Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu
JURNALUL UNUI IRLANDEZ CONTEMPORAN
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
*
De ce ar interesa publicul de la noi notele zilnice ale unui scriitor irlandez de astăzi şi de ce prezentarea unei asemenea cărți s-ar putea încadra într-o rubrică a revistei “Viața Românească”, consacrată cărților de istorie? Două întrebări la care desigur cel mai la îndemână răspuns ar fi că Irlanda constituie un exemplu de reuşită a integrării europene, un model, poate, de dinamică economică şi de stabilitate politică pentru România. Plecând de la stadiul de provincie britanică, Irlanda a cunoscut, după cum se ştie, o “poveste de succes”, datorită în bună măsură şi poziției geografice foarte favorizante: o punte între Uniunea Europeană şi aliatul ei de la Apus, către care s-au îndreptat, de-a lungul timpului, speranțele atâtor irlandezi.
Ceea ce este poate mai puțin cunoscut şi mai puțin evident sunt legăturile pe care această insulă care păstrează vie, prin numeroase aspecte, moştenirea celtică a antichității, le-a stabilit de-a lungul timpului cu exteriorul. Recent, un colocviu savant ținut la Atena – soldat cu publicarea unui volum de a cărui existență am luat cunoştință la Trinity College Old Library, unde se păstrează vestitul manuscris de la Kells – a pus în lumină conexiunile Irlandei cu lumea elenică, unul dintre arhetipurile cu care cultura irlandeză a întreținut relații privilegiate. Filelenismul nu a fost numai o tendință manifestă în cultura britanică sau în cea germană, ci şi în cea irlandeză: nu întâmplător unul dintre vârfurile coastei nord-vestice ale Irlandei se numeşte... “Capul lui Ahile”. Desigur, cel mai cunoscut exemplu este cel al lui James Joyce care a trăit fascinația poemelor homerice, vrând să învețe chiar limba neogreacă (mărturie stau unele scrisori ale sale expuse în Sandycove Tower – muzeul memorial consacrat marelui prozator într-o suburbie a Dublinului, pe malul mării). Paralela între Grecia şi Irlanda nu este doar una între două țări europene mai sărace decât altele, pentru care fondurile U.E. au fost benefice, ci e vorba fără îndoială de legături mai profunde, care ajung departe în timp.
Jurnalul lui Ulick O’Connor (n. 1929) constituie o mărturie exact asupra anilor de integrare europeană a Irlandei, primită în “clubul select” la începutul anilor ’70, deşi despre acest proces nu prea se vorbeşte în carte. Ceea ce mi-a atras atenția asupra acestui scriitor – care ulterior aveam să aflu că locuieşte exact în aceeaşi suburbie a Dublinului în care s-a născut James Joyce în 1882, Rathgar – era numele de familie ce amintea de unul dintre vechile clanuri ale Irlandei. Din neamul O’Connor-ilor din Connacht (sau Connaught; regiune istorică din centrul insulei) provenise soția esteticianului, prozatorului şi diplomatului Matila C. Ghyka (1881–1965), una dintre figurile enigmatice, fascinante şi polimorfe care nu încetează să stârnească controverse. Patronimicul „O’Connor” – scris atât cu un singur “n” cât şi cu dublă consoană – este foarte răspândit în lumea anglofonă, dar una dintre familiile vechi care au purtat acest nume, a dat mai mulți regi ai Connacht-ului şi pe ultimul “înalt rege”1 – după expresia consacrată în Irlanda –, de dinaintea cuceririi anglo-normande. Este vorba aşadar de familia – cu ascendență celtică – ce ar putea fi considerată ca având în Irlanda – de altfel republică din 1921 – cea mai pronunțată legitimitate monarhică autohtonă.
