MĂSURA ÎN DEŞERT

Dan Coman şi Claudiu Komartin au fost debutanți privilegiați. Anul literar 2003 a rămas legat de apariția lor pe scena poeziei. S-a scris mult despre ei, au primit premii importante, au fost etichetați ca vârfurile noii generații de poeți. Intrau amândoi pe linia neoexpresionismului, dar avea fiecare o viziune proprie şi un timbru personal. Claudiu Komartin a semnat anul acesta cea de-a patra carte de poezie, traduce şi antologhează cu pasiune. Până acum, s-a ferit să dea tiparului o antologie a poemelor sale. După primele două cărți, anul cârtiței galbene (2003, Premiul Eminescu – Opera Prima şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut; carte reeditată în 2004) şighinga(2005), Dan Coman a publicat antologia d great coman (2007). A urmat Dicționarul Mara(2009), pentru ca mai apoi să apară un viraj spre proză, prin romanul Irezistibil (2010) şi prin „pseudomonografia” Parohia (2012). Tot în 2012 a apărut o altă antologie, cu un titlu straniu: ERG (Editura Charmides). Aşadar, la Dan Coman întâlnim două antologii de autor, într-un deceniu de creație. E mult, puțin?

Nu e nici mult, nici puțin. Nu domnia cantității are importanță, ci semnele reverberanței estetice trebuie luate în considerare. Şi, dacă e cazul, înțelegerea rolului antologării în întregul creației personale. Un rol care lui Claudiu Komartin i-a părut până acum insignifiant, preferând să refuze cu obstinație replierea, în timp ce autorul ghingăi o vede, periodic, necesară.

În ERG, Dan Coman a făcut o selecție din poemele sale mai vechi, în care „cârtița galbenă” şi „ghinga” (figuri emblematice în primele cărți) denunță pregnanța unei ambiguități esențiale şi impun pauze înspăimântate de respirație. O aniversare e, pentru poet, prilej de întâlnire cu el însuşi, cu tot ce are el mai tainic, mai profund, mai inexprimabil: „mama şi tata alergând după cocoşul cel/ gras pentru supa după-amiezei/ în vreme ce în camera de sus cineva îmi loveşte pe dinăuntru capul./ [...]/ astăzi împlinesc douăzeci şi şase de ani./ din cele câteva ploi prima acum./ sorb din cafea şi îmi trec mâinile peste biroul masiv la care scriu./ port în cap o cârtiță galbenă/ cu fiecare zi mai grasă mai adânc săpând./ [...]/ a doua țigară a zilei şi din cele câteva ploi încă prima./ pentru o clipă cârtița a înălțat capul şi/ capul meu a zvâcnit neputincios./ mişcarea aceasta mă oboseşte nespus./ încep iar să respir./ la început ca şi cum smocuri de păr mic şi roşcat/ mi-ar creşte înăuntrul gâtului.”

Nu există atom sau frântură de trăire care să nu fie pândite şi integrate în spectacolul ce alcătuieşte ființa. Nu obişnuitele introspecții operează poetul, cu încercări de analiză a metabolismului său psihic. Mai degrabă, caută ce anume i-a întemeiat eul şi ce s-a dovedit a fi mai adânc decât eul. Augustinianul regressus animae descoperă, la Dan Coman, confruntarea dintre lanțurile finitudinii şi dezlănțuirea psihicului. Dintre o instanță pânditoare a eului şi o alta, care ar vrea pur şi simplu să existe. Sau dintre o „ordine în mişcări” şi irepresibila cufundare dincolo de sine: „fața mea trece de scaun şi se împlântă în podea/ dau din obraji ca din picioare de cal nebun/ acum nu mai am nici o îndoială/ nici un cuvânt nu-mi mai intrerupe vuietul capului/ apa din lighean se face neagră şi tare/ fața îmi intră cu putere în pământ/ fața îmi intră cu putere în interiorul capului şi înspăimântă cârtița/ acum pielea ce înveleşte pe dinăuntru capul/ meu alb este cu adevărat albă/ acum pielea aceasta este lumina ochilor mei.” (aniversarea, 2) 

Răstălmăcind „toate vorbele” şi răsucindu-se asupra lui însuşi într-o încordare care ținteşte profunzimea din pespectiva suprafeței, eul (re)defineşte paradigma relației dintre ce este de depăşit şi ce e de atins. De depăşit este conturul materialității, chiar dacă se adăposteşte, vicleană, într-o zonă a adâncimilor: „un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul cerului/ mă trage înspre mijlocul cerului”, „fluturi înspăimântați/ țâşnesc în gurile noastre căscate”, „berbecul mărunt cu coarnele fosforescente” înfipte în plămâni, „peştele sălbatic” care îşi depune icrele în cer sau în creier. De atins este identitatea - în deplina ei mobilitate. În neodihna suprafețelor şi adâncimilor ei – mereu permutate, mereu reaşezate. Dar şi descoperirea unei coerențe dialectice a ceea ce se arată ca indefinit, relativizat, instabil, inegal distribuit. Săpăturile prin „cele zece cărnuri”, ieşirile la suprafață şi asocierile repetate (justificate instinctiv) cu figurile animaliere dau seamă pentru un corp de pământ şi descoperă o (nouă) ipostază a vieții. Legată de condiția terestră a devenirii, cufundarea în corp porneşte, desigur, de la dez-lănțuirea simțurilor. De la țâşnirea verticală a instinctelor. De la refuzul unei gravități încremenite, pentru a forța limitele conştiinței şi a explora, în linişte, potențialul de profunzime a marginilor: „ani de zile nimic şi acum dintr-o dată/ înțepenit între zecile de părți ale corpului./ greu cât un vițel cu țerasta zdrobită./ respirându-mi propriul miros/ ca pe un aer tare de munte./ şi după atâția ani soarele nemişcat de deasupra mea.// nici n-apuc să deschid ochii: de jur împrejur numai corp/ iar peste marginile corpului o transpirație neagră/ plină de firimituri de la masa de prânz.// şi deasupra de tot soarele fără una din margini.// tresar dar nu tresar mai departe de doi centimetri de piele căci/ din afara corpului nu se vede nimic/ nu se simte miros nu se aude cealalată gură./ sunt acum cu totul şi cu totul înțepenit între marginile acestea/ şi de aici ca o muscă între o mie de muşte/ mă lipesc de mine/ şi în linişte/ şi într-o mare de linişte încep să mă mişc.” 

Respirând în egală măsură aburul absconsului şi mireasma splendorii, eul îşi găseşte forța de propulsie în familiaritatea a tot ce e corporal şi cade sub simțuri. Poemele lui Dan Coman arată cum identitatea, în continua ei evoluție, e generată de ambiguitatea suprapunerii dintre material şi spiritual, dintre finit şi infinit, dintre văzut şi nevăzut. Ambiguitatea unui personaj totemic, aşa cum e ghinga, dar şi ambiguitatea eului însuşi se deschide simultan spre cunoaştere şi agonie. O ambiguitate fascinantă şi, totodată, terifiantă, căci eul se desparte şi se apropie de o realitate (a psihicului, a trupului, a genului, a ne-mişcării), rămânând în acelaşi timp prizonierul realității pe care tocmai a denunțat-o: „stau in bucătărie şi îmi pregătesc o cafea cu mişcări/ care aparțineau altădată unei femei./ îmi adulmec spaimele până la capăt. iată:/ deasupra apei clocotite o pojghiță de gheață de la respirația mea” (umbra). Cu gesturi intrate în rutină, alături de ceaşca de cafea şi cu țigara în mână, eul îşi duce mai departe ecorşeul de parcă ar vrea să se convingă că e vorba de una şi aceeaşi persoană, dar nu e niciodată sigur că e aşa, de vreme ce trupul şi psihicul ies din orizontul convenționalului şi stabilesc o altă relație. Sau un alt raport de putere - în care trupul, în finitudinea lui palpabilă, îşi arată inexplicabila superioritate (trupul anului). 

În poemele lui Dan Coman, viața îşi capătă vibrația din angoasa pe care o induce supremația relativității. Spaimă în fața morții (intrată de mult în tiparul tematic al poeziei de pretutindeni) e înlocuită de angoasa provocată de aglomerarea dialectică prin care antinomiile îşi descoperă convergența. Organicul şi anorganicul, exteriorul (sau exteriorizarea) şi interiorul (sau interiorizarea) se înlănțuie între ele, dar şi cu o nălucă (umbra) ori cu subterana neliniştitoare a vieții (noapte). Angoasa pare a se confunda cu memoria existenței eului. Toată sensibilitatea, toate senzațiile îşi au temelia ultimă în angoasă. Toate emoțiile eului vin din pâcla halucinantă a cărnii aruncate în spațiul (dez)mărginirii, cu un glas care „atârnă în afara mea/ mic şi țeapăn cât un stârv de albină” (la casa mea, 1) şi cu trupul „lățit peste măsura pielii:/ a fost de-ajuns o întoarcere bruscă de pe burtă pe spate/ pentru camerginile lui să dea ca laptele pe dinafară.” (mirosul). Prin fire nevăzute, cele mai insignifiante stări se leagă de această condiție a traversării spațiului populat cu limite. Traumatică şi miraculoasă, chinuitoare şi totodată sfidătoare, traversarea acestei zone (prin relativizare) converteşte viețuirea în trăire iar trăirile în asimilarea unui conținut pe care, în mod obişnuit, conținătorul nu îl poate cuprinde. Şi pe care, de aceea, îl aruncă în uitare. Însă, la Dan Coman, creierului şi trupul sunt flexibile. Se lărgesc, se îndoaie, se dez-mărginesc atât cât trebuie pentru ca eul dedublat să încapă fără greutate: „eu pot să-mi strecor mâna prin gât/ tot mai sus/ înspre păr să-mi întorc capul pe dos/ şi să privesc cu fundul ochilor cum se sperie/ cum înnebuneşte cum transpiră de spaimă fața mea galbenă/ cum râsul acela înfundat izbucneşte isteric prin odaie” (Poem pentru MhM, 1). 

Energia irecuzabilă cu care eul (integrându-se în el însuşi pe de-a-ntregul) depăşeşte adversitățile exterioare şi elimină obstacolele interioare singularizează poemele lui Dan Coman. Le dă (şi) unitate, fără a le îngreuna prin redundanță. Mereu proaspătă, forța care conferă ambiguității transparență îi oferă versului dezinvoltura cu care planta îşi împlineşte natura. Acesta e lucrul cel mai firesc din lume. În poemele din ERG, multiplicitatea particulară a eului, în continua înfăşurare/desfăşurare a (an)organicului, iese din ordinea naturală cu cel mai firesc aer din lume: „marile căderi de pământ peste ochii mai vii decât mintea/ şi mişcările repezi ale ochilor împrăştiindu-mi pământul prin cap./ şi noaptea. şi faptele negre noaptea/ ca şi cum din creştet până în tălpi, pe/ dinlăuntru, corpul mi-ar atârna/ ca o hârtie lipicioasă de muşte. (s. n.)/ [...] aplecat peste ochiul meu stâng ochiul animalului pe moarte/ privindu-mă cu exactitate.” (superbul cap al prietenului dinlăuntrul capului meu) În evoluția multiplicării lui, eul nu-şi poate confirma statutul de individualitate. E la limita autodesființării, sugerând continuu un sine mai adânc. A încerca să-l delimitezi pare la fel de improbabil ca a măsura dunele în deşert. 

Dezinvoltura mişcării (transferată la nivelul expresiei) nu atrage după sine simplitatea care iradiază natural din spontaneitate. Energia cu care eul înaintează spre sine însuşