BABIKA

– Eu aproape te uitasem. Ştii, după plecarea ta din Bratislava, m-am căsătorit...

– Ştiu cu bărbatul acela ce părea mai în vârstă ca tine.

– Cu opt ani. Nu-i prea mult.

– Pe lângă el eu păream, probabil, un țingău şi, pe deasupra, un student fără căpătâi.

– El terminase dreptul şi era din familie bună. 

– Dar, după câte am aflat, ați divorțat, s-a încurcat cu una mai tânără ca tine şi dintr-o familie mai bună ca a lui. Atunci te-ai gândit să mă cauți. Ai venit la Bucureşti în interes de serviciu ca etnograf. Am fost împreună la Muzeul Satului şi tu te bucurai de exponatele de acolo şi parcă lăcrimai. Îți mărturisec că nu am înțeles atunci de ce plângi. Acum ştiu. M-ai regretat. Şi mai era şi neputința de a recupera timpul pierdut. Eram căsătorit şi aveam copii. Ți-am spus că nu se mai putea face nimic. Mi-ai cerut, cu lacrimile curgând şiroaie, să ne vedem măcar pentru o noapte, că ar ajunge pentru iertarea greşelei capitale pe care o comisese atunci când mi-ai refuzat candidul amor.

De fapt, îmi fac acum mie însumi această mărturisire, amorul meu nu era câtuşi de puțin candid. Era doar o tulburare hormonală pe care o simțeam întotdeauna în preajma unei fete frumoase, poate nu atât de frumoase pe cât îmi părea mie. Îmi amintesc cum, odată, locuind într-un cămin pe malul Dunării, colegul meu de cameră, un şmecheraş ce se afla în cel de al optulea an de studiu, fiindcă rămânea dinadins repetent în fiecare an, mi-a propus să petrecem o seară pe pajiştea de pe malul apei, că el va aduce două pipițe, câte una pentru fiecare. Când le-am văzut, am rămas trăznit. Erau atât de fragede, de drăgălaşe şi suple, cred că erau în ultima clasă de liceu sau poate chiar studente în primul an la altă facultate. Ne-am luat câte două pături, două le-am întins pe iarbă şi cu două ne-am acoperit. Şi în seara aceea m-am împerecheat cu cea mai frumoasă dintre ele.

 

Acum, să mă întorc la tine, Babika. Numele tău înseamnă în limba slovacă păpuşă. N-am ştiut niciodată dacă era numele tău adevărat sau doar unul de răsfăț. Nu erai atât de frumoasă ca pițipoanca aceea de sub pătură, dar aveai un nu ştiu ce care mă atrăgea ca un magnet. Poate grație şi ochi frumoşi. Făceai parte din celebrul ansamblu de dansuri populare Lu?nica. Te cunoşteam de pe coridoarele facultății, dar m-am îndrăgostit de tine când te-am văzut dansând, în costumul popular pitoresc, stilizat, erai precum o pasăre cu pene viu colorate, zburai radiind în ritmul muzicii, dar, ce zic, parcă zburdai singură într-o poiană înverzită a munților Tatra. Singură, zic, pentru că restul ansamblului se tranforma într-un simplu decor pentru tine. Erai precum o păpuşă, de câte ori te vedeam dansând, şi n-am lipsit de la nici un spectacol al ansamblului din care făceai parte, îmi venea să te mănânc. Vezi cum sunt? Pofticios şi atunci când ar trebui să fiu cuprins de cea mai curată iubire.

Când te întâlneam pe stradă la braț cu acel bărbat de familie bună, cum zici că era, nemachiată şi într-o rochie banală, chiar şi atunci te mâncam din ochi. Dar mai mult de orice se răzvrăteau în mine hormonii, cred că după câteva şedințe de amor, te-aş fi părăsit îndestulat, cum te-a părăsit şi bărbatul de familie bună. Poate ai crezut că el era făcut dintr-un alt aluat decât mine. Se dovedeşte că n-a fost altfel. Află, păpuşico, că eu aş fi rămas cu tine toată viața, chiar dacă uneori m-aş fi abătut de la drumul cel drept. Recunosc. Îmi este imposibil să fiu un soț fidel. Simt nevoia de schimbare. 

