PROLETCULTISMUL, SCRIITORUL ŞI RESPONSABILITĂȚILE SALE

Nu cu mult timp în urmă, într-o campanie de presă împotriva lui Mircea Cărtărescu, se citau pasaje din ficțiunile autorului, fragmente în care personajele aveau fie atitudine ireverențioasă, fie limbaj licențios. Citatele erau folosite ca argument pentru a susține ideea că Mircea Cărtărescu e, în definitiv, un scriitor mediocru, care ar face bine ca, în loc să scrie şi să publice, să-şi facă o sănătoasă autocritică. Scriitorul valoros, păreau a ne spune autorii articolelor cu pricina, e, carevasăzică, acela care scrie frumos, care dă un exemplu de moralitate, care-şi învață cititorii cum să se comporte în societate, cum să nu scuipe cojile semințelor pe jos, cum să treacă strada la culoarea verde a semaforului ş.a.m.d. 

Aparent, între cele două scene nu există o legătură evidentă. La o privire mai atentă, însă, în ambele e vorba, in definitiv, despre acelaşi viciu de înțelegere. Vocile cărora le-am dat cuvântul în primele două paragrafe ale acestui text nu sunt nici singulare şi nici exprimate exclusiv în medii care nu au tangență cu fenomenul literar. Şi tocmai din această pricină, ele merită a fi supuse unei analize ceva mai amănunțite. Două întrebări par a se desprinde din situațiile expuse mai sus. În primul rând, cum s-a ajuns aici?! În care anume moment al istoriei noastre recente şi, concret, prin ce mecanisme s-a inoculat în mentalul colectiv ideea că o poezie e mai valoroasă dacă respectă rigorile metricii, iar un text în proză mai important dacă personajele lui se exprimă într-o limbă îngrijită, dacă nu sunt explorate zonele gri ale existenței umane, ci, dimpotrivă, laturile ei luminoase, bucolice?! Apoi, întrebarea cu caracter general: are scriitorul o responsabilitate?! Dacă da, de ce natură e ea (o fi vorba de vreo responsabilitate civică?)?! Ambele interogații, s-a admitem, sunt complet anacronice într-o societate de secol XXI, de vreme ce, până şi în cultura română, ele au fost dezbătute şi rezolvate încă de prin secolul XIX. Faptul, însă,că se mai judecă şi azi un text literar în cheie etică (nici măcar o etică modernă!) este o realitate care obligă la o reluare a temei. Cum s-a ajuns de la întâmplarea că poezia întrebuințează acelaşi organ de comunicare sau acelaşi material brut ca şi codicele penal şi catehismul de morală, adică cuvintele, nu-i poate schimba esența ei de artă, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria pavajului, deşi amândouă întrebuințează materialul piatră („Comediile Dlui Caragiale”, 1885) la ceea ce trăim astăzi?! Ceva s-a întâmplat din secolul XIX, când Maiorescu definea moralitatea în artă prin opoziție cu moralitatea de catehism, şi până astăzi; un accident de parcurs care se cere investigat.

Sunt câteva mituri puternice care au contaminat masiv conştiința şcolarilor de ieri şi adulților de azi. Să amintim doar trei dintre ele, pentru a nu rămâne exclusiv într-o sferă teoretică: a) niciodată nu se pune virgulă înainte de „şi”; b) în limba română pronunțăm aşa cum scriem; c)poezia scrisă în vers alb e un fel de rudă mai săracă a adevăratei poezii, unde apă rimează cu sapă şi mormânt cu pământ. Toate acestea, precum şi altele, despre care nu mai amintesc acum, din lipsă de spațiu, sunt parte a unui limbaj de lemn al învățământului românesc, păstrat, inerțial, din vremea comunismului proletcultist. Cine are astăzi curiozitatea de a răsfoi manualele şcolare după care am studiat cu toții vreme de aproape o jumătate de secol, de la instaurarea comunismului şi până prin anii `90, va constata că poezia fără rimă şi cu ritm interior e, dacă nu o raritate, cel puțin o excepție ca prezență. După `90, manualele s-au schimbat, numai că ele au început să conteze puțin spre mai deloc. Odată cu apariția televiziunilor comerciale, au fost promovați poeți-versificatori gen Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. 

Interzisă în comunism, poezia religioasă a cunoscut, după 1989, o firească revitalizare. Numai că, şi aici, în volumele şi antologiile publicate, în analizele dedicate subiectului în diverse teze de doctorat, este favorizată rima. Conceptul însuşi de poezie religioasă tinde să excludă texte precum cele semnate de Arghezi (animate de interogații şi o acută conştiință critică) în dauna unor creații lirice dominate de invocații sterile, exaltări exprimate cu un vocabular minimal, în care, desigur, rima, verbele la imperativ şi substantivele în vocativ constituie axul central. Cu o asemenea supraexpunere publică, derivată direct din modul de a înțelege şi a preda poezia în deceniile de comunism, nu e de mirare, deci, că astăzi versul alb e, adesea, considerat în spațiul public o soluție comodă, la care recurg poeții mai puțin talentați, dintr-o incapacitate de a satisface exigențele şi rigorile metricii de tip clasic.

Orice formă de artă e condamnată să reflecte evoluția societății umane. Abstractizarea, paradoxul, absurdul şi-au făcut loc, şi nu de ieri de azi, în lumea modernă, iar poezia nu putea face altceva decât să-şi deschidă porțile, pentru a le îngloba în structura ei internă. Numai că întârzierea cu care marele public a fost expus, la noi, acestor noi forme de artă face ca gustul să rămână încă tributar vechilor forme de exprimare lirică. 

In proză, mecanismul este, în mare, acelaşi. Există aşteptarea, complet nerezonabilă, ca o carte, un text tipărit, să folosească drept mijloc de expresie limbajul elevat, descrierea de factură sadoveniană, personajul care se exprimă îngrijit şi acționează exemplar. Este aici şi unul dintre răsunătoarele eşecuri ale criticii româneşti, orientată, uneori autist, spre interior. În ciuda vehiculării unor concepte operaționale moderne, nu s-a reuşit impunerea lor în conştiința publică. Ziarele şi televiziunile româneşti sunt încă, în marea lor majoritate, dispuse să confunde naratorul cu autorul, ficțiunea cu realitatea, să-l acuze pe Cărtărescu de toate defectele, reale sau imaginare, prezente în personajele sale. Trebuie, în acelaşi timp, să recunoaştem cu onestitate că, în literatura de după 1989, exacerbarea promiscuității de dragul promiscuității, a violenței de dragul violenței şi a pornograficului de dragul pornograficului a contribuit şi ea masiv la reticența marelui public la tot ceea ce ține de sfera modernității literaturii.

În mod paradoxal, deşi spațiul public românesc a devenit din ce în ce mai vulgar, de la poeți şi scriitori aşteptarea a ținut mai mereu de o pudibonderie ipocrită, de un victorianism post factum. Pe măsură ce nimeni, în viața noastră reală, nu mai vorbea şi scria frumos, de la scriitori s-a aşteptat nimic altceva decât să scrie frumos şi numai aşa. Noțiunea însăşi de frumos, deşi a evoluat semnificativ în Europa ultimelor secole, a rămas, încă, la noi, tributară unor accepțiuni primare.

Ajungem, astfel, la chestiunea responsabilităților scriitorului. In deceniile comuniste, ni s-a livrat tuturor imaginea intelectualului de factură utilitaristă. Intelectualul, prin urmare şi scriitorul, au, pentru comunişti, rolul de a educa şi lumina masele (în sens ideologic, nu iluminist), de a informa cititorul cu privire la mărețele realizări ale partidului, de a oferi, nu-i aşa, un exemplu pozitiv. Scriitorul-cetățean, deşi nu mai există ca realitate monolită în literatura europeană de mai bine de un secol, a continuat să facă, pe meleagurile noastre, carieră. Valoarea lui era cu atât mai mare cu cât mesajul moralizator al textelor sale era mai important. Aşadar, vreme de ani buni, singurul criteriu promovat pentru aprecierea unui text literar a fost acela al capacității lui de a ne ține predici, de a folosi stilul de amvon. Într-o societate utilitaristă, nimic nu era mai coerent decât aşteptarea ca scriitorul să contribuie la instaurarea Vârstei de Aur, a scrie devenind sinonim cu a milita. Atâta doar că astăzi, lumea în care trăim are alte coordonate. Astăzi ficțiunea revine la rolul ei fundamental, acela de a explora, de a provoca imaginația, de a stimula evadarea din real, în dauna reflectării lui cu fidelitate. Scriitorul are față de societate exact responsabilitățile pe care el însuşi doreşte să şi le asume. Atât şi nimic mai mult.

În istoria literaturii universale, nu puține sunt cazurile în care opera de ficțiune a fost luată drept realitate. Cazul de notorietate al lui Goethe, cu al său Suferințele tânărului Werther, poate fi completat de o serie lungă de alte texte; meteahna nu a dispărut complet nici în zilele noastre (a se vedea relativ recentul caz al Codului lui Da Vinci sau, la noi, cazul piesei de teatru Evangheliştii, scrisă de Alina Mungiu-Pippidi). Probabil că atâta vreme cât va exista ficțiune, va exista şi tentația de a o interpreta cu instrumentele realului. În spațiul public românesc, însă, accentele par a fi mai dure. Proletcultismul este încă viu, produce încă efecte, deşi, formal, a fost abandonat şi calificat, pe bună dreptate, drept retrograd şi ideologizant.