Comentarii critice
Nataşa Maxim

FERNANDO PESSOA – HIEROFANT SAU APOSTAT?

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 Abordând teme ca Sebastianismul, al Cincilea Imperiu, Masoneria, Rozicrucienii, ezoterismul, estetica, filosofia culturii, politica sau mentalitatea portugheză, Ultimatum – al treilea volum din seria de autor Fernando Pessoa, apărut în 2013 la Editura Humanitas Fiction – este o culegere fragmentară, dezarticulată de eseuri în sens literal: tratarea unor subiecte dintr-o perspectivă absolut personală. Cultivând cercurile avangardiste ale începutului de secol XX, Pessoa îşi publică opera sub diverse pseudonime: Alberto Caeiro este teoreticianul păgânismului, Ricardo Reis – epicureul, iar Alvaro de Campos e modernistul, fiecare bucată restructurându-i chipul descompus. Prin heteronime urmărea depersonalizarea sau o multiplicare a personalității? Din moment ce pessoa înseamnă şi individ şi mască, cred că fiecare heteronim e masca pe care şi-o pune scriitorul portughez la ieşirea în lume, recunoscând într-o scrisoare: „Heteronimele sunt rezultatul histeriei din mine.” La moartea lui, în 1935, critica declanşează „cazul Pessoa”. 
Modern şi postmodern, experimentalist şi paseist, „un avangardist retro, admirator al civilizațiilor vechi”, toate reprezintă capetele de zmeu ale paradoxalului Pessoa, prin recuperările neopăgâne, ezoterice, mistice, ermetice, întoarcerea la misticism şi la conştiința subterană, aplecarea spre estetica non-aristotelică, eseurile inspirate filosofia lui Nietzsche, când zeii şi oamenii comunicau direct, logica, rațiunea neintervenind asupra percepției originare, intuitive a lumii. Un sabotaj aplicat creştinismului influențat de textele aristotelice, scriitorul pledând în favoarea neopăgânismului: „De ce o estetică non-aristotelică? Probabil fiindcă Pessoa este esențialmente un platonician.” Curiozitatea e imanentă esenței lui, însă există pericolul ca orice interpretare avansată sau explicație simplificatoare de natură exoterică să ucidă revelația. Ce e ascuns trebuie să rămână ascuns, altfel din dorința de a ilumina mințile plebei oricine poate fi considerat nebun. Cel puțin.
Pendulul lui Pessoa, între avangardismul prezentului şi erezii, religii, mistere; sau poate tocmai de aceea frecventa textele vechi, dezabuzat de superficialitatea modernității, negăsind toate răspunsurile în zgomotul avangardei. Apelează la ezoterism cine caută răspunsuri şi se pare că scriitorul portughez le căuta pentru a-i motiva existența. În societatea superficială lipsită de esență se simte tot mai pregnant nevoia întoarcerii la adevăr, rezistență şi valoare. Nu e nevroză sau inadaptare socială cum cred adaptații sau „adaptabilii”, ci e vorba de o minte care ştie să discearnă originalul de fals, tot ce e durabil şi plin de esență, de stafii. 
 
 
 
„Tristețile unei gândiri ambițioase” şi narcisice
În scrisori notează nevoia fizică de a scrie în urma crizei intelectuale provocate de contactul cu doctrinele teozofice din 1915-1916 când traduce şase cărți pentru colecția „Teozofie şi ezoterism”, înaintând prin zone periculoase: „pradă tuturor crizelor imaginabile. Mă simt din punct de vedere psihic un asediat”. Tulburat de cunoaşterea superioară a scrierilor teozofice, al cărei efect şocant nu-l poate compara decât cu misterele şi riturile Rozicrucienilor, încă nu se consideră nebun, ci un spirit în criză. Dacă luăm teozofia drept un sistem care conține adevăratele principii creştine, alături de păgânismul la care aderase, ne putem face o idee despre criza spirituală ce-l bântuie, pentru că ambele sisteme, şi teozofia şi păgânismul, admit toți zeii în panteonul lor. Se teme de teozofie din pricina misterului şi a ocultismului, dar îi repugnă latura umanitarismului şi a apostolismului, pentru că seamănă atât de mult cu creştinismul pe care nu-l acceptă. Criza sufletească urmează celei intelectuale, „e una din acele zile în care niciodată nu am viitor. Doar angoasă, sentimentul inutilității, al ratării, al iluziei vieții...”, până la nebunia care, ironic, mai atenuează din suferință. „Chiar şi noutatea de a publica o carte îmi dă viața peste cap. Pierd ceva – faptul de a fi inedit”. Nu ştie ce va face în 5-10 ani, unii spun că va deveni cel mai celebru poet contemporan, dar Pessoa e reticent: „Poate gloria are gust de moarte şi de inutilitate, iar triumful miroase a putreziciune”.
În altă scrisoare vorbeşte despre felul în care a devenit medium, la cafeneaua Brasileira, scriind posedat de spirit. Mesajele vin sub formă de numere şi desene, „semne cabalistice şi masonice, simboluri ocultiste”, dovadă a autenticității scriiturii. Nu are dicteul automat sub formă narativă, ci e ceva mai misterios. Ştie destul ocultism ca să-şi dea seama că în el se produce trezirea simțurilor superioare într-un scop bine definit, şi că „Maestrul necunoscut, care astfel mă inițiază progresiv, impunându-mi această existență superioară, o să-mi dea o suferință şi mai mare decât cele avute până acum, după cum o să-mi dea şi acel profund dezgust de toate, care vine imediat după ce şi-ai însuşit acele facultăți superioare. Chiar desăvârşirea acelor facultăți e însoțită de o senzație misterioasă de izolare, de un sentiment de abandon ce te umple de amărăciune până-n adâncul sufletului”. Asemenea lucruri sunt anormale, nu şi antinaturale. Aici Pessoa se confruntă cu aceleaşi probleme familiare celor care-şi dau seama de semnificația experiențelor trăite, care-şi cunosc menirea, că totul vine cu un anumit scop. Suferința nu-i este dată să facă din el un ascet, un călugăr, ci un hierofant, un cunoscător şi un apărător al cunoştințelor sacre, al vechilor dogme. Spirit inchizitiv, Pessoa nu poate sta în aşteptare şi se autoinițiază, sau cum consideră el, Maestrul necunoscut îi e mentor. Cel puțin ştie ce-l aşteaptă, că doar prin suferință, fiind altfel decât ceilalți, în ciuda voinței, căutând acolo unde puțini îndrăznesc să caute, va reuşi să ajungă la un nivel superior de conştiență, deasupra semenilor, autoizolându-se şi, fiind la rându-i abandonat de normalii lumii materiale sau de cei care trăiesc, nu-i aşa, în duhul lumii, ca să fim în ton cu durerea lui Pessoa. Problema e dacă vrei să ajungi un hierofant cu prețul (auto)izolării şi al pierderii normalității. 
Declarându-se un spirit „esențialmente religios”, din cele mărturisite în scrisori, deducem că traversează un episod de psihonevroză, de rupere a punților cu ceilalți, „incompatibilitate profundă cu toate persoanele din jurul meu”. La nimeni nu găseşte preocupare, compatibilitate cu sensibilitatea lui, cu aspirațiile sale spirituale, doar oameni care-l felicită pentru reuşitele literare pe care-i bănuieşte de nesinceritate. Conştient de scopul şi misia religioasă a vieții sale, devine tot mai agasant vidul constituit din futilitatea literară, renunțând la lume, la ambiția de a străluci, la „grosolănia de un caracter plebeu, ambiția de a epata”. Pessoa nu era în simplu conflict cu lumea. Depresia şi dezamăgirea produse de superficialitatea lumii literare îl dezarmaseră, încât a renunțat să mai lanseze Intersecționismul, concentrându-se pe propriile misii religioase, cercetări ezoterice, astrologice, mediumnice. La ceva tot serveşte dezamăgirea produsă de ceilalți: l-a determinat pe portughez să renunțe la caracterul grosier, plebeu al ambiției sociale şi să se afunde mai mult în ceea ce era cu adevărat important. Pessoa se crede cu siguranță a man on a mission nu doar religioasă, un erou civilizator al umanității „am datoria să mă închid în casă şi în propriul meu spirit ca să lucrez, cât îmi stă în putință şi în toate domeniile în care pot, pentru progresul civilizației şi întru desăvârşirea conştiinței de sine a umanității”. Ce ar spune Jung despre această mărturisire? În orice caz, Françoise Thom ar fi introdus-o în La langue de bois dacă ar fi ştiut de existența acestei scrisori. S-a îndepărtat de tovarăşii de călătorie, de artă care au înțeles-o ca pe un mijloc de amuzament al plebei, pe când el, obsedat de minima idee metafizică a oricărei creații, se autoizolează, intrând în sine „Această călătorie care porneşte din suflete şi duce la stele, trece prin Pădurea Spaimelor”. În desăvrşire orice suflet trebuie să treacă prin suferințe inițiatice, numai că nu tuturor le este dată şansa de a-şi înțelege valoarea propriei vieți şi a sensului în lume. „Tristețile unei gândiri ambițioase”, şi narcisice, am adăuga încheind scrisoarea către un prieten, mărtuirisind că se iubeşte pentru că a dat unui poem o notă paulică într-un limbaj simplu „Mă iubesc pentru că am scris”. 
 
Manifeste ale păgânismului
În eseul ezoteric Calea Şarpelui, forma de S a Şarpelui care închis devine un 8 şi culcat e infinitul, „închide două spații pe care le ocoleşte şi le transcende; Şarpele în cerc care-şi muşcă coada simbolizează pământul, lumea aşa cum o percepem noi. Iluzorie e lumea inferioară, manifestă, iluzorie e lumea superioară, ocultă. Şarpele se strecoară între aceste două lumi, scapă de iluzie şi cunoaşte premisele adevărului”. Simbolul contrariilor, între stânga şi dreapta, între instinct şi Dumnezeu, Şarpele nu cunoaşte ruperea, fiind simbolizat de O sau S care limitează sau evită lumea. Ştiind că există şi alte căi decât cea de mijloc, le recunoaşte, se îndepărtează de celelalte, țâşneşte de pe culmea instinctivă spre cea divină: „În lumea de jos este o lună în creştere, în lumea superioară este o lună descrescătoare”. Superior lumii materiale, Şarpele o transcende, dar încă nu ajunge la nivelul lumii superioare. Căile lumii şi ale legii, cele lăsate de Dumnezeu sunt drepte, pe când Calea Şarpelui e ascunsă, evazivă, e calea tuturor misterelor. Spirit negator prin excelență, neagă binele şi răul, neagă adevărul şi eroarea, se neagă pe sine, neagă totul, terminând prin a se distruge pe sine.
În Sebastianismul şi Al Cincilea Imperiu, Fernando Pessoa foloseşte ideea metempsihozei în regăsirea, perpetuarea sufletului şi ideilor mesianicului rege portughez medieval, Dom Sebastiano – reprezentantul Portugaliei imperiale – sperând că vor fi din nou o mare putere a lumii. Pierit în luptă, trupul nefiind găsit, portughezii îi aşteaptă reapariția, speranță care a dat naştere mitului himeric al sebastianismului. Sebastianismul este „o mişcare religioasă, organizată în jurul unei figuri naționale, în sensul unui mit. În sens simbolic, Dom Sebastiao înseamnă Portugalia care şi-a pierdut măreția odată cu el, şi pe care nu o va mai regăsi decât prin întoarcerea lui, întoarcere simbolică.” Conform legendei, întoarcerea sa într-o dimineață încețoşată pe un cal alb, e interpretată de autor ca o renaştere înnorată de elemente de decadență, calul alb, simbolul zodiei Săgetătorului, reprezintă Spania, sau se referă la trecerea unei planete prin acest semn. Pentru ca Portugalia să renască are nevoie de o bază religioasă, de specific religios. Catolicismul e străin, fiind comun cu alte popoare îl deznaționalizează, are elemente antipopulare, „o morală forțată şi bolnăvicioasă, o estetică superficială.” Apostat? Contrabalans la catolicism propune sebastianismul, fenomen metafizic pur portughez, ieşit din mistica națională, erou legendar, „Cristul celui de-al V-lea Imperiu – omul, speranța, simbolul, Maestrul”, a cărui reîntoarcere e aşteptată ca o mântuire pentru a dărui Portugaliei puterea şi faima de odinioară.
Cele Cinci dialoguri despre tiranie sub forma scrierilor din Corpus Hermeticum, sunt o speculație despre aristocrație şi Destin, unde distinge trei feluri de aristocrați; prin ereditate, cu avantaje oferite de poziția socială, aristocrații care provin direct din natură, cu o inteligență superioară, un simț moral superior semenilor, şi aristocrații care provin direct din soartă, care nu strălucesc prin nimic, dar pe care viața i-a purtat pe căi netede, sau omul norocos cum se spune. „În fond care este baza aristocrației dacă nu soarta? Cu ce contribuie voința mea la ceea ce derivă din ereditatea mea naturală, care îmi conferă temperamentul şi caracterul...? Cu ce contribuie voința mea la nenorocirile care mi se întâmplă în viață, la bolile pe care le am, la atâtea şi atâtea altele? Totul este soartă. Soarta e baza aristocrației”. Soarta, destinul sunt responsabile pentru succesul în viață, nu ereditatea, mediul sau contribuția personală. Încercând un răspuns astrologic la fatalism în maniera lui Rafael Baldaya, astrologul din Pessoa, să spunem că Destinul, Karma nu e democratică. Cine se simte chemat spre o cale înaltă, cine încearcă să-şi depăşească condiția va întâlni de obstacole permanente şi de neînțeles. Dacă ar fi uşor de trecut şi stimulative ar anunța o renaştere, însă cele mai multe sunt lipsite de noblețe, antrenând ofense şi umilințe; omul va izbândi dacă le va supune spiritului, iubirii, unei emoții superioare, simbolizată prin crucificarea trandafirului, „sacrificarea emoției lumii”. 
 
Pessoa fără soluții
Eseurile au aspect de demonstrație matematică, multe sunt lăsate neterminate, sintaxa este obositoare, poți citi cu multă răbdare doar dacă eşti pasionat de anumite subiecte. Altfel, tăios în manifeste, extrem de personal, de profund în scrisori, Pessoa e un generalist, nu un specialist. În tipărirea volumului, s-a optat pentru cantitate, pentru publicarea integrală a manuscriselor, indiferent de stadiu, de calitate, de inteligibilitate.