Acum eşti cu mine aşa cum ai fost toată viața mea. Mă sileşti la infidelitate față de soția mea. Mă ții de mână şi înaităm prin desişul de brazi spre o cascadă despre care nu sunt sigur că există. Mergem într-acolo, bâjbâind, doar pentru că aşa ți-am promis azi-noapte. Ne ținem de mână ca doi tineri amorezi aşa cum nu ne-am ținut niciodată în vremea studenției. Nu se putea din cauza acelui bărbat de familie care te acaparase. Din loc în loc întunecoasa pădure de brad se deschidea şi apărea câte o poeniță luminată de soare şi acoperită cu o iarbă deasă şi moale ca acel aşternut de pe malul Dunării la Bratislava. Babika se deslipea de mine, se arunca țipând erotic în acea iarbă deasă şi moale, mă chema şi pe mine, iar eu rezistam doar până ce hormonii se răzvrăteau. Şi astfel ne împerecheam în fiecare poeniță. Şi prea îndestulat, i-am propus să ne întoarcem. Mi-a spus că mai vrea, că vrea să vadă acea cascadă miraculoasă şi să soarbă măcar o gură din apa vie. Cascada ce căutăm nu mai există, am asigurat-o. Atunci de ce mi-ai promis că-mi arăți ceva ce nu mai există, dacă ştiai că nu mai există. Aşa se întâmplă în vis, păpuşica mea dragă. Visezi ce nu există sau ce ai trăit în alte vieți, de crezi cumva în reîncarnare, visezi irealizabilul. Oricum, trebuie să întrerupem excursia, mâine plec în Anglia la Londra. 

Merg cu tine! zice.

Da’ viză ai?

Am. Am chiar mai multe decât îți închipui. Am paşaport pentru toate continentele şi pentru toate țările pământului. Fostul meu soț, care era fiu de înalt demnitar, mi l-a făcut cadou de nuntă, iar la despărțire a fost atât de grăbit să nu mă mai vadă că a uitat să mi-l ia sau să-l declare nul în mod oficial.

 

Şi uite-aşa am ajuns în capitala de altădată a lumii. Profesorul Rudolf H., organizatorul simpozionului unde urma să am şi eu o comunicare, era un britanic cu nostalgia măreției imperiale de odinioară şi când l-am felicitat pentru cucerirea din ghearele hrăpăreței Argentina a Malvinelor, nişte insule nepopulate, pline de mărăcini şi de gângănii, m-a pus la punct imediat. Nu, colega, acele insule se numesc Falkland şi zicând acestea se vedea cât de colo că era iritat. Enervarea l-a făcut, poate, să nu bage de seamă că la invitația lui sosiseră din România două persoane în loc de una. Nici nu m-am căznit să i-o prezint pe Babika. Şi de ce aş fi făcut-o, dacă tot n-o vedea. În încheierea cuvântului de deschidere ne-a comunicat că următorul din prestigioasa serie a simpozioanelor internaționale, organizate cu sprijinul financiar al lui British Council, va avea ca temă postmodernismul. În pauză, în timp ce sorbeam cafeaua dreasă cu frişcă, dracul din mine, cred că era Babika, a simțit nevoia drăcească să zgândăre orgoliul imperial al colegului şi, dealtfel, prietenului meu Rudolf H. Postmodernismul, zic, a devenit un cuvânt la modă fără acoperire în opere cu adevărat valoroase, o ştampilă precum cea de poştă care se aplică pe texte scrise în stil suburban doar-doar vor fi luate în seamă, duse pe val, chiar dacă nu vor urca nicicând pe creastă.

Mă jigneşti, ripostează pe loc Rudy, şi eu scriu proză şi versuri în spiritul postmodernismului. 

Orgoliul îl împiedeca să vadă în aprecierile mele de circumstanță o luare peste picior amicală. Mă încredințase că e postmodernist de acum trei sau patru ani, la un pahar de tărie într-o bodegă dintr-un orăşel situat la sud de Praga.

Babika îmi dă coate în coaste, suflându-mi în ureche să continuu să-l calc pe bătături. Ca etnografă avea concepții conservatoare, fiindcă ce-ar însemna în zburdalnicul ei dans popular postmodernismul? O absurditate. Rudy dragă, zic, postmoderniştii nu au nimic sfânt şi o să clacheze aşa cum a clacat la vremea sa dadaismul, pentru că nu doreşte nimic alta decât să şocheze. Şi ca să-l flatez pe britanicul din el am mai adăugat că şocul postmodernist va trece pe când gloria lui Oscar Wilde sau a unui Anatole France va fi nemuritoare. Slăbeşte-mă, te rog, mi-a ripostat, cu franțujii sau cu un frațuzit ca Oscar Wilde. Se vede cât de colo că voi, ăştia, din Est sunteți rămaşi cu o sută de ani în urmă.

 

După acest amabil schimb de cuvinte m-am, adică, ne-am urcat în avion şi am plecat.

Ne-am continuat excursia în căutarea fantomaticei cascade.

Ne iese înainte un urs. Fugi! îmi strigă Babika.

O iau la goană. Ursul după mine. Mă salvez cățărându-mă într-un copac. Țip la ea. Tu de ce nu fugi?

Eu?

Tu cine altcineva! urlu eu cuprins de disperare.

Mie nu-mi poate face rău. Sunt moartă de zece ani.

 

Murise acum zece ani. Am aflat târziu dintr-o epistolă a unui bun prieten. Am plâns atunci cu lacrimi amare, pe ascuns să nu mă vadă nevasta şi copiii. Cel mai mare dintre băieți, Cătălin, mi-a văzut ochii roşii şi a citit în ei că am plâns. M-a pârât. Mami, tati plânge. Soția vede scrisoarea pe măsuța de lângă mine, n-o deschide, e o ființă discretă şi oricum nu cunoaşte limba.

Veşti proaste? 

Da, zic, mi-a murit un prieten drag. 

Dar tu, Babika mea dragă, pentru mine nu eşti moartă. Din clipa când am auzit că ai murit, m-ai însoțit pretutindeni, până şi la Londra te-am luat cu mine. Eşti aşa de vie că mi-e teamă că te va mânca ursul. Zici că eşti în siguranță, că eşti doar o umbră şi cine a mai pomenit ca urşii să mănânce umbre. Asta numai oamenii o pot face. Îşi devorează mărețele umbre ale istoriei neamului. Ce sunt parastasele dacă nu un mod de a înfuleca, la mese încărcate cu colaci, cozonaci, pui fripți, băuturi şi mai moi şi mai tari, amintirea celui ce ți-a fost părinte, frate, soră? 

Eu nu ți-am făcut parastas.

De-aia îmi porți chipul neîntinat ziua şi noaptea.

Ah, nu pot să nu recunosc că sunt flămând de tine aşa cum eram în vremea studenției, când te vedeam pe stradă pe coridoarele facultății ori zburând în dans înfăşurată în panglicile multicolore ce împodobeau coronița din părul tău. Toate bune şi frumoase, zic, dar cum să scap de ghearele ursului? Spune-mi, umbră, dacă pot să cobor. Nu mai rezist mult, craca pe care stau e noduroasă, mă apasă pe fese şi mă doare. 

Mai ai o clipă răbdare să fac o vrajă.

S-a apucat să adune vreascuri şi după ce a clădit din ele un rug cam de un metru înălțime, nu ştiu cum a făcut că le-a dat foc. Pălălaia s-a ridicat până în vârful copacilor, săreau scântei în toate părțile. Mă cuprinsese o cumplită frică să nu se aprindă pădurea uscată, în acea vară vlăguită de secetă. Aşa s-a şi întâmplat. Speriați, toți urşii au ieşit din pădurea incendiată, umplând poenița. 

Am sărit din copacul ce începuse să ardă. Urşii nici nu mă băgau în seamă. Tremurau îngroziți. Am început să fug pe cărarea pe care venisem, urmat de Babika, draga mea umbră. La marginea pădurii, am căzut drept în brațele jandarmilor care m-au depus la închisoarea oraşului. Atunci am auzit-o țipând disperată: N-o să mai ajung niciodată la izvorul cu apă vie! Jandarmii ziceau că eu am pus focul. Am fost judecat ca incendiator maniac şi condamnat pe viață. M-au închis într-o temniță lugubră la un loc cu bolnavii mintali, criminalii fioroşi şi cu cei atinşi de lepră. Draga mea umbră nu m-a părăsit. A săpat un tunel prin care au scăpat toți nebunii, criminalii şi leproşii. De atunci țara e plină de nebuni şi de leproşi, chiar dacă nici unul din ei nu recunoaşte că e nebun sau lepros. Eu îi înțeleg, unii s-au îmbogățit din te miri ce, alții au devenit vedete de televiziune sau şefi de partide aclamați de sute de mii de oameni. Jurnalişti inconştieți le fac o publicitate deşențată, pas de te mai leagă de vreunul. Te alegi cu capul spart ori cu acoperişul casei în flăcări. Sau, cine ştie, dacă nu cu ceva şi mai criminal. Păzeşte-te! Dacă ai poftă să vorbeşti, înghite-ți mai bine limba! scria pe o hârtie lipită pe uşa apartamentului meu. 

Eu nici nu încerc să fac ceva. Sunt mulțumit şi chiar fericit că am lângă mine şi în mine pe Babika, păpuşica mea dragă, dansând înfăşurată în panglici multicolore. Mângâierile ei îmi sunt suficiente, acum când am ajuns la o venerabilă vârstă. Picioarele nu mă mai duc, dar cu ea pornesc în aventuri neaşteptate, pe meleaguri neumblate, prin codri de brad, în căutarea izvorului de apă vie...