Despre genealogia scriitorului Ulick O’Connor aflăm însă mult prea puțin din jurnalul său. Relațiile în aristocrația irlandeză şi engleză lasă să se înțeleagă în subtext descendența sa din clanul O’Connor din Connacht, iar amintind de câteva ori pe fiul lui Matila C. Ghyka, Roderick, cu care
s-a aflat în relații de prietenie, consideră că ar fi putut fi văr cu el (p.90). Pasajul este memorabil şi mă întreb dacă citarea lui necesită copyright-ul din partea autorului, de altfel fost avocat, între multe alte profesiuni pe care le-a practicat: “In fact the guy, whose name is Roderick Ghuika, turns out to be a son of the Crown Prince of Romania who is descended from Vlad the Impaler, on whom Bram Stoker based his Count Dracula. / Later I discover Roderick may be related to me. His mother was Maureen2 O’Connor, the daughter of Sir Nicholas O’Connor, British Ambassador to St Petersburg, in which city she met and married the Crown Prince of Romania and to whom she bore a son who was christened Roderick, the O’Connor family name. After I hear this, when I meet Gregory3 on 23rd Street I comment: / ‘The Chelsea4 must be the only place in the world where you can meet Dracula’s cousin and find out he’s also your cousin’”5. Cum puteau să lipsească Dracula şi Bram Stoker în relațiile dintre Irlanda şi România ?
Mențiunile autorului despre Roderick Ghyka6 – aşternute pe un ton condescendent şi ironic – merită a fi însă menționate, mai ales că viața din Occident a copiilor lui Matila C. Ghyka nu este cunoscută publicului românesc. çn ceea ce priveşte înrudirea d-lui Ulick O’Connor cu clanul O’Connor din Connacht, din care scobora diplomatul britanic Sir Nicholas O’Connor (+ 1908) – din ramura cu titlul specific irlandez “Don” şi din subramura cu proprietate în localitatea Dundermott, comitatul Roscommon, din Irlanda – aceasta rămâne a fi demonstrată. Genealogiştii irlandezi sunt cu siguranță mai bine înarmați documentar decât mine pentru a examina chestiunea, dar fie-mi îngăduite totuşi câteva considerații: çn Burke’s Peerage pentru Irlanda – pe care l-am consultat pe Internet – nu figurează familia autorului Jurnalului ca aparținând clanului cu ascendență regală. De asemenea, nici în alte lucrări irlandeze consacrate acestei familii. Desigur, pentru tonul spumos al Jurnalului, o asemenea aserțiune este oarecum potrivită, mai ales când este vorba de fiul unui... “Crown Prince of Romania”. Unde o fi găsit însă d-l Ulick O’Connor o asemenea idee, în condițiile în care Roderick Ghyka este, din păcate, un necunoscut total în țara de obârşie a familiei lui ? Faptul că
şi-a petrecut viața doar în străinătate, între Anglia studiilor – despre care amintea şi tatăl său în interesantele sale amintiri – şi Statele Unite, l-a îndepărtat total de lumea românească. Căsătoria lui Matila C. Ghyka cu descendenta unei mari familii irlandeze cu ascendență regală are însă, fără îndoială, legătură cu acest epitet insolit, iar problema poate că merită o atenție mai mare decât pare la prima vedere.
Autorul jurnalului pune foarte mult preț pe mondenități – deseori acestea au un aer simpatic şi numeroase implicații culturale –, iar cunoştința cu Roderick Ghyka pare să se numere printre acestea. Ortografia bizară a numelui – “Ghuika” – se explică poate prin transcrierea sa anglo-franceză ce trimite însă cu gândul la ireverențiosul “guy” (vezi p. 89), nepotrivit unui prinț, chiar născut de fapt “Costiescu”7.
Prenumele lui Roderick (care apare în jurnal cu diminitivul “Roddy”) Ghyka aminteşte de cel al unui însemnat pictor irlandez, Roderick O’Conor (1860 – 1940), prieten cu Paul Gauguin, membru al şcolii de pictură post-impresioniste de la Pont-Aven (Bretania), căruia în ultimii ani i-a fost consacrată la National Gallery of Art din Dublin o mare expoziție retrospectivă. De altfel, Roderick Ghyka însuşi a fost artist plastic şi mă întreb unde sunt lucrările sale ?8
Notația din ziua de 12 martie 1980 – la Chelsea Hotel din New York – se referă la decesul său: “Stanley tells me that my friend Roderick Ghuika has died. Roddy was a fine sculptor şsubl.meaț who, though he was educated at Eton and Oxford and his father was Crown Prince of Romania9, hadn’t a tosser. The Chelsea, as for others, had become a womb where he could hide when he was hard-up. He used to sleep in other people’s rooms and when his credit ran out, he would take off till things got better. This time, though, he hopped the twig before he could come back. Stanley, who is a totally decent human being, is dismayed that Roddy didn’t ring him because he would have let him have his room back. Now he believes the poor guy just hadn’t the price of a phone call”10. Referirile la Roderick Ghyka – amintit fără titlul princiar şi ca un fel de permanent “pique assiette” – au un aer de diminuare şi amintesc mult prea puțin de latura culturală a sa şi a familiei din care provenea (pp. 172, 188). Totuşi notațiile lui Ulick O’Connor merită a fi reținute, mai ales că jurnalul nu a fost tradus în limba română (şi probabil că nici nu va fi prea curând).
O altă mare familie irlandeză, încuscrită cu Ghikuleştii munteni în secolul XIX, a fost clanul O’Rourke. Un purtător al acestui nume, “Father Joe O’Rourke”, “a civil rights activist”, este amintit în Jurnal în treacăt (p. 85).
Cartea este în general centrată pe întâlnirile literare şi mondene ale autorului. Numele de scriitori se interferează cu evocarea dejunurilor şi dineurilor care abundă. çn paranteză fie spus, cu “Roderick Ghuika” nu a împărțit decât o cină cu un... hot dog (notația din 2 mai 1977, p. 217).
Ca un veritabil republican, cuplul său favorit sunt Hon. Desmond Guinness, din cunoscuta familie – înnobilată la sfârşitul secolului XIX – a proprietarilor fabricii de bere “Guinness” din Dublin şi soția sa Mariga născută principesă Urach, înrudită cu împărăteasa Elisabeta a Austriei (pp. 6-7), posesorii unui castel lângă Dublin, prieteni pe care îi elogiază de multe ori de-a lungul cărții.
În orice caz, biografia autorului Jurnalului este un adevărat cocktail: boxer, avocat, ziarist la Televiziunea britanică şi la cea irlandeză, autor de piese de teatru, de poezii şi de biografii literare. Mergând în septembrie în acest an la o piesă a lui Oscar Wilde, la Abbey Theatre din Dublin – Teatrul Național al Irlandei, întemeiat de poetul William Butler Yeats şi de prietena sa Lady Augusta Gregory în 1899 – şi citind programul, am constatat că d-l Ulick O’Connor e membru şi în comitetul de patronaj al teatrului. Este o prezență foarte activă în viața culturală irlandeză actuală şi mă încearcă o întrebare, à propos şi de referirile lui româneşti: este cumva domnia sa neîncoronatul rege sau principele moştenitor al țării sale?
MIHAI SORIN RĂDULESCU
* The Ulick O’Connor’s Diaries 1970 – 1981. A Cavalier Irishman (Jurnalul lui Ulick O’Connor 1970 – 1981. Un irlandez trufaş), Foreword by Richard Ingrams, Londra, John Murray Editor, 2001, 334 p.
1„High King“. Asupra regalității celtice \n Irlanda, vezi Francis J.Byrne, Irish Kings and High-Kings, Dublin, Four Courts Press, ediția 2004 (prima ediție 1973).
2 Corect: Eileen. Maureen se numea fiica lui Matila C. Ghyka şi a soției sale Eileen născută O’Connor. A fost interpretă la diferite instituții internaționale. La Paris a locuit \n arondismentul XVI, pe rue du Ranelagh, într-un apartament de două camere pe care avea să-l moştenească fostul diplomat Alexandru Ghika (1914–2001), preşedintele Casei Române din Paris. De observat este şi faptul că Ranelagh constituie şi numele unei suburbii a Dublinului. Numele a aparținut, de asemenea, unui lord Ranelagh din secolul XVIII, ale cărui proprietăți se aflau la Paris, \n zona străzii actuale.
3 Gregory Corso (1928 – 2001), prieten al autorului jurnalului; vezi Ulick O’Connor, op. cit., p. 320.
4 Hotelul de lux din New York, unde Ulick O’Connor l-a întâlnit de câteva ori pe fiul lui Matila C. Ghyka.
5 "De fapt acest tip, al cărui nume este Roderick Ghuika şsicț, se dovedeşte a fi un fiu al Principelui Moştenitor al României descinde din Vlad Țepeş, pe care Bram Stoker şi-a bazat personajul său Contele Dracula. / Mai târziu descopăr că Roderick ar putea fi \nrudit cu mine. Mama sa era Maureen şde fapt Eileenț O’Connor, fiica lui Sir Nicholas O’Connor, ambasador britanic la St. Petersburg, oraş \n care l-a \ntâlnit pe Principele Moştenitor al României cu care s-a căsătorit şi căruia i-a născut un fiu care a fost botezat Roderick, prenumele specific familiei O’Connor. După ce am auzit aceasta, când l-am întâlnit pe Gregory pe Strada 23 i-am spus: / ‘The Chelsea trebuie să fie singurul loc din lume \n care \l poți \ntâlni pe vărul lui Dracula şi poți afla că este şi vărul tău’" (pp. 89-90).
6 Această ramură a Ghikuleştilor moldoveni şi-a scris numele sub forma "Ghyka".
7 Despre genealogia paternă a acestuia din urmă, vezi Mihai Sorin Rădulescu, Cu gândul la lumea de altădată, Bucureşti, Editura Albatros, 2005, pp. 191-196. Despre înrudirile anglo-irlandeze (prin alianță) ale esteticianului, autorul recenziei de față pregăteşte de mai multă vreme un studiu.
8 Vezi notația din Jurnal, din 19 aprilie 1974, p. 169.
9 Din nou acest epitet bizar. Să se fi autoprezentat Matila C. Ghyka şi fiul său Roderick \n acest fel? Să existe vreo legătură ocultă \ntre prenumele "Roderick" şi cel al arhiducelui moştenitor Rudolf, având \n vedere că România de după Primul Război Mondial s-a unit cu teritorii din fostul Imperiu Austro-Ungar? După cum amintea \n Memoriile sale, Matila C. Ghyka (născut Costiescu) fusese adoptat de către unchiul său matern, Grigore C. Ghyka (poreclit "Tête de mort"), feciorul beizadelei Constantin Ghyka, fiul cel mare al lui Grigore Alexandru Ghyka (1849 – 1856), ultimul domn al Moldovei de dinaintea Unirii. A fost totodată ultimul domnitor din familia Ghika ce a dat, după cum se ştie, zece domnitori Principatelor, aşadar neamul princiar românesc care totalizează cei mai mulți ani de domnie. Paralela cu clanul O’Connor din Connacht este evidentă, deşi cele două situații sunt despărțite mult \n timp şi spațiu.
10 "Stanley \mi spune că prietenul meu Roderick Ghuika a murit. Roddy a fost un sculptor bun care, deşi a fost educat la Eton şi Oxford şi tatăl său a fost Principe Moştenitor al României, nu avea un ban. Chelsea, ca şi pentru alții, devenise un cuib unde putea să se ascundă când era \n nevoie. Obişnuia să doarmă \n camerele altora şi când i se termina creditul, pleca până când lucrurile se ameliorau. De această dată totuşi a sărit peste cal \nainte de a se putea \ntoarce. Stanley, care este o ființă umană cu totul decentă, e \ntristat de faptul că Roddy nu l-a sunat, pentru că i-ar fi dat \napoi camera. Acum crede că săracul nu a avut bani nici măcar pentru un telefon" (p. 283).
De ce ar interesa publicul de la noi notele zilnice ale unui scriitor irlandez de astăzi şi de ce prezentarea unei asemenea cărți s-ar putea încadra într-o rubrică a revistei “Viața Românească”, consacrată cărților de istorie? Două întrebări la care desigur cel mai la îndemână răspuns ar fi că Irlanda constituie un exemplu de reuşită a integrării europene, un model, poate, de dinamică economică şi de stabilitate politică pentru România. Plecând de la stadiul de provincie britanică, Irlanda a cunoscut, după cum se ştie, o “poveste de succes”, datorită în bună măsură şi poziției geografice foarte favorizante: o punte între Uniunea Europeană şi aliatul ei de la Apus, către care s-au îndreptat, de-a lungul timpului, speranțele atâtor irlandezi.
Ceea ce este poate mai puțin cunoscut şi mai puțin evident sunt legăturile pe care această insulă care păstrează vie, prin numeroase aspecte, moştenirea celtică a antichității, le-a stabilit de-a lungul timpului cu exteriorul. Recent, un colocviu savant ținut la Atena – soldat cu publicarea unui volum de a cărui existență am luat cunoştință la Trinity College Old Library, unde se păstrează vestitul manuscris de la Kells – a pus în lumină conexiunile Irlandei cu lumea elenică, unul dintre arhetipurile cu care cultura irlandeză a întreținut relații privilegiate. Filelenismul nu a fost numai o tendință manifestă în cultura britanică sau în cea germană, ci şi în cea irlandeză: nu întâmplător unul dintre vârfurile coastei nord-vestice ale Irlandei se numeşte... “Capul lui Ahile”. Desigur, cel mai cunoscut exemplu este cel al lui James Joyce care a trăit fascinația poemelor homerice, vrând să învețe chiar limba neogreacă (mărturie stau unele scrisori ale sale expuse în Sandycove Tower – muzeul memorial consacrat marelui prozator într-o suburbie a Dublinului, pe malul mării). Paralela între Grecia şi Irlanda nu este doar una între două țări europene mai sărace decât altele, pentru care fondurile U.E. au fost benefice, ci e vorba fără îndoială de legături mai profunde, care ajung departe în timp.
Jurnalul lui Ulick O’Connor (n. 1929) constituie o mărturie exact asupra anilor de integrare europeană a Irlandei, primită în “clubul select” la începutul anilor ’70, deşi despre acest proces nu prea se vorbeşte în carte. Ceea ce mi-a atras atenția asupra acestui scriitor – care ulterior aveam să aflu că locuieşte exact în aceeaşi suburbie a Dublinului în care s-a născut James Joyce în 1882, Rathgar – era numele de familie ce amintea de unul dintre vechile clanuri ale Irlandei. Din neamul O’Connor-ilor din Connacht (sau Connaught; regiune istorică din centrul insulei) provenise soția esteticianului, prozatorului şi diplomatului Matila C. Ghyka (1881–1965), una dintre figurile enigmatice, fascinante şi polimorfe care nu încetează să stârnească controverse. Patronimicul „O’Connor” – scris atât cu un singur “n” cât şi cu dublă consoană – este foarte răspândit în lumea anglofonă, dar una dintre familiile vechi care au purtat acest nume, a dat mai mulți regi ai Connacht-ului şi pe ultimul “înalt rege”1 – după expresia consacrată în Irlanda –, de dinaintea cuceririi anglo-normande. Este vorba aşadar de familia – cu ascendență celtică – ce ar putea fi considerată ca având în Irlanda – de altfel republică din 1921 – cea mai pronunțată legitimitate monarhică autohtonă.
Despre genealogia scriitorului Ulick O’Connor aflăm însă mult prea puțin din jurnalul său. Relațiile în aristocrația irlandeză şi engleză lasă să se înțeleagă în subtext descendența sa din clanul O’Connor din Connacht, iar amintind de câteva ori pe fiul lui Matila C. Ghyka, Roderick, cu care
s-a aflat în relații de prietenie, consideră că ar fi putut fi văr cu el (p.90). Pasajul este memorabil şi mă întreb dacă citarea lui necesită copyright-ul din partea autorului, de altfel fost avocat, între multe alte profesiuni pe care le-a practicat: “In fact the guy, whose name is Roderick Ghuika, turns out to be a son of the Crown Prince of Romania who is descended from Vlad the Impaler, on whom Bram Stoker based his Count Dracula. / Later I discover Roderick may be related to me. His mother was Maureen2 O’Connor, the daughter of Sir Nicholas O’Connor, British Ambassador to St Petersburg, in which city she met and married the Crown Prince of Romania and to whom she bore a son who was christened Roderick, the O’Connor family name. After I hear this, when I meet Gregory3 on 23rd Street I comment: / ‘The Chelsea4 must be the only place in the world where you can meet Dracula’s cousin and find out he’s also your cousin’”5. Cum puteau să lipsească Dracula şi Bram Stoker în relațiile dintre Irlanda şi România ?
Mențiunile autorului despre Roderick Ghyka6 – aşternute pe un ton condescendent şi ironic – merită a fi însă menționate, mai ales că viața din Occident a copiilor lui Matila C. Ghyka nu este cunoscută publicului românesc. çn ceea ce priveşte înrudirea d-lui Ulick O’Connor cu clanul O’Connor din Connacht, din care scobora diplomatul britanic Sir Nicholas O’Connor (+ 1908) – din ramura cu titlul specific irlandez “Don” şi din subramura cu proprietate în localitatea Dundermott, comitatul Roscommon, din Irlanda – aceasta rămâne a fi demonstrată. Genealogiştii irlandezi sunt cu siguranță mai bine înarmați documentar decât mine pentru a examina chestiunea, dar fie-mi îngăduite totuşi câteva considerații: çn Burke’s Peerage pentru Irlanda – pe care l-am consultat pe Internet – nu figurează familia autorului Jurnalului ca aparținând clanului cu ascendență regală. De asemenea, nici în alte lucrări irlandeze consacrate acestei familii. Desigur, pentru tonul spumos al Jurnalului, o asemenea aserțiune este oarecum potrivită, mai ales când este vorba de fiul unui... “Crown Prince of Romania”. Unde o fi găsit însă d-l Ulick O’Connor o asemenea idee, în condițiile în care Roderick Ghyka este, din păcate, un necunoscut total în țara de obârşie a familiei lui ? Faptul că
şi-a petrecut viața doar în străinătate, între Anglia studiilor – despre care amintea şi tatăl său în interesantele sale amintiri – şi Statele Unite, l-a îndepărtat total de lumea românească. Căsătoria lui Matila C. Ghyka cu descendenta unei mari familii irlandeze cu ascendență regală are însă, fără îndoială, legătură cu acest epitet insolit, iar problema poate că merită o atenție mai mare decât pare la prima vedere.
Autorul jurnalului pune foarte mult preț pe mondenități – deseori acestea au un aer simpatic şi numeroase implicații culturale –, iar cunoştința cu Roderick Ghyka pare să se numere printre acestea. Ortografia bizară a numelui – “Ghuika” – se explică poate prin transcrierea sa anglo-franceză ce trimite însă cu gândul la ireverențiosul “guy” (vezi p. 89), nepotrivit unui prinț, chiar născut de fapt “Costiescu”7.
Prenumele lui Roderick (care apare în jurnal cu diminitivul “Roddy”) Ghyka aminteşte de cel al unui însemnat pictor irlandez, Roderick O’Conor (1860 – 1940), prieten cu Paul Gauguin, membru al şcolii de pictură post-impresioniste de la Pont-Aven (Bretania), căruia în ultimii ani i-a fost consacrată la National Gallery of Art din Dublin o mare expoziție retrospectivă. De altfel, Roderick Ghyka însuşi a fost artist plastic şi mă întreb unde sunt lucrările sale ?8
Notația din ziua de 12 martie 1980 – la Chelsea Hotel din New York – se referă la decesul său: “Stanley tells me that my friend Roderick Ghuika has died. Roddy was a fine sculptor şsubl.meaț who, though he was educated at Eton and Oxford and his father was Crown Prince of Romania9, hadn’t a tosser. The Chelsea, as for others, had become a womb where he could hide when he was hard-up. He used to sleep in other people’s rooms and when his credit ran out, he would take off till things got better. This time, though, he hopped the twig before he could come back. Stanley, who is a totally decent human being, is dismayed that Roddy didn’t ring him because he would have let him have his room back. Now he believes the poor guy just hadn’t the price of a phone call”10. Referirile la Roderick Ghyka – amintit fără titlul princiar şi ca un fel de permanent “pique assiette” – au un aer de diminuare şi amintesc mult prea puțin de latura culturală a sa şi a familiei din care provenea (pp. 172, 188). Totuşi notațiile lui Ulick O’Connor merită a fi reținute, mai ales că jurnalul nu a fost tradus în limba română (şi probabil că nici nu va fi prea curând).
O altă mare familie irlandeză, încuscrită cu Ghikuleştii munteni în secolul XIX, a fost clanul O’Rourke. Un purtător al acestui nume, “Father Joe O’Rourke”, “a civil rights activist”, este amintit în Jurnal în treacăt (p. 85).
Cartea este în general centrată pe întâlnirile literare şi mondene ale autorului. Numele de scriitori se interferează cu evocarea dejunurilor şi dineurilor care abundă. çn paranteză fie spus, cu “Roderick Ghuika” nu a împărțit decât o cină cu un... hot dog (notația din 2 mai 1977, p. 217).
Ca un veritabil republican, cuplul său favorit sunt Hon. Desmond Guinness, din cunoscuta familie – înnobilată la sfârşitul secolului XIX – a proprietarilor fabricii de bere “Guinness” din Dublin şi soția sa Mariga născută principesă Urach, înrudită cu împărăteasa Elisabeta a Austriei (pp. 6-7), posesorii unui castel lângă Dublin, prieteni pe care îi elogiază de multe ori de-a lungul cărții.
În orice caz, biografia autorului Jurnalului este un adevărat cocktail: boxer, avocat, ziarist la Televiziunea britanică şi la cea irlandeză, autor de piese de teatru, de poezii şi de biografii literare. Mergând în septembrie în acest an la o piesă a lui Oscar Wilde, la Abbey Theatre din Dublin – Teatrul Național al Irlandei, întemeiat de poetul William Butler Yeats şi de prietena sa Lady Augusta Gregory în 1899 – şi citind programul, am constatat că d-l Ulick O’Connor e membru şi în comitetul de patronaj al teatrului. Este o prezență foarte activă în viața culturală irlandeză actuală şi mă încearcă o întrebare, à propos şi de referirile lui româneşti: este cumva domnia sa neîncoronatul rege sau principele moştenitor al țării sale?
MIHAI SORIN RĂDULESCU
* The Ulick O’Connor’s Diaries 1970 – 1981. A Cavalier Irishman (Jurnalul lui Ulick O’Connor 1970 – 1981. Un irlandez trufaş), Foreword by Richard Ingrams, Londra, John Murray Editor, 2001, 334 p.
1„High King“. Asupra regalității celtice \n Irlanda, vezi Francis J.Byrne, Irish Kings and High-Kings, Dublin, Four Courts Press, ediția 2004 (prima ediție 1973).
2 Corect: Eileen. Maureen se numea fiica lui Matila C. Ghyka şi a soției sale Eileen născută O’Connor. A fost interpretă la diferite instituții internaționale. La Paris a locuit \n arondismentul XVI, pe rue du Ranelagh, într-un apartament de două camere pe care avea să-l moştenească fostul diplomat Alexandru Ghika (1914–2001), preşedintele Casei Române din Paris. De observat este şi faptul că Ranelagh constituie şi numele unei suburbii a Dublinului. Numele a aparținut, de asemenea, unui lord Ranelagh din secolul XVIII, ale cărui proprietăți se aflau la Paris, \n zona străzii actuale.
3 Gregory Corso (1928 – 2001), prieten al autorului jurnalului; vezi Ulick O’Connor, op. cit., p. 320.
4 Hotelul de lux din New York, unde Ulick O’Connor l-a întâlnit de câteva ori pe fiul lui Matila C. Ghyka.
5 "De fapt acest tip, al cărui nume este Roderick Ghuika şsicț, se dovedeşte a fi un fiu al Principelui Moştenitor al României descinde din Vlad Țepeş, pe care Bram Stoker şi-a bazat personajul său Contele Dracula. / Mai târziu descopăr că Roderick ar putea fi \nrudit cu mine. Mama sa era Maureen şde fapt Eileenț O’Connor, fiica lui Sir Nicholas O’Connor, ambasador britanic la St. Petersburg, oraş \n care l-a \ntâlnit pe Principele Moştenitor al României cu care s-a căsătorit şi căruia i-a născut un fiu care a fost botezat Roderick, prenumele specific familiei O’Connor. După ce am auzit aceasta, când l-am întâlnit pe Gregory pe Strada 23 i-am spus: / ‘The Chelsea trebuie să fie singurul loc din lume \n care \l poți \ntâlni pe vărul lui Dracula şi poți afla că este şi vărul tău’" (pp. 89-90).
6 Această ramură a Ghikuleştilor moldoveni şi-a scris numele sub forma "Ghyka".
7 Despre genealogia paternă a acestuia din urmă, vezi Mihai Sorin Rădulescu, Cu gândul la lumea de altădată, Bucureşti, Editura Albatros, 2005, pp. 191-196. Despre înrudirile anglo-irlandeze (prin alianță) ale esteticianului, autorul recenziei de față pregăteşte de mai multă vreme un studiu.
8 Vezi notația din Jurnal, din 19 aprilie 1974, p. 169.
9 Din nou acest epitet bizar. Să se fi autoprezentat Matila C. Ghyka şi fiul său Roderick \n acest fel? Să existe vreo legătură ocultă \ntre prenumele "Roderick" şi cel al arhiducelui moştenitor Rudolf, având \n vedere că România de după Primul Război Mondial s-a unit cu teritorii din fostul Imperiu Austro-Ungar? După cum amintea \n Memoriile sale, Matila C. Ghyka (născut Costiescu) fusese adoptat de către unchiul său matern, Grigore C. Ghyka (poreclit "Tête de mort"), feciorul beizadelei Constantin Ghyka, fiul cel mare al lui Grigore Alexandru Ghyka (1849 – 1856), ultimul domn al Moldovei de dinaintea Unirii. A fost totodată ultimul domnitor din familia Ghika ce a dat, după cum se ştie, zece domnitori Principatelor, aşadar neamul princiar românesc care totalizează cei mai mulți ani de domnie. Paralela cu clanul O’Connor din Connacht este evidentă, deşi cele două situații sunt despărțite mult \n timp şi spațiu.
10 "Stanley \mi spune că prietenul meu Roderick Ghuika a murit. Roddy a fost un sculptor bun care, deşi a fost educat la Eton şi Oxford şi tatăl său a fost Principe Moştenitor al României, nu avea un ban. Chelsea, ca şi pentru alții, devenise un cuib unde putea să se ascundă când era \n nevoie. Obişnuia să doarmă \n camerele altora şi când i se termina creditul, pleca până când lucrurile se ameliorau. De această dată totuşi a sărit peste cal \nainte de a se putea \ntoarce. Stanley, care este o ființă umană cu totul decentă, e \ntristat de faptul că Roddy nu l-a sunat, pentru că i-ar fi dat \napoi camera. Acum crede că săracul nu a avut bani nici măcar pentru un telefon" (p. 283).