PLIMBARE...

Clădirile ieşeau din noapte uscate ca şi străzile, de altfel, căci seceta din vară continua să aibă putere. Pe mine şi pe fiul meu nu ne-mpingea nimeni să facem vreun drum, să ieşim din paturile calde pe care straniile făclii ale nopților se stingeau cu greu. Haidem, să facem plimbarea asta, chiar de-ar trebui să trecem printr-o ploaie de stele...Asfaltul e-atât de curat încât aduce c-o bandă de lapte, cât vezi cu ochii nu e tulburat de nici o impuritate. Straşnică realizare a drumarilor contemporani. Băiatul meu e atât de tăcut, apăsat poate de nereuşitele sale, încât te trimite cu gândul spre acele camere unde brusc s-aşterne tăcerea, căci domnişoarele ce cântaseră până atunci la pian, obosite, îşi lăsaseră capul pe clape. De condus conducea el, respectând fără efort prevederile regulamentelor, în timp ce eu degustam peisajul proaspăt eliberat din chingile nopții. Tocmai treceam printr-un sat cu casele aproape în întregime acoperite de frunze. Toamna bogată şi puternică strânsese la pieptul ei aproape totul. Cel mai liniştitor era balansul bisericii, dar şi rotirile cuiburilor de barză, acum părăsite, dar pline de măreție. Ce să mai spun de suspinele primăriei, de eroziunile microscopice ale zidurilor ei, pe care, în mersul maşinii, le mai auzirăm kilometri întregi. La un moment dat, pe marginea drumului, o cruce. Băiatul meu cu sensibilitatea-i cunoscută opri în dreptul ei, sub lumina puternică a zilei...oh, Doamne, în ce uitare profundă era căzut lemnul acela simbolic şi movila de pământ în care el era înfipt. În timp ce noi ne gândeam la eternitate, la clipa ce se stinge-atât de repede, numită viață, prin spatele nostru treceau acele maşini grele,ca nişte vise ce te-ar tulbura după prelungi împrejurări funerare, conduse de şoferi cărora prea puțin le păsa de peisaje. Mulți dintre ei uitându-se la noi, credeau, probabil, că ne opriserăm ca să putem duce la bun sfârşit o discuție sau să ne facem în mod necuviincios, în cel mai bun caz, necesitatea cea mică. Mergeți, voi şoferilor, în treaba voastră, cu pâlpâirile rare ale gândurilor ce vă însoțesc...Până la urmă am plecat mai departe, convinşi că nu vom comite erori grave de condus. O frână neinspirată, o depăşire ce-ar fi făcut multora părul vâlvoi, o trecere peste calea ferată chiar pe sub nasul unui tren ultra-rapid, un mic ghiont dat unui biciclist, ce-ar fi putut să zboare, cu vehicolul lui cu tot, într-un şanț, pe un vârf de movilă. Înaintam şi eu continuam să mă uit la peisaj. Aveam de-a face cu o câmpie plină de cuiburi de cârtițe şi hârtii. Drumuri de țară se încrucişau cu drumuri de țară şi, dacă pe ele, ar fi apărut măcar o caleaşcă de acum două sute de ani, totul ar fi fost desăvârşit. S-ar fi deschis atunci ca un evantai, minunățiile, nu arareori, mute, ale unor timpuri apuse, despre care prin şcoli nu se mai vorbeşte aproape defel. Duminici solemne, sărbători trăite-n profunzime, o altă apropiere de natură, alte proceduri de diminuare a fricii de moarte. Totuşi, printre hârtii şi muşuroaie, prin micile şanțuri săpate de ploi, se zăreau, într-o stare imperfectă , e adevărat, câteva buchete de flori. O undă de bucurie, de relaxare, s-a instalat imediat în maşină. Aveam de-acum dovada clară a trecerii unor nunți pe aici. Cu naşi, preoți, mire, mireasă, invitați modeşti, cu dare de mână, dintre care unii, poate şi muriseră deja, de pe urma unor răutăcioase cancere sau infarcte. Înaintând aşa pe drum, în toamnă, înspre sufletul boltit al atâtor aşezări, nu puteai o clipă, măcar, să nu te gândeşti, la vara ce rămăsese în urmă, ca o lebădă împuşcată. Această mare pasăre, până nu demult atât de fierbinte, plutind peste limbile atâtor vâlvătăi, zăcea acum uitată, fără sânge, înghițită milimetru cu milimetru, de depărtările unui orizont ce părea îndoliat. Băiatul meu conducea şi peisajele se derulau spectaculoase. Locuri virane cu străluciri albe de stea, gropi în care îşi găseau odihna volburile unor nopți, alei sufocate de plante târâtoare, ziduri în care timpul stinsese şi ultima tresărire de viață. Mai departe, dealuri ce păreau că abia respiră sub soarele de toamnă, pâlcuri de arbori, ce din mersul maşinii puteai fi luați drept expresia concretă a unor şubrezenii, agonii. Departe de tot, unde sub linii albastre începeau munții, un punct mişcător, probabil un uliu, stăpân de necontestat, ale acelor înălțimi, desigur şi pustietăți. Mai încolo, erau doar semne de-ntrebare, care atârnau de cer aidoma unor cârlige. Iată, în sfârşit, după kilometri şi kilometri de frumuseți naturale, un nou sat apărut după un adevărat munte de mărăcini. Câteva secunde maşina , deşi nu aveam viteză, se săltă pe drum şi văzurăm astfel, dincolo de grămezile de buruieni, o placă mare pe care scria : “A vă opri puțin aici nu constituie o greşeală”…Atât eu cât şi fiul meu luând anunțul în serios, ne găsirăm temporar adăpost, sub crengile, semănând cu penele unui corb, ale unui masiv castan. Dinspre frunzele sale adia înspre noi, un suflu vag de aer ce părea să-şi aibă originile în ochii orbi ale unor adânci crăpături în pământ. “ Să mergem încet, i-am spus fiului meu, despre satul ăsta chiar nu ştiu nimic, nici bunica mea care a trecut suta de ani, nu mi-a vorbit vreodată de el “...Am simțit amândoi stranietatea, putiința unor surprize încă de la primii paşi. Cât cuprindeai cu ochii, case fie renovate, fie grav atinse de trecerea timpului. În treacăt fie spus, cele mai multe balcoane, terase, căzuseră. În uşoarele mişcări ale aerului, şirurilor de copaci, nimic optimist, încurajator. Se impunea fără dificultate senzația că păşeai printr-o închisoare, momentan fără câini şi gardieni, că eşti aruncat de-o soartă potrivnică, într-o aşezare pe care boli secrete o reduseseră treptat la tăcere. O trâmbă de praf se ridică pentru câteva clipe în piață, în discordanță cu liniştea, nemişcarea decorului. Nici măcar o găină nu-şi făcu apariția pe platoul alb ce semăna izbitor cu fundul unei mări de mult secătuite. Atunci şi eu şi fiul meu prinseserăm curaj, simțirăm o fortificare a muşchilor, o ascuțire a spiritului de inițiativă. Ia să vedem ce se petrece prin case...Fiind angajați într-o plimbare mai lungă şi temându-ne, totuşi, să nu ne surprindă întunericul pe drum, vom rezuma cele văzute în câteva cuvinte...Toți cei pe care-i întâlniserăm, păreau alunecați într-un somn lin, fără scăpare. Unii dormeau în picioare, fie pregătiți de plecare, fie cu mâinile întinse spre ceva, ceşti, icoane, creioane colorate, permise de conducere, alții, fuseseră surprinşi de somn, de încremenire, râzând în hohote, făcându-şi ochiuri cu slănină, cățiva funcționari ai primăriei căzuseră-n genunchi, pesemne în fața unui inspector, la grădiniță, clar, că nemişcarea cuprinsese în brațele ei corul, dansatorii, femeia de serviciu, educatoarea. Am dat şi peste porci încremeniți prin cocini şi peste păsări călătoare pe care “ înghețul” le luase de-a dreptul din zbor. Poate cu mai puțin curaj decât în urmă cu o oră, eu şi fiul meu ne-am îndreptat spre castanul sub ale cărui crengi ne aştepta maşina. Nici unul dintre noi n-a comentat nimic şi după câteva inspirații profunde ne-am aşternut din nou la drum. Toți controlorii de parcurs,toți verificatorii, păreau să fie la curent cu faptul că şi noi văzuserăm “minunea” , pe care ei o cunoşteau demult. În fapt, verificările s-au redus mai toate la schimburi semnificative de priviri. Fortificat prin exerciții, lecturi în cele mai exotice limbi, modest, între limitele celui mai sever bun simț, fiul meu conducea înainte, cu un instinct sporit parcă, de-a evita gropile, hărtoapele, denivelările. De la plecare, ne crescuse barba puțin la amândoi, obrajii prinzând o patină roşie, dar figurație într-un film, în vreo piesă de teatru, puteam încă face. Trecem cu capetele cam plecate, prin satul ce-şi leagă istoria mai recentă şi de existența unui unchi de-al meu, ce-a dovedit dincolo de orice comentarii, că nu i-a păsat de moarte. Pentru faptele sale ar fi meritat un monument, o mică statuie, o placă, un ceva comemorativ, un pom plantat întru aducerea aminte a lui. Îl vor omagia pădurile, norii cenuşii de toamnă, firele de apă ce scapă din tăria munților. Mai departe, mai sus, unde cu adevărat eternitatea-ncepe, va fi cine să se ocupe statornic de el. Şi dintr-odată, din spatele unor curbe, apare Piatra Scrisă. Mari împărați, decedați chiar şi prin cronici, au trecut pe-acolo, regi, îmbrăcați decorativ în zale, prinți, spirite profund luminate. Femei celebre s-au dat jos din maşini, din trăsuri, pentru a pune mâna pe Piatră. Acum nu era nimeni aici, doar podul de cale ferată se ofilea deasupra ei. Cu o îndrăzneală pe care chiar nu mi-o recunoşteam, m-am apropiat de Piatră. Nu era nici mare, nici deosebit de grea, dar lumea se cam ferea s-o atingă. Într-o pornire, să nu zic inconştientă, dar alimentată de-un ciudat curaj, am făcut câțiva paşi într-acolo, o clipă m-am gândit să mă opresc, dar ezitarea a trecut, şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a şi întâmplat...Piatra o dădusem la o parte şi căutam să străpung cu privirea, în acele hăuri, ce le presimțisem a fi sub ea. Nu mă sprijineam de nimic, absorbeam sau eram absorbit de adânc, oricând aş fi putut să părăsesc pământul. Există şi-un cântec ce-ți răsună în urechi când astfel de situații apar. Te însoțeşti cu el, priveşti în abisul de sub tine, totul se multiplică în jur. Apa de jos, întunericul, nici nu mai ştii, urcă până la tine şi cât te-ai şterge la ochi, eşti una cu ceea ce-a mişcat odată şi acum parcă nu mai mişcă. Din străfundul creierului ies la suprafață şi s-aştern pe fondul adâncimilor, în mod inexplicabil luminos, piese ale vieții tale şi-ale vieților ce ți-au fost aproape. Apar şi imagini ce te-au chinuit cândva, tot felul de fantasmagorii, îşi cer dreptul din nou la libertate. Asta da, de astea-mi amitesc, le-am mai văzut, părinții la plimbare, fiecare pe cont propriu, ca doi necunoscuți, uite-i, nu-mi fac nici un semn, două capitale unindu-se-ntr-una singură, un avion sus de tot, înainte de-a s-aprinde, un timp al istoriei, cu chip de om, îngălbenind de la o clipă la alta, gurile înghețate ale unui fluviu, necercetate de nimeni, singurătatea, pentru un moment spulberată, dar revenind iarăşi în forță, plimbându-ne prin grădinile ei, şi, din nou părinții , ca doi străini, pe nu ştiu ce străzi, de nu mai ştiu unde...şi vocea fiului meu, ca un fluier ascuțit ce vrea să te scoată din nămoluri...gata, ai privit de-ajuns ce e sub Piatră, acum s-o punem cum a fost şi să ne continuăm plimbarea...Ce să zic, ce-ar mai fi în fond de zis, am aşezat Piatra la loc, Piatra Scrisă, ne-am mai uitat apoi la ea, ca la o picătură de sânge ce te mai ține-n viață, după care am pornit mai departe. O plimbare trebuie s-o duci până la capăt ,s-o îndeplineşti, oricâte lucruri ai avea de înfruntat. După mai multe curbe luate printre stânci, după ce-am scăpat de ulii ce se izbeau de parbriz, după ce-am cruțat cel puțin o duzină de pisici ce ne tăiaseră calea ne-am oprit într-un alt sat. Aici aveam de rezolvat chestiunea cu buchetul...Florile frumos strânse la un loc, ne urmaseră de pe bancheta din spate tot drumul. Ni le alesese o doamnă, de proveniență vieneză, o iubitoare de balcoane şi terase vaste, care cunoştea toate stările intermediare ce se cuprind între veselie, patos şi melancolie. E de prisos să spun că nu erau destinate nici unei eleve premiante, unei studente eminente, unor “ olimpici”, la matematică, fizică,istorie, biologie. Nu erau îndreptate nici spre vreo mireasă sau un cuplu ce-şi serba nunta de aur sau de diamant. Doamne fereşte, de-a fi date unui colonel ce urma să fie transformat în general sau vreunui preot pe al cărui chip nimeni n-a citit vreodată setea de profit, ipocrizia. El era destinat bunicilor mei, străbunicilor băiatului meu. Muriseră în urmă cu mai bine de şaptezeci de ani. Bunicul medic, rotofei la față, de un renume mare, iubitor de munți autohtoni, bunica, învățătoare, sârboaică, fire cam severă, rezervată. De-atâta amar de vreme, umbrele lor fâlfâiau prin cimitir. De locul acesta, cu florile în mână, ne apropiam şi noi…Cum veneam din spate, oarecum dinspre calea ferată, ceva ne-a nedumerit. De ce atâtea grămezi de pământ în dreptul fiecărui mormânt? Ne-a lămurit pe loc un tânăr născut bine după vremurile întrecerilor gratuite între fabrici...” Cimitirul, dragi vizitatori, dragi domni, va fi modernizat, curent electric, internet, facebook, bloguri, canalizare, puncte distractive, terenuri de sport, telefoane mobile, şi până atunci, locuitorii de drept ai lui au fost transferați. Mai multe nu pot să vă spun”...Ne-am plimbat cât ne-am plimbat, eu şi băiatul meu printre gropile goale. Toate erau la fel, adânci, oarbe, pustii. Nenumărate coroane, buchete, promisiuni de neuitare, smocuri de iarbă, tinichele, ce posibil să fi fost decorații, smocuri de iarbă printre bulgări de pământ, umezi, uscați. Până la urmă am aruncat şi noi la întâmplare buchetul nostru. De ieşit am ieşit prin față, căci chiar acolo era mormântul pe care-l căutam. Şi, ce să vezi, minune...bunicii, străbunicii noştri nu plecaseră ci ieşiți afară din mormânt stăteau unul lângă altul, aşa, în picioare, uşor sprijiniți de crucile lor...Am revenit acasă târziu, roşi de oboseală. Monotonia încăperilor nu era mai mare decăt la plecare. Prin ferestre răzbăteau chiote de la “ Festivalul Berii” . Dincolo de asta un lucru era sigur, nu ne ataşasem de nimeni şi de nimic în această plimbare...