MIRACOLUL CA EXPRESIE A LIBERTĂȚII

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă/ O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!”. Aceste versuri din începutul unui poem celebru scris în închisorile staliniste de Radu Gyr ar fi putut fi, alături de cel deja existent, din Dostoievski, motto-ul cărții lui Adrian Alui Gheorghe, Urma, apărută recent la Editura Tracus Arte. O carte, cel puțin pentru mine, cu totul surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât nimic sau aproape nimic din „antecedentele” lirice ale scriitorului care sfințeşte locul la Piatra-Neamț nu îl recomanda pentru a atare întreprindere epică. Există, desigur, o întreagă literatură despre Gulagul românesc, care a dat cel puțin trei capodopere: Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, Pe muntele Ebal a lui Teohar Mihadaş şi Jurnalul fericirii a lui N. Steinhardt. Dar e de observat că această literatură e mai degrabă una memorialistică, de mărturie directă asupra ceea s-a îndurat în închisorile comuniste, şi nu una de pură ficțiune, de o ficțiune bine documentată, desigur. Or, Urma lui Adrian Alui Gheorghe tocmai asta este, în primă instanță: o carte de ficțiune, un roman în cel mai bun sens al cuvântului şi slavă Domnului că autorul n-a cunoscut pe pielea lui ceea ce cu atât cutremurător realism descrie.

Ne aflăm, aşadar, cu prima pagină a cărții, în teribila închisoare Aiud, în toamna lui 1960. Vom întâlni în pasajele ce urmează portrete de torționari schițate cu mână sigură, în tuşe rapide şi esențiale, toată fauna gardienilor şi şefilor de închisori nedispărută nici azi în totalitate, toate acele figuri patibulare care controlau spațiul penitenciar şi pe care, în liniile lor majore, le ştiam şi din alte evocări. Ele, aceste personaje, au construit, conform ideologiei gregare pe care o slujeau, un univers perfect închis, suficient sieşi, cu reguli teribile şi fixe care vizau distrugerea unor întregi pături sociale. În acest context, al înstăpânirii şi materializării urii de clasă, Adrian Alui Gheorghe are intuiția fundamentală că un sistem punitiv perfect pus la punct nu poate fi clătinat, derutat sau, cum am spune azi, „destabilizat” decât printr-un miracol, asemenea miracolului pătrunderii lui Iisus în celulă din poemul lui Radu Gyr.

În cazul de față, minunea e apariția repetată, câteva nopți în şir, a unor urme de paşi pe zăpada din curtea închisorii, urme care, culmea, nu duc dinspre celule spre exterior, spre libertate, ci dinspre exterior spre interior, spre celule. Evident, un asemenea fenomen derutează profund personalul închisorii, fiindcă, în fond, cum, cu ce mijloace să anchetezi un mister? Iar bună parte din materia cărții se hrăneşte tocmai din această stupoare magistral descrisă, ce-şi are propriul limbaj, propriile temeri şi spaime, ba chiar, pe alocuri, propria „umanitate”.

Evident, nu voi devoala sursa acestui mister, lăsând cititorilor plăcerea descoperirii ei. Vreau doar să adaug că Adrian Alui Gheorghe face un lucru pe care nu prea l-am mai întâlnit la alți scriitori, adică el încearcă să pătrundă nu numai în intimitatea suferinței,a gândirii celor umiliți şi obidiți, ci şi-n psihologia, atâta câtă este, a torționarilor, a celor puşi să chinuiască; semnificativ în acest sens este personajul comandantului Aiudului, Geangu, a cărui buimăceală în fața buclucaşelor urme pe zăpadă prinde şi accente comice şi care, până la urmă, va sfârşi la balamuc. E aici şi un ecou al scenelor comic-groteşti din Maestrul şi Margareta, romanul lui Bulgakov, cum e şi secvența din închisoare când un deținut iluzionist transformă apa puturoasă din marmite în vodcă, prilej de un chef monstru cu urmări imprevizibile, cu mari efecte umoristice.

Urma e o carte care se citeşte aşa cum – după mărturisirea autorului – a şi fost scrisă: adică pe nerăsuflate.