Eseuri
Ioana ?erban

CORTEGIILE LUI PAUL VALRY

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 Neîndoielnic, există un zeu al literaturii care-i dă fiecărui scriitor atât cât poate duce (supliciul zestrei, pietrele şi drumurile care toate conduc către o inepuizabilă Golgotă). Lui Paul Valéry, zeul acesta i-a revelat colosul şi matematica Sinelui. Nu masca, oglinda şi jungherul, precum în celebra povestire a lui Borges – ci cvadratura intimă, acustica deşertului şi însuşi hăul dindărătul Golgotei, căci muntele patimilor se reazemă pe un abis, iar uneori, limitele crucificate ale unui om îşi retrogradează privirea chiar înspre acela. Ca şi cum vina oricărui cuvânt e că nu poate fi Cuvântul… 
Şi ce fascinații extreme mai poate trezi şi această neavenire! Fericiți şi tihniți poeții care nu conştientizează acest lucru în ființa lor şi care îşi pot întoarce ochiul-tensiunii către alte vastități. Însă, pentru aceia care scarmănă în idei (iar Valéry ar fi pe primul loc!), această vinovăție primordială, imanentă, devine amarul deliciu al destinului acvatic şi sulfuros – destin pe rezonanțe. Acolo, penitenții lumii îşi trăiesc virtualitatea, sau mai bine zis, Realitatea, una a lor, gradată pe ecouri, arome şi numere. Iar atunci toate par că revin la unul – la un spirit de forța şi calibrul lui Valéry – ca apoi să germineze iarăşi. (Un joc de supoziție personală: oare, oferind fructul oprit, nu ar fi trebuit Şarpele să spună Veți fi asemenea Abisului?... Abia aşa, omul şi-ar fi înțeles menirea: de-a răzbate înăuntrul tăcerii printre reminiscențele Logos-ului…) Dar acest Şarpe viclean, care-l călăuzeşte pe Valéry, nu bănuieşte, nici el, nepătrunsul adâncurilor sau pulsația formelor – cel călăuzit, însă le-a gustat savoarea (desigur, nu-i e îngăduit aspidei să-şi lingă veninul!). 
Aşadar: 
 
Cvadratura intimă:
„Găsindu-şi Filozoful, Tânăra Parcă-i zise”1 – „Aşa te scapi de-aceste prea senine/ Scrieri în care nu te găseşti decât pe tine”2. Căci, aflându-şi Filozoful, Tânăra Parcă, în incontestabilu-i stil, îl asmute către propriul lui echivoc. Către desenul şi chipul Sinelui şi, de-aci, către deviația permanentă care există între eu şi chip. Fiindcă simultaneitatea dintre cele două impune fie acel răgaz imperceptibil dintre Narcis şi imaginea sa reflectată în apă, fie, ca în poezia Narcis vorbeşte, instantaneul ultim dintre ceea ce a fost deja unit şi acum stă să piară. Doar că acestea, în mod bizar, par una şi aceeaşi clipă. Litania lor umple firida sferică de timp, unde suprema şi plasmatica recunoaştere este chiar limbajul. Carnea unui cuvânt; membrana pauzelor şi a liniştii; pustula rănii sparte între insinuări. „O, frați! crini trişti, de-atâta frumusețe lâncezesc/ Că-n nuditatea voastră pe mine mă doresc”3. Încât cvadratura intimă – efigia pe care Valéry şi-o formulează febril, aproape programatic – nu e alta decât dorința strămutată în calcul şi mecanism. Adică, cei doi timpi ai poeziei şi ai gândirii sale: fierbințeala acelui panteism al formelor şi eterna eră glacială a purității. 
Poate oare exista o mai mare precizie a pasiunii? Sau vreun exemplar mai excesiv care s-o socotească cu aşa minuțiozitate?... Rectific: în pura lui rațiune deja irațională, Paul Valéry îşi socoteşte doar propriul spirit. Şi, exclusiv, doar pe acela (totuşi, ce magnificență!). Dar să nu-i judecăm narcisismul acestui apostol Paul al iubirii-de-sine-însuşi, ci să ne cufundăm înăuntrul său! Acolo unde fictivul abstract îşi transferă sarcina electrică asupra unui nou real. În mijlocul acelei conjugări pătimaşe în care „carnea-mi de rouă şi lună-n val depusă” invocă „forma-ascultătoare ochilor mei opusă”4, precum un preot care s-a descoperit sieşi drept idol. Valéry adastă cu plăcere nebună în miezul unor astfel de clipe – lirice mai presus de orice – pentru că prin şi întru ele, obține maximul tensiunii. Momentul fragil când starea e cuvânt. „A deveni în sine înseamnă tocmai a sta pe loc”5, ne spune în Boala de moarte Kierkegaard. A sta şi a-ți petrece starea, putem adăuga, a o îndura prin nevoia implacabilă a cuvintelor. Impuls de perfecțiune şi de geometrie împinsă la paroxism, până aproape de-a simți cum mişună cercurile în jurul centrului lor, sau cum susură noaptea dreptelor trasate în neant, sau cum se încheagă întâiul nimic al punctului implodat în gol… 
Într-adevăr, înăuntrul tuturor acestora, Valéry vrea mai cu seamă să rămână nemişcat – şi, încă, obligă la nemişcare. Îşi determină staza, îşi creează latențele. Prelungeşte şi dilată, dilatând şi prelungind. În aşa măsură încât clipa lui Narcis apare infinită, dintotdeauna existentă, o absolută negare a viului. Ea îşi este legea care urmăreşte în acelaşi timp paralela dintre chip şi imagine, pe faliile Sinelui, şi contopirea liniilor de fugă la orizont. Însă, dacă ar fi doar atât, această clipă ar fremăta încă în zodia dinamismului – dar, după cum am spus, tabloul Valéryan forțează imposibilul. Căci el dispune de un al treilea plan ce concură orizontul: un plan zămislit dincolo de limite, în in-observabil, în stigmatul necunoscutului. De-acolo încep cuvântul şi „nebuloasa internă” cu suita verbului. Şi doar Narcis poate sta într-o astfel de neclintire electrică. Pentru că doar el a atins culmile contemplării – îmbălsămarea în propria imagine. Narcissae placandis manibus6 – Narcis îşi împreunează mâinile cu reflexia sa şi acela îi e cavoul, întrepătrunderea celor două instanțe. Față de care, orizontul e silit să conveargă la acest centru, să i se supună, ca şi cum, în acest caz, eternitatea lucrează în beneficiul Frumuseții. 
Şi ce altceva e Frumusețea – mai cu seamă în această tipologie – dacă nu conservare?... Recunoaşterea şi deliberata ei asumare mențin toate elementele laolaltă: le leagă, le conjură, le strâng şi le constrâng, iar mai apoi le dublează prin cuvântare. În limbaj, nimic nu se risipeşte (deşi, am fi tentați a crede că, precum în mitul lui Onan unde omul îşi iroseşte sămânța în pământ, la fel şi Narcis se iroseşte pe sine prin iubirea sa… Refuzând a fi om-în-mişcare, adică în firească devenire, procreare şi perpetuare, umanul lui sfârşeşte transformat… în vegetal!). Însă, Valéry aduce propria-i versiune a mitului antic – o versiune a conservării improprii, contra-naturii, dar excesiv poetice. Sistemul său e mai presus de pedeapsă, o poate deci declasa în limbaj. Imaginea nu e doar văzutul, ci şi spusul, scrisul – combinația infinită a acestor funcții. Şi-a deghizat virtualul, şi-a redus realul la Realitate a cuvintelor. 
Între chip şi imagine, cercul se închide etanş în cvadratura sa… 
 
Acustica deşertului: 
În consecința, ne găsim în zorii unui nouveau paganisme. Acum, zeii au fost diminuați şi suspendați pe linia crepusculului lor. Din ei, din substanța lor filtrată, au fost păstrate doar verbele, fatalitatea actelor şi a conjuncturilor lor fiind înlăturată. E aceasta chiar marca timpului intitulat modernitate: monumentele anterioare ale formelor se curăță de orice reminiscențe de ecleraj şi de ornamentică, se debarasează de orice le-ar fi de prisos, şi îşi supra-concentrează materia în vocala prin care se afirmă. Bunăoară, existența, Realitatea, stau la mila lor. 
„A vorbi înseamnă a auzi.”7
„A inventa nu înseamnă altceva decât a te înțelege.”8
„Să creezi deci acel gen de linişte căruia să-i răspundă frumosul. Sau versul pur, sau ideea luminoasă…”9
Existența Realității se manifestă pe infinitiv. Un infinitiv care nu caută să-şi sape conceptul, ci doar să-şi corespundă sieşi în mod extrem, ca imperiu muzical. În fine, verbul se derulează în pofida timpului (la fel cum, mai sus vedeam chipul ce-şi depăna starea în pofida naturii). Iar noul „acolit al Umbrei”10 – cum îşi numea Mallarme sinele poetic sau, pur şi simplu, Sinele – cutreieră întinsul nud, deşertificat, pentru a depista fina vibrație a formelor. (Apare însă o diferență între „maestru” şi „discipol”: versul mallarmean cheamă spre restrângere subită, zăvorâtă între sloiuri de ferestre, pe când versul valéryan reuşeşte să extindă hibernarea celuilalt în necuprins. O definitivează, încât ne întrebăm ce poate fi mai mult… Odată, spațiul picura, calchiat în solitudine – acum, întregul ia proporțiile unui spațiu stătut.)
Deja, nu mai sunt ascunzători – aşadar, formele trebuie reluate, apropiate, şi ascultate în misterul lor, printr-un simț păgân, între văz şi auz (şi poate, şi tactil, tactilul cel mai eterat şi cristalin). Ca în superbul sonet Femeia care doarme, „Forma ta e trează, iar ochiul meu deschis”11 – nu se poate spune cum cele două părți se „trezesc” şi, una pe cealaltă, se incită spre limbaj, adică spre ființă. O dată în plus, spațiul lui Valéry îşi absoarbe orice asperități, pentru a culca la loc liniştea. La fel ca atunci când suprimă verbului timpurile sale, pentru a se regăsi în clipa infinitivului, care declanşează o grație melodică înăuntrul căreia coaja şi sensul ei răsuflă într-un singur număr. 
Bineînțeles, „Préstige de la rigueur, de la pensée sans charme!”12, după cum remarca Cioran, căci o astfel de poezie – emisă parcă într-un vid – opune barbarismului epocii sale, un barbarism matematic, o senzualitate sterilizată. Intuiția lui Valéry îşi asigură ambii poli şi cucereşte orice frontieră. Până la momentul prim al miturilor şi-al elixirului lor de unde face să izvorască un nou tragism antic – reducția împrejurul spiritului care pretutindeni îşi caută apoi fundamentele acelui templu făgăduit al armoniei. (Îi întâlneşte pe Platon şi pe pitagoreici aşa cum nimeni n-ar fi cutezat vreodată!) Mai mult, desăvârşeşte orice sistem atonal într-o tonalitate imuabilă: înăuntrul său, rămăşitele sculpturii formelor prind grai, iar ecoul ținut captiv în ele se derivă grandios, infinit. Întreg spațiul e aerat, însă, totodată străpuns de un gaz luminiscent şi toxic: ca şi cum şi-ar reconstrui condițiile primordiale, inerente. Nu ale lumii, ci ale Logos-ului ei infuzat de felurite modulații ale posibilităților: ar putea fi astfel Realitatea, dar, mai cu seamă, ea ar putea fi... Şi chiar această ipoteză deviază pe liniile majore ale poeticului, atât pe suprafața amplă cât şi în subsidiarul lucrurilor. 
Fiindcă lucrurile se aud, devenind însăşi incantația lor. Noul păgânism al lui Paul Valéry se întrece cu esențele aromatice țâşnite dintre crăpături. Rarefiază şi instigă la cea din urmă arhitectură – mereu în lucru, niciodată finisabilă, mereu unduită pe şisturi cristaline. Ca orice loc himeric, nu poate fi locuit de nimeni. Dar ca orice loc himeric, trebuie dorit cu ardoare – aici înfloreşte măsura hazardului. Odată vechile credințe în concepte fiind epurate, spiritul atoatedominant şi atoatediriguitor îşi ia în primire teritoriul. Abstractul. Carnea purificată de orice miasme. (A sta precum Narcis e echivalent cu a fi înmărmurit. Static, statuar şi stat în sine însuşi.) Acum, deşertul înlesneşte libațiile limbajului – cuvântul îşi exercită puterea. Ideea a fost atinsă în veşnicul chin al atingerii. 
 
Abîme: 
Dacă Valéry deține vreo filozofie, atunci ea se înscrie în rândul celor ale lui Thales, Anaximandru, Heraclit, Parmenides… Sunt cei care se aventurează, joacă şi sfârşesc în Început. Pariază totul pe ceea ce existența în continuu pare a nega şi a-i refuza gânditorului – natura îşi ticluieşte natura, tălmăcind uneori numai procese sau înnebunitoarea senzație a arche-ului său. Astfel că, această suită privilegiată de oameni nu are cum să nu se confrunte cu echivocul, cu imposibilul sau chiar cu inadmisibilul – ce poți aşeza dincolo de lucruri, dindărătul atelierului lumii? Cum să te avânți în ceea ce e mai presus de subiect şi obiect? Acolo, în acea instanță, resimți abisul din care se întrupează Ființa, din care iau Ființă trupurile cociilor de cuvinte. (Ciudat veac cel în care umanitatea se întoarce asupra unor asemenea probleme! Similar, Heidegger le aborda şi el, în lucrarea sa, On the Way to Language: „Thinking cuts furrows into the soil of Being”13, gândirea brăzdând etern inepuizabilul Ființei. Din pământul ei, se naşte rostirea şi tot în el se pierd capilarele cuvintelor.) Nu mai e vorba de un sistem – Valéry o ştie, o intuieşte – ci de o intervenție pe viu, de o trăire şi de o conviețuire cu acel domeniu strălucitor şi orbitor. În Ființă, totul se revelează într-un travaliu insuportabil pentru privitorul-ascultător. Lui îi rosteşte un copac în flăcări – combustia spontană şi esse-nțială ce inspiră mai presus de mimesis (căci, cum poate fi imitat Inimitabilul?...). Cel care consimte la o astfel de aventură se acordă armoniilor insesizabile din fitilul realului. Îşi asumă marja de eroare, însă sporeşte prin calcul crud întunericul. E ironia tragică a timpului său (şi secolul XX e un timp care, scormonind în pre-istorie, a recreat-o!), e destinul tragic – evocă apropierea, dar mereu mărunțeşte doar distanțele. Problematicile eşuează în clipa fericită a întrebărilor, iar marile spirite, sătule de retorică, se retrag înspre simplitate. 
În definitiv, nici poezia, nici poetica lui Paul Valéry nu intră în sfera criticii – ar fi derizoriu, dacă nu insuficient. Pe făgaşul său se înaintează doar prin ceea ce el inspiră. Nu poate avea epigoni, probabil nici discipoli… Narcis şi-a închis şi ferecat momentul, fără de urmaşi. El face parte din misterele etern tatonate ale lumii. Pe când lumea se vroia a fi exclusiv Cuvânt. 
„Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireşi”14
Cortegiile lui Paul Valéry sunt urme ale Umbrei. 
 
Note: 
1 – Paul Valéry, (Filozoful şi Tânăra Parcă), Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, trad. de Stefan Aug. Doinaş, Alina Ledeanu şi Marius Ghica, Ed. Univers, Bucureşti, 1989, p. 165;
2 – Idem, p.167;
3 – Idem, (Narcis vorbeşte), p.63;
4 – Ibidem;
5 – Søren Kierkegaard, Boala de moarte, trad. de Mădălina Diaconu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p.86;
6 – Paul Valéry, (Narcis vorbeşte), p.63;
7 – Idem, (Carnetul unui poet), p.682;
8 – Ibidem;
9 – Ibidem;
10 – Stephane Mallarme, Divagații, trad. Ioana Diaconescu şi Mihnea Moroianu, Ed. Atlas, Bucureşti, 1997, p.170;
11 – Paul Valéry, (Femeia care doarme), p. 112;
12 – Emil Cioran, Valéry face a ses idoles, Editions de l’Herne, Paris, 1970, p.30;
13 – Martin Heidegger, On the Way to Language, trad. Peter D. Hertz, Perennial Library, http://www.scribd.com/doc/73217676/Martin-Heidegger-On-the-Way-to-Language, p.70;
14 – Paul Valéry, (Tânăra Parcă), p.92.
 
Bibliografie: 
Emil Cioran, Valéry face a ses idoles, Editions de l’Herne, Paris, 1970;
Martin Heidegger, On the Way to Language, trad. Peter D. Hertz, Perennial Library,http://www.scribd.com/doc/73217676/Martin-Heidegger-On-the-Way-to-Language;
Soren Kierkegaard, Boala de moarte, trad. de Madalina Diaconu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999;
Stephane Mallarme, Divagații, trad. Ioana Diaconescu şi Mihnea Moroianu, Ed. Atlas, Bucureşti, 1997;
Paul Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, trad. de Stefan Aug. Doinaş, Alina Ledeanu şi Marius Ghica, Ed. Univers, Bucureşti, 1989;