradis şi infern, acel loc al sufletelor care, odată săvârşită vremea expiației, văd deschizându-se deasupra lor luminile Cerului. Vedem cum, de-a lungul întregului poem, simțul cel mai avizat al credinței e însuşi firul conducător al expunerii acestor dogme şi a altora ale credinței catolice”. ”Forța majoră prezentă în această operă derivă din zestrea divinei Credințe”, mai spune enciclica In praeclara summorum. Şi mai departe: „Captivându-ne prin extraordinara sa varietate de imagini, prin splendoarea culorilor, prin puterea gândirii şi a stilului său, Dante se foloseşte de acestea toate pentru a aduce pe cititor la iubirea adevărurilor învățăturii creştine, spre a pune la îndemâna creştinului hrană pentru viață” (în secțiunea “Despre eficacitatea apologetică a operei danteşti”). În aceasta, Dante ne este apropiat nouă, mai spune enciclica, el este aproape un contemporan de-al nostru, mai apropiat de noi decât mulți alți scriitori care au scris şi scriu despre vremurile pe care triumful Crucii le-a eclipsat din istorie.

 

Despre actualitatea lui Dante a vorbit şi venerabilul nostru compatriot Vladimir Ghika, care, în acelaşi context aniversar de atunci, a formulat câteva judecăți memorabile despre marele florentin. Comentând judecata lui asupra persoanei umane prin prisma trans-temporală a celor trei destinații finale – infern, purgatoriu, paradis – „Dante a acordat un loc neobişnuit valorii morale a acțiunilor publice, caracterului grav al îndatoririlor stării, al datoriilor celor ce întruchipează Biserica şi Statul. Din acest punct de vedere, mai spunea tânărul Vladimir Ghika, Dante este surprinzător de actual şi relevant pentru sufletele noastre, surprinzător de apropiat frământărilor şi crizelor noastre” …(am citat din conferința lui Vladimir Ghika despre actualitatea lui Dante, Dante et le péché contre les étoiles, prezentată la Louvain în 1921).

 

La cumpăna dintre Evul Mediu şi lumea modernă, credința şi rațiunea şi-au dat într-adevăr mâna sub pana lui Dante Alighieri spre a zămisli, pe planul conştiinței literare, o osmoză. Pe plan cognitiv, pe planul reflecției literare, după Dante, condiția omului în lume nu a mai putut fi privită cu indiferență, observa istoricul literaturii Erich Auerbach. Aşa cum a fost exprimat de Dante, adevărul potrivit căruia nici un destin individual şi personal nu este lipsit de sens, mai mult, că îmbracă o dimensiune tragică; că, în lumina eternității, orice viață e inalienabil încărcată de semnificație; că întregul context al acțiunii umane are pertinență concretă, vie pentru veşnicie; că persoana umană, odată creată, este indestructibilă; şi că scurtul interval al vieții omului pe pământ atrage consecințe irevocabile, acest adevăr şi-a lăsat, asupra istoriei raportului dintre credință şi creația literară, o pecete de neşters. Printre altele, percepția istoriei ca realitate imanentă, descrisă de Dante atât de sezisant prin prismă eshatologică, a dat pregnanță sporită adevărului potrivit căruia destinul fiecărui om poartă indelebil cu sine pecetea faptelor săvârşite, fixate pentru eternitate, în lumina judecății divine, percepția şi ilustrarea articolului din Crez în care mărturisim despre ființa unui Dumnezeu în trei persoane, despre întruparea Fiului, despre puterea Spiritului, despre vrednicia unică între femei a Mariei, despre Biserică, în cuvintele lui Dante: “Mamă plină de tandrețe, mireasă mistică a Celui Răstignit”, şi despre marea cumpănă a Judecății de apoi pentru toți (cf. Dante Poet of the Secular World, N.Y., 2001, pp.177-178).

Aşa cum scria un alt critic contemporan (Nicholas Boyle în The Idea of Christian Poetry) , Divina Commédia nu este doar un mare poem creştin, ea reprezintă paradigma însăşi a tot ceea ce înțelegem prin poezie creştină: nu reprezentarea unui ideal trans-temporal sau a vreunei ficțiuni de sine stătătoare, ci parte esențială a unui proces istoric pe care în parte îl descrie”. 

 

Reluând aici un gând din Fides et Ratio, şi aplicându-l la Dante am putea spune că, fiu şi părinte al culturii în care s-a născut şi crescut, în fiecare din exprimările sale, Dante Alighieri a purtat şi cultivat sămânța fecundă a mediului său de cultură: deschiderea constantă a omului medieval spre mister, spre cunoaştere. Hrănindu-şi intelectul şi închipuirea creatoare din plenitudinea acestei culturi, a culturii creştine, Dante ne oferă astfel una din cele mai incisive dovezi ale unui adevăr esențial temei noastre, adevăr despre care vorbeşte pe îndelete Fides et Ratio: cultura poate fi şi este în felul ei teren fecund pentru revelația divină. Sau, aşa cum arăta în altă pronunțare a sa Ioan Paul al II-lea: “Evanghelia este creatoare de cultură, fapt dovedit de marile capodopere ale artei, muzicii şi literaturii născute de Europa creştină” (Cuvântarea din 1980 rostită la UNESCO).

 

Ce s-a întâmplat cu cultura creştină a Europei după epoca care l-a dat lumii pe Dante, şi, înainte de Dante şi de contemporanul său Petrarca, pe Sfântul Francisc din Assisi, al cărui poem Il Cantico delle Creature a fost actul de naştere al poeziei italiene? După vremea de mare credință care, în Spania, a dat literaturii pe Sfântul Ioan al Crucii cu al său Cantico espiritual, cu a sa Noche Oscura, pe Sfânta Tereza cea Mare, patroana scriitorilor, autoarea Castelului interior, culturii italiene Gerusalemme liberata de Torquoto Tasso, culturii franceze pe Pascal, Corneille şi Bossuet… Ce s-a întâmplat cu cultura Europei creştine după momentul Renaşterii, epoca când un om de mare şi neclintită credință – l-am numit pe Sfântul Thomas Morus – dădea lumii capodopera creatoare de gen a Utopiei ? (vreau să spun genul literaturii utopice). 

Îndepărtarea de credință a multora, după secolul zis al Iluminismului ar putea constitui desigur tema unei alte prelegeri. 

Ne vom concentra însă în continuare asupra sferei pe care ne-am propus s-o trecem succint în revistă aici, o temă de cuprindere tot mai mare şi în care, în toate genurile, de la proză la eseu, roman, teatru şi operă, autori care s-au exprimat în ultimele secole în mai toate limbile de circulație ale lumii au arătat că literatura poate fi, şi prin partea ei cea mai bună, este şi rămâne vector de idei pentru credință.

 

Nu poate fi vorba aici de a trece în revistă întreaga evoluție a culturii de-a lungul a sute şi sute de ani, într-o arie prin definiție pluri-națională şi poliglotă, în care de prestanță aparte s-au bucurat vocile exprimate în limbi de mare circulație, franceza, spaniola, ori engleza. În intervalul care duce până în zilele noastre s-au născut într-adevăr genuri literare, cu precădere important, romanul. [S-au perfectionat tehnici de diseminare a culturii scrise, prin invenția lui Gutenberg. Avântul prozei e direct legat de aceasta din urmă .] Şi aşa cum observa un mare scriitor catolic, englezul G.K. Chesterton, „Creştinismul a excelat în genul romanului narativ, tocmai pentru că acesta pune accentul pe liberul arbitru, noțiune teologică” (în Orthodoxy). Dar nu toată creația romanescă, exponențial tot mai mare, a fost în ultimele secole şi este, în secolul nostru, de inspirație creştină, şi fenomenul despre care trebuie să vorbim aici pe scurt este cezura, ca să nu spunem ruptura, dintre produsele raționalismului debridat, scăpat din frâie, mai cu seamă după aşa numitul secol al luminilor, ruptura zic, între filonul creştin inspirat direct de credință în marea literatură, şi celelalte filoane, tot mai marcate de secularizare, agnosticism, hedonism, de mărginirea orizontului spiritual la mulți, de concentrarea multora pe carnal, pe corp mai curând decât pe suflet, pe lumea materială mai curând decât pe comorile credinței, într-un fel de goană după himere, după „paradisuri artificiale”, ca să folosesc titlul lui Baudelaire; în această goană după paradisuri terestre, multe din curentele literare, mulți autori de nu mică celebritate au produs recent o literatură văduvită de elevație.

În legătura cu această îndepărtare de cele de sus, C.S. Lewis (scriitor anglican). cunoscutul autor al Cronicilor din Narnia şi al eseului Mere Christianity, a surprins cu realism acest stadiu al culturii moderne, în care poziția şi vocația literaturii față cu credința a intrat, nu la toți, dar în creația multora şi pe mai multe planuri, în declin. Recurgând la o metaforă, C.S. Lewis vorbea de specia veche a Omului Occidental, cea care, la vremea primei revoluții industriale, începuse deja să dispară şi care, pe la mijlocul secolului 20, ajunsese o specie aproape extinctă. În astfel de împrejurări, o funcție a literaturii neatinse de acest declin a fost şi rămâne funcția ei păstrătoare, capabilă să permită urmaşilor să țină legătura cu principiile care au stat la temelia vederilor despre viață şi lume, tezaurizate de vechiul Om Occidental, ca, prin contrast, urmaşii să poată ține legătura cu izvoarele, să poată prețui comorile de adevăr şi frumos crescute din rădăcinile acelei mai vechi literaturi, fecundată în întregul ei de credință.

Care au fost si care sunt însă consecințele îndepărtării de la izvoare? Cum ştim, o treptată, irațională înăbuşire a umanului, împingerea în absurd, negarea şi inversarea valorilor, alienarea, şi, aşa cum scotea bine în evidență Fides et Ratio, acel discrimen significationis, acea criză de sens. Citez: „una dintre datele cele mai relevante ale condiției noastre actuale constă în criza de sens. Punctele de vedere despre viață şi lume sunt atât de numeroase încât fenomenul la care s-a ajuns este o fărâmițare a cunoaşterii. Devine pentru mulți dificilă şi frecvent zadarnică cercetarea unui sens. În acest impas în care se trăieşte şi care pare să alcătuiască țesătura însăşi a existenței, nu puțini se întreabă dacă mai are rost să-ți pui întrebarea despre sens” (c.VII, 81) 

 

Păstrând, în ceea ce ne priveşte, sensul lucrurilor, lăsând în urmă momentul de cumpănă, moment neegalat, ilustrat de cei vechi, ne vom concentra fugar, în cele ce urmează, asupra câtorva exemple de pe versantul celălalt al evoluțiilor literare, poposind asupra câtorva creații mai apropiate nouă care continuă prin contrast, să ilustreze luminos – fragmentar desigur – permanența dialogului dintre credință şi rațiune în literatură, în noul climat de cultură, un climat în care purtătorii de făclie ai acestui dialog se disting cu atât mai pregnant cu cât fondul de tablou nu mai este neapărat acelaşi, dar în care, în contrapondere, credința substanțial reprezentată continuă să lumineze şi să ne ofere repere.

Este o curiozitate, în acest sens, că un teolog american din zilele noastre şi-a propus recent să sugereze o ilustrare a Crezului, a celor 12 articole din Credo, într-un serial, fireşte subiectiv, printr-o selecție de lecturi alese din scrieri mai apropiate nouă. Cartea lui David S. Cunningham se intitulează Reading Is Believing: The Christian Faith Through Literature and Film (2002) şi propune mai multe posibile lecturi pentru fiecare articol de Credo. Pentru primul articol: un roman de Iris Murdoch (The Time of The Angels), în care un rol misterios îl joacă o icoană a sfintei Treimi de Rubliov, dar şi piesa lui Jean Anouilh Becket, ou L’Honneur de Dieu/Becket sau onoarea lui Dumnezeu (1959), având ca personaj central un mare martor al credinței, Sfântul Thomas Becket. Spre ilustrarea articolului desprebiserică, „una sfântă, catolică şi apostolică”, e sugerată lectura piesei lui lui Robert Bolt (binecunoscută şi prin ecranizarea ei) A Man for All Seasons/ Un om pentru toate anotimpurile, al cărei personaj central este Sfântul Thomas Morus. Alte teme, alte titluri de cărți sugerate să ilustreze credința? În rândul celor spicuite de profesorul Cunningham spre a stimula imaginația în direcția adevărurilor din Crez, a felului cum lucrează în viață credința: de francezul Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară/ Journal d’un curé de campagne (1936), (romanul a fost ecranizat de Robert Bresson în anii cincizeci). Alte propuneri de lectură spre ilustrarea credinței în opere recente sau mai puțin recente ? Nuvelele americancei Flannery O’Connor, A Temple of the Holy Ghost/ Un templu al Duhului Sfânt (1954) şi The Enduring Chill/Un ger durabil. Romanele de succes ale lui Graham Greene: The Power and the Glory/ Puterea şi gloria (1940), The Heart of the Matter/Miezul lucrurilor (1948),The Human Factor/Factorul uman (1978) şi The End of the Affair/ Sfârşitul unei iubiri (1951) roman ecranizat cu succes nu demult.

Despre Graham Greene, în cartea sa intitulată La Littérature du XX-ème siècle et le Christianisme, Charles Moeller observa că „L’oeuvre de Graham Greene n’est qu’un commentaire de la parole divine: – ne jugez pas. Ne jugez pas le monde qui vous semble de nos jours abandonné de Dieu. Il est habité de Dieu”. Printre ultimele creații romaneşti ale lui Graham Greene inspirate într-un fel sau altul de filonul credinței se numără Monsignor Quixote/Monseniorul Quijote (1981) în care personajul principal, un preot de şcoală veche, se confruntă în dezbatere de idei cu un modern Sancho Panza, în convenția ficțiunii, un fost Marxist.

Alte adevăruri de credință reflectate într-un fel sau altul în opere, în selecția despre care vorbeam? Din creația lui Dickens romanul Hard Times/Timpuri grele, din Dostoievski Frații Karamazov, din Shakespeare Poveste de iarnă şi Furtuna, Hamlet şi Regele Lear, Măsură pentru măsură şi Neguțătorul din Veneția, din Victor Hugo, Mizerabilii, din americanul Walker Percy The Thanatos Syndrome. Walker Percy (1916-1990) şi-a trăit ultimii ani din viață ca oblat benedictin.

Selecția lui David Cunningham este interesantă şi invită la gândire, e desigur o selecție subiectivă. Ar fi putut foarte bine figura în ea, să spunem, romanul de imens succes popular al compatriotului său american Lew Wallace Ben Hur: A Tale of Christ (1880); sau Quo Vadis (1896) al polonezului Henryk Sienkiewicz, Premiul Nobel pentru literatură în 1905. De ce absentează Thomas Merton, scriitor şi călugăr trapist, cu a sa carte de mare succes internațional Noaptea lipsită de stele (1948) (The Seven Storey Mountain ) sau Chateaubriand, cu a sa capodoperă Le Génie du Christianisme, sau convertitul victorian Coventry Patmore, sau, un alt laureat al Premiului Nobel pentru literatură, François Mauriac, sau G.K. Chesterton şi Hilaire Belloc, sau Charles Péguy, sau, iarăşi, dintre marii convertiți, Paul Claudel, Giovanni Papini, Léon Bloy, Sigrid Undset, J.K.Huysmans, şi mai aproape de noi, C. S. Lewis?

Nici o selecție de scrieri literare oglindind credința, oglindind tema credinței în literatură sau literatura ca vector pentru credință – avem aici trei unghiuri posibile de abordare –nu poate fi exhaustivă.

Vorbind în Religion and Literature (1935) despre limitele comunicării literare ca împărtăşire de cunoaştere prin prisma convingerilor religioase ale scriitorului, T.S. Eliot era de părere că „nu reuşim să realizăm cât de completă şi totodată cât de irațională e uneori separarea judecăților noastre literare de judecățile noastre religioase, deşi separarea nu este şi nu poate fi completă niciodată. Dacă luăm ca exemplu de formă literară romanul, pentru că romanul este forma sub care literatura afectează şi influențează cel mai mare număr dintre noi, ceea ce mi-aş dori ar fi o literatură care, mai curând subliminal decât deliberat, să se manifeste fără jumătăți de măsură ca literatură creştină” (…) “Dacă cititorul îşi poate păstra convingerile religioase şi morale într-un compartiment separat şi să ia lectura doar ca pe un divertisment sau, pe un plan mai înalt, pentru plăceri estetice, se cuvine subliniat că autorul, indiferent de intenția conştientă care îl guvernează atunci când scrie, nu recunoaşte de fapt în practică o astfel de distincție. Autorul unei opere de imaginație încearcă să ne afecteze integral ca ființe omeneşti, indiferent dacă împărtăşim sau nu vederile sale”. Şi, pentru că literatura “hrăneşte”, comparația lui T.S. Eliot despre locul convingerilor religioase în literatură mergea cu un pas mai departe făcând o analogie cu hrana corporală: “Presupun că orice mâncăm, spune el, are un oarecare efect asupra noastră. Dincolo de plăcerea gustului şi masticației, suntem afectați în cursul procesului de asimilare si digestie: şi acest adevăr se aplică la tot ceea ce citim”, mai spune T.S. Eliot.

Într-o sferă înrudită de preocupări, prezența convingerilor religioase, a credinței scriitorului reflectată în operă, o discuție în aria românească a fost cea stârnită cândva de un reproş adus de Dumitru Caracostea lui Gala Galaction:… “mai puțin moralism, mai puțină predică în ceea ce scrii” îi reproşase D. Caracostea lui Galaction. Acesta îi răspunde invocând în parafrază o întrebare din cadrul unei anchete întreprinse printre intelectualii francezi de publicistul André Rousseaux (1896-1973) care, în revista “Candide”, cerea pe atunci opiniile unor personalitati ale momentului despre felul în care convingerile “extra-literare” îşi găsesc răsunet, se repercutează în operă, despre raportul dintre la chose littéraire şi la chose publique. Galaction alege să răspundă punând la chose du Christ în locul acesteia din urmă: “Arta pentru artă e o iluzie şi o deşartă fanfaronadă, scrie Gala Galaction: care artist trăind în lumea aceasta nu adună din câmpiile ei, pe lângă materialul operei viitoare şi înțelesul, şi stilul, şi dedicația acestei opere? “La chose littéraire” şi “la chose du Christ” au fost, pot să fie, vor fi de-a pururi vase comunicante, căi de binevenită încrucişare şi domenii fără granițe duşmane”, conchide Gala Galaction în manifestul său literar (“Scrisoare către dl D. Caracostea – un manifest literar”, în GalaGalaction, Opere complete, ed. T. Vârgolici, vol. VII) 

Cum ştim, în manieră nestridentă, credința e palpabil prezentă în opera lui Galaction, de la Doctorul Taifun (1933) la Papucii lui Mahmud (1931), trecând prin De la noi la Cladova (1924), la schița Casa egoistului şi la romanul Roxana (1930) printre altele. În acelaşi câmp aperceptiv, al prezenței credinței în opere ale scriitorilor români, trebuie pomenit greco-catolicul Ion Agârbiceanu şi capodopera sa Arhanghelii (1914), roman a cărui temă este dezumanizarea sufletului prin lucrările poftei de arginți, lumea josnică a banului. Acțiunea se petrece, cum ştim, în jurul bazinului aurifer de la Roşia Montană. Alte scrieri care poartă semnătura părintelui Ion Agârbiceanu, ilustrând frământări şi zbuciumuri legate de credință: Legea trupului (1926), Legea minții (1927), Luncuşoara în Paresimi (1920), Fefeleaga (1906) şi multe altele. Prezențe ale credinței în literatura scrisă de români sunt manifeste în poezia şi proza lui Vasile Voiculescu, în poezia lui Ioan Alexandru, în Psalmii lui Ştefan Augustin Doinaş, ca şi în Psalmii lui Arghezi…

Revenind la exemplele din marea literatură a lumii creştine şi catolice să ne înrebăm: din tot ce este mai vrednic de evocat, din marele câmp al literaturii recente, la care gen, la care opere să ne oprim pentru o exemplificare finală relevantă? Există cărți precumpănitor descriptive, există altele declarativ-persuasive, există altele, discret-exemplificative. Sigur, există importante opere apologetice, în care câte un mare scriitor apără şi justifică, în argumente strânse, credința: astfel Cardinalul Newman în The Grammar of Assent (1870), sau G.K. Chesterton în Orthodoxy, sau François Mauriac Ce que je crois (1960).

Un exemplu diferit este Paul Claudel, poet şi dramaturg a cărui operă de la un cap la altul este străbătută în adâncurile ei de credință. Je crois en Dieu (1961) este titlul unei culegeri postume din scrierile lui Claudel, o antologie de citate (prefațată de învățatul cardinal Henri de Lubac), şi în care Crezul este reluat în citate de mare frumusețe literară, spicuite din opere, multe din Corona Benignitatis Anni Dei (1915) şi din Cinci mari ode (1911). Iată o meditație a lui Claudel despre Crez: “Acest crez dătător de mântuire, rostit zi de zi cu credință, ce este el dacă nu distilarea unor mistere?” ( …) “Pe rând, fiecare enunț e revelația unui fapt, a unor fapte pe care inteligențele noastre nu sunt capabile să le controleze şi față de care n-avem altceva de făcut decât să acceptăm şi să absorbim, e drept, spre bucuria şi delectarea noastră. Căci fiecare strop din ceea ce ne spune crezul ne vine din lamura nopții misterelor, o distilare dătătoare de viață şi lumină, de iubire, de putere şi de bucurie, ca să înțelegem cântarea psalmistului care spune “Nox illuminatio mea in deliciis meis” (psalmul 138). „Când ascult crezul intonat în biserică – mai scrie Claudel recurgând la o splendidă metaforă – văd parcă dogmele desenându-se ca nişte uriaşe continente, înălțându-se unul după altul din noapte; văd omenirea muncind să se extragă din plasa şovăielilor: văd credința ca pe o imensă catedrală pururi neclintită, mărşăluind totuşi întreagă pe coloanele ei, ca un vast edificiu în mers, păşind înainte din pragul portalului până în altar” („Paul Claudel interogând Cântarea Cântărilor,” 216).

Sunt altele în care credința e prezentă ca un fir străbătând fără stridențe o acțiune de tip obişnuit: ca în majoritatea romanelor lui Graham Greene (The End of the Affair, cu un motto din Francis Jammes de pildă, înfățişând problema păcatului, şi care se încheie cu un miracol). Dar Graham Greene spre deosebire de Paul Claudel a scris şi în altă vână. Creația lui plină cum este de exemple edificatoare pentru credință nu poate fi descrisă drept însuflețită de zel apologetic: “I am not a Catholic writer but a writer who happens to be a Catholic” spunea el.

Sunt altele, în sfârşit în care, dincolo de detaliul biografic, exemplul credinței este expus în aşa fel încât electrizează în chip singular prin forța deznodământului, valoarea acestora se situează la limita de sus a categoriilor în care rațiunea şi credința întâlnesc literatura. Prin intrigă, conflict, atitudine a caracterelor principale, opera atinge acel prag unde structura validează – nu declamativ ci direct, prin faptă – , ataşamentul de nezdruncinat al câte unui personaj la misterele credinței şi pune pe cititor în fața unui deznodământ pe măsură, legat de sensul însuşi al vieții şi al morții.

Am evocat în treacăt câteva dintre acestea. E cazul martirilor care, în literatură, oglindesc cel mai pregnant mărturia credinței – mărturisită sub semnul crucii, până la capăt. Thomas Becket în Omor în Catedrală de T.S. Eliot, acelaşi Becket în Onoarea lui Dumnezeu, de Anouilh. Morus, Thomas More, în Un om pentru toate anotimpurile de Robert Bolt. Una din cele mai remarcabile capodopere din această categorie, în care în sens plenar, acțiunea umană întâlneşte în deznodământ credința este probabil Dialogul carmelitelor de Georges Bernanos. Textul a fost inspirat de romanul istoric al scriitoarei germane Gertrud Le Fort Die Letzte Am Schafott (1933). Transfigurat de Georges Bernanos spre a servi unei construcții de multi-mediatice, text, joc scenic şi muzică, pe muzica lui Francis Poulenc, Dialogul Carmelitelor impresionează prin forța reprezentării sacrificiului suprem pentru credință, cazul istoric aici reprezentat cu mijloacele literaturii fiind cel al martiriului celor 16 călugărițe carmelite de la Compiègne, ghilotinate în iulie 1794 în marea dezlănțuire de furie anticreştină din anii Revoluției Franceze.

 

Din aceeaşi arie tematică, pe nedrept mai puțin cunoscută, este cu siguranță o lucrare de remarcabilă profunzime a lui Eugen Ionescu: piesa într-un act Maximilien Kolbe scrisă de autorul Lecției la bătrânețe…. În regia lui Radu Tempea piesa Maximilian Kolbe a fost pusă în scenă acum câțiva ani la Teatrul Național din Cluj. Vorbind despre pilda Sfântului Maximilian Kolbe, Eugen Ionescu octogenar mărturisea că regreta multe lucruri din propria-i viață…”Se poate spune că sunt invidios pe Maximilian Kolbe? Da, exemplul vieții lui e de invidiat: e singura viață care merită trăită, o existență ca a lui care justifică nu numai moartea ci şi viața însăşi” (în David Williams , Saints Alive: Word, Image and Enactment in The Lives of Saints –Montreal, New York, McGill, 2010 p. 193).

 

Să ne apropiem de concluzii. Odată cu timpul, contextele culturale şi literare evoluează şi se schimbă, şi odată cu ele şi perspectivele. Am încercat să trecem aici în revistă feluritele modalități în care credința, rațiunea şi literatura şi-au dat întâlnire în reprezentări memorabile de-a lungul vremii.

Poziția de proeminență ocupată de scris, de carte, în rândul priorităților spiritului creştin are desigur, încă de la bun început, legătură cu Scriptura. Religia creştină este într-adevăr, o religie a Cărții. Scriptura este una din temeliile Revelației. Căutarea adevărului, fie el din sferele naturii, fie el din sfera supranaturalului, se bizuie pe scris, în marea lui multiplicitate de forme, de genuri şi întruchipări, inclusiv literare. Pe de altă parte, legată de Dragoste şi de Speranță, Credința ca virtute teologală impregnează în diverse moduri, în grade diferite de forță, viața creştinului, inclusiv a celui care mânuieşte condeiul, a scriitorului sau a omului de geniu creştin. De cealaltă parte a problemei, tradusă în practica vieții creştinului, virtutea supranaturală a credinței nu contrazice rațiunea, aceasta fiind liberă, prin însăşi natura ei, să-i îmbrățişeze infuzia. Mărturie pentru acest adevăr – marile monumente ale gândirii raționale creştine de la Sfântul Augustin şi Toma d’Aquino la Maritain şi la moderni.

Acest travelling pe care ne-am străduit aici să-l facem cât mai relevant, a atins în treacăt epoci, locuri, genuri şi diversități tematice la câteva puncte de vârf unde credința având în subtext rațiunea şi-a dat întâlnire cu rostirea frumoasă, în opere care să comunice despre om în spirit creştin, să pună pe gânduri, să sporească, să dea contur mai clar definit cunoaşterii noastre despre noi înşine, adăugând, în cioburi, părți dintr-o viziune niciodată completă şi pe care grație harului şi revelației creştinul o primeşte odată cu botezul. Aceste cioburi, aceste fărâme ale creației omeneşti – creaturi ale creaturii întruchipate în rostiri – de la predici, scrisori şi îndemnuri morale, la alte bunuri ale spiritului, materializate în căi tot mai evoluate ale comunicării umane – în poezie, în teatru, în dramă, în roman sau eseu, aceste înfăptuiri au constituit şi continuă să constituie în felul lor prilej binevenit de reflecție. Cât de fecund este acest proces de reflecție? Cunoaşterea mai aprofundată a unor opere ale culturii umane este ea oare o cale de a pătrunde sensurile mai adânci, în care credința ca doctrină a mântuirii lucrează şi prelucrează fragilitățile noastre omeneşti? O cale de a înțelege, de a surprinde câteodată mai pregnant câte o fațetă din misterele vieții creştine, felul în care acestea se raportează în acțiune la cele de pe urmă, la realitatea ineluctabilă a judecății asupra faptelor omului, la finalitatea lucrurilor, la sensul ultim al vieții ? Un Auto Sacramental al lui Calderon de la Barca, El Gran Teatro del Mundo oferă un exemplu vrednic de evocat. Prin ceea ce a a avut şi are mai bun, prin multitudinea personajelor sale, prin multitudinea situațiilor sale de viață pe care le descrie literatura ajută, în chipul ei mărginit întelegerea noastră, realitatea acestui vast Teatru al Lumii conceput de geniul lui Calderon şi în care fiecare are răspunderea unui rol pe scena efemeră a lumii urmând ca la ieşirea din scenă să-şi primească dreapta răsplată. 

Vorbind despre Dante, de pe poziția lui de istoric şi comentator al literaturii, un mare învățat de care am pomenit mai înainte – Erich Auerbach – făcea observația potrivit căreia „Christos reprezintă un punct fundamental – punctul fundamental de răscruce nu numai în termeni de istorie a religiei, ci şi din punct de vedere artistic, din punctul de vedere al artelor exprimării. În timp ce vechiul ideal păgân față cu vicisitudinele vieții era cel al indiferenței, al seninătății stoice, atitudinea ataraxiei, credința creştină aduce cu sine pentru fiecare credincios imboldul imperativ al unei angajări directe cu lumea. Şi aşa cum Fiul lui Dumnezeu s-a supus unui destin omenesc obişnuit prin întrupare, îmbrățişând suferința în toate formele ei, până la deznodământul morții, dând ideii de deznodământ un sens cu totul nou – cel de element fundamental al vieții fiecăruia – , tot aşa viața creştinului în confruntările ei cotidiene cu fețele răului, cu ispita, cu păcatul, cu încercările, cu suferința, devine de acum încolo fundamentul judecății lui Dumnezeu asupra vieții şi faptelor fiecăruia. (cf. Michael Dirda despre E. Auerbach în Dante the Supreme Realist, în “The NewYork Review of Books”, January 2013 pp. 54-55).

În pelerinajul nostru pământesc presărat cu umbre şi lumini, prin partea ei cea mai bună, literatura ajutată subsidiar de rațiune, se adapă într-adevăr de la izvoarele credinței.