"MELANCOLIA" LUI PETRE PANDREA

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

Opinia potrivit căreia în România n-ar fi existat o literatură de sertar e violent contrazisă de o serie de scrieri revelatoare apărute după 1989, între care, pe primul plan, se află cele, aşternute în cea mai mare parte în detenție, ale lui Petre Pandrea. Memorialist de largă respirație, moralist scînteietor, pamfletar irezistibil, acesta depune o mărturie şocantă asupra epocii comuniste, în stare a pune în umbră atîtea pagini socotite uneori “curajoase”, marcate de jumătăți şi sferturi de măsură, de prudențe şi concesii, cauționînd prea adesea, într-un fel sau altul, anomaliile regimului (pledoarii pentru “spiritul revoluționar”, care ar fi antidotul celui primitiv, figuri de activişti docți şi generoşi, de securişti iubitori de speculații pe teme subtile etc.). Familia literar-morală în care se înscrie Petre Pandrea e cea a radicalilor I. D. Sîrbu şi Paul Goma. Spirit inadaptabil, nărăvaş, “cu toate-n veac nepotrivit”, Pandrea s-a sumețit mereu împotriva a ceea ce a socotit nedreptate, inautenticitate, impostură, orientat după “mirosul” bunului simț. Dacă e să-i stabilim în cele din urmă un program, ne dăm seama că nu e foarte uşor, deoarece avem a face cu oscilații permanente între ceea ce, simplificînd, am putea socoti dreapta şi stînga. O primă ipostază a sa e o dreaptă sui generis, etnicistă, țărănească. Pandrea se mîndrea mereu cu identitatea sa de “moşnean şi luptător oltean, încercînd să spulber răul pe lume şi între frații mei”. Descendentul plin de-o prezumție de efect al “juveților” îşi simțea o “noblețe”, declarînd fără complexe: “În noi, mandarinii olteni, zace Lordul Byron”. Acest aristocratism țărănesc apare coroborat cu aprecierea admirativă asupra unei personalități din partea opusă a pămîntului românesc (“taică-său fiind avocat huşan”): “Pârvan este un prinț şi un prelat, el este un prince-paysan, un prinț-țăran, hieratic, solemn, sacerdotal şi filosof antic din şcoala stoicilor”. Dar oltenitatea insistent evocată de Pandrea e gata de răzvrătire, belicoasă. Departe de un paseism visător, contemplativ, individul alutan se distinge prin duhul său pandur, gata oricînd a se năpusti asupra vrăjmaşului: “Pentru olteni, armata, stagiul militar, participarea la războaie le-a fost pîinea zilnică. Noi nu sîntem pacifişti sau defetişti. Participăm, de la Mihai Viteazu pînă azi, la marile şi micile bătălii politice, militare, ideologice şi economice. Nu ne dăm în lături ca să luăm atitudine. Nici nu fugim de răspundere, fiindcă nu sîntem laşi şi nu ne plac loviturile felone din umbră. Ne scoatem căciula ori bujaverca şi poftim pe vrăjmaş să se pregătească. Purtăm măciucă de corn şi custură ascunsă, la îndemînă, în brîul roşu. Măciuca devine condei, ca la T. Arghezi sau ca la cei mai micşori. Cînd dăm cu cuțitul, întîi îl arătăm. Nouă nu ne plac procesele în şedință secretă, cu sentințe ucigaşe nocturne, urmate de comunicate cu tentativă de asasinat moral”. Nu se află aici o tranziție de la dreapta la stînga? Nu face memorialistul figura unui exponent al “ramurii obscure”, dornică de-a ieşi la lumină fie şi prin răzmeriță?

Înregistrăm astfel o tradiție imemorială şi un dinamism al raportării la actualitate, decurgînd de fapt din aceeaşi tradiție luptătoare cînd e cazul. Între dreapta şi stînga au loc alternanțe, transferuri dictate de împrejurări. Erijîndu-se în exponent al țăranului alutan, Pandrea veghează asupra normalității condițiilor de supraviețuire a acestuia, în vremuri tulburi. Nu poate fi de acord în ruptul capului cu pretenția cîrmuirii comuniste cum că ar asigura țărănimii “o viață fericită”, prin deposedarea sa de pămînt, ca şi prin coercițiile la care o supune cu necruțare, în temeiul decretării acesteia drept “o clasă reacționară”, producătoare de capitalism. Spumegînd de revoltă, devine pledantul celor spoliați sub pretexte ideologice aberante: “Țăranul trebuie jupuit, adus la gamelă şi cazan ca într-o cazarmă, mînăstire, internat sau puşcărie. Țăranul era inamicul nr.1 al socialismului. Țăranul generează, zi de zi, capitalismul, ceas de ceas, secundă de secundă. Această concepție năroadă a staliniştilor a fost dominantă în problema agrară. N-a dispărut. O reiau Beniuc şi toată liota de stalinişti cuibăriți în posturi de conducere şi generatori de eroare. Nu vreau să aduc aici toate textele lui Stalin, care sînt filipice mizerabile şi veninoase împotriva țărănimii, ca generatoare a capitalismului. S-a dat semnalul de jupuială, beleală şi persecuție a clasei majoritare, în numele unei teorii demente. Un vechi proverb germanic popular spune cu simplitate clasică: Hat der Bauer Gelt, hat die ganze Welt! Are țăranul bani, are toată lumea! Are bani țăranul, oraşul are alimente şi țăranul cumpără surplusul de mărfuri al oraşului. N-are bani țăranul, se asfixiază toată lumea. Cum generează țăranul capitalismul, secundă de secundă? Vărsîndu-şi sudoarea pe ogoare, pentru a hrăni toată populația”.

Dar cu toate că emoțional atît de prins în actul de apărare a satului primejduit de moarte, Pandrea nu poate ieşi complet din matca aderenței sale mai vechi (din interbelic) la o concepție marxizantă: “Cu alte texte din Lenin, am încercat să dovedesc - horribile dictu - că autorul filosof din Materialism şi Empiriocriticism nu s-a gîndit nici un moment să guverneze prin teroare, ca Stalin, şi să mențină dictatura proletariatului 46 de ani. Dacă Lenin ar fi ştiut aşa ceva, renunța la lovitura de stat din 7 noiembrie 1917. Karl Marx, Engels şi Lenin au fost social-democrați, la maturitatea lor au înființat partide cu acest nume, iar Manifestul Comunist, apărut în februarie 1848, este o operă de tinerețe, de bravadă şi de propagandă. Engels, Marx şi Lenin au crezut sincer în popor, în votul universal, şi nu s-au gîndit să-l eludeze prin dictatura proletariatului, prin transformarea muncitorimii industriale în clasă-hegemon, şi partidul în detaşament de avangardă. Lenin sfătuia ca partidul să pună urechea la inima poporului şi să învețe de la popor. Să asculte de popor”. Aici urmează însă o critică dură a comunismului actual, ale cărui premise ar fi fost încălcate: “Cum asculți de popor? Prin vot universal, direct, obligatoriu şi secret, cu pluralitate de partide sau măcar cu pluralitate de candidați pe un loc de deputat. A pune listă unică, de sus în jos, prin centralismul, zis mincinos democratic, echivalează cu escamotarea voinței populare. Guvernul se schimbă din 4 în 4 ani, ca să nu ajungă la tiranie. Altminteri, facem absolutism luminat cu sfetnicii Măriei Sale din Comitetul Central. Cine-i alege? Cum se dau afară? De ce se ucid? Comitetul Central al lui Lenin a fost ucis în proporție de 90% de către Stalin. Fireşte, cu aceste opinii asupra dictaturii proletariatului, necesare, ca o fază tranzitorie de o jumătate de veac, am intrat la puşcării, fiindcă nu mi-am ținut gura”. Ca şi la I. D. Sîrbu, se petrece în conştiința lui Pandrea o confruntare dramatică între idee şi priveliştea crudă a realității aplicării acesteia. Cu toată idealizarea bizară a primilor trei “dascăli ai proletariatului”, memorialistul în discuție nu poate a nu realiza falimentul sistemului comunist care, teoretic, l-a atras: “Dictatura proletariatului a intrat în amurg în URSS. După congresele de partid XXI şi XXII, dictatura proletariatului nu mai este proclamată coram populo, ca o stringentă necesitate, absolut tranzitorie şi excesiv prelungită”. Dezamăgirea devine absorbantă, localizîndu-se: “Am acuzat conducerea politică a țării, după 6 martie 1945, că face excese şi cruzimi, ba chiar orori inutile”. Însă, stupoare, “anti-rinocerul”, cum singur îşi pune eticheta, adresează, în 1965, următoarele cuvinte lui Eugen Ionescu (într-o epistolă pe care, de altfel, infatigabila Securitate a interceptat-o imediat, chiar de la oficiul poştal): “Am refuzat să plec ca ministru plenipotențiar propus de Ana Pauker (amica mea) şi Lucrețiu Pătrăşcanu (cumnatul meu), fiindcă 4 ani am scris şi tipărit 4 volume, între 1945-1948. A început ciclul penitenciar şi iarăşi avocatură, iarăşi puşcărie (condamnare 15 ani pentru agitație la bară). Totul s-a terminat cu bine şi lucrurile s-au clarificat. Eu am luptat pentru Bine, Adevăr şi Frumos, pentru medicina penală umanistă şi umanitară a leproşilor ideologici. Am fost pensionat la 1.500 de lei lunar, cu pensie personală de merit. Am iertat. Am scos sabia avocaturii de la cingătoare prin efectul vîrstei (60 de ani), am atîrnat-o în cui şi reîncep munca şi bătălia cu condeiul, pentru noua cotitură umanistă şi comunistă a țării noastre, care-i efectivă şi se va ameliora”.

Vorbe iscate pe muchia deznădejdii, poate formule de autoîncurajare, poate de motivare a crezului brutal contrariat, poate chiar consemnarea unei raze de speranță în negura destinului personal, al unui om abia ieşit din puşcărie. Ele sînt oricum departe de-a anula sensul casant al discursului lui Pandrea, bizuit tocmai pe contestarea “cotiturii umaniste” pe care ar fi adus-o comunismul. Inteligența şi experiența sa de viață nu puteau să-l facă să nu-şi dea seama că, nici după data la care îi scria lui Eugen Ionescu, esența stalinistă a regimului nu a suferit nicio schimbare. În ciuda unor ambiguități, fostul antifascist dovedeşte că s-a văzut nevoit a deveni un anticomunist ferm. Combătînd cu argumente solide “acest proces de crimă contra umanității” pe care-l ilustrează puterea comunistă, se desparte dureros de stînga ce-l ispitea la un moment dat. Sîngele justițiar al pandurului îi dictează sentințe dintre cele mai aspre. Tonalitatea textului său sună ca un pumn izbit în masă: “Montaigne îşi aminteşte că dictatura sîngeroasă a lui Sylla a fost curmată de un păduche: «les poux sont suffisantes pour faire vacquer la dictature de Sylla» (Essais, cartea II, cap. XII). Un păduche infectat cu exantematic a muşcat pe tiran şi l-a ucis la vîrsta de 60 de ani, în apogeul crimelor. Ah, ce păcat că s-a inventat DDT-ul! O epidemie de exantematic poate că ar fi decimat lista acestor «teoreticieni»”. Latura neconcesivă a lui Pandrea se accentuează. Instrumentul expresiv al memorialistului devine frecvent diatriba, dînd la iveală temperamentul său local, “gura spurcată” valahă. Iată un pasaj al dezlănțuirii împotriva unui poet reprezentativ al momentului, aruncînd raze necruțătoare asupra contextului “cultural” veros, asupra acelei lumi groteşti în care ne desfăşuram existența la mijlocul anilor ’50: “Mihai Beniuc este copil de țăran ardelean care a devenit o floare otrăvită a asfaltului bucureştean. Comoția sa cea mai puternică a fost poezia acelui fecior de popă bihorean Aron Cotruş, refugiat la Madrid. Pe urmă, s-a dus la Duhovniceasca lui Arghezi, unde a scuipat în potir, după ce s-a adăpat cu nectar. Tot vorbind şi auzindu-se vorbind despre «documentare», a purces pe teren la «şesurile natale», bulibaşă înconjurat de grațiile sale mondene, numitele poetese Emma Bretzliska, Nina, Veronica şi alte păsări răpitoare, cam obosite de truda cumpăratului lucrurilor de preț pe la consignații, talcioc şi pe la avocați sărăciți, îndepărtați de la onoarea sacră de apărători la bară, care refuză să pledeze cu pumnul în gură. (…). El este îmbrăcat în costume de stofă britanică, soția lui fără odrăslire în ciorapi de nylon, pantofi din piele de crocodil şi blănuri de Alaska. Aşa că erau foarte indicați să propăvăduiască ura față de confort şi «cățeaua-avere»”. O generalizare reflectă dictonul homo homini lupus: “în Valahia există intelectuali care stau lîngă tovarăşul de arme rănit în lupte de adversari, şi, în loc să-l panseze, scot custura, îl tratează ca pe vînat, taie şi ingurgitează canibalic din fratele în gemete sau extincțiune. Taie din cadavru şi mănîncă. Oftează şi mănîncă din frate”. Nu mai ostenim a căuta similitudini în actualitatea noastră zisă postcomunistă. La ce bun? E cu putință ca, propuse totuşi, ele să nu fie luate altminteri decît iluzii ale oboselii noastre…

Petre Pandrea: Soarele melancoliei. Memorii, prefață de Ştefan Dimitriu,

ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Ed. Vremea XXI, 2005, 304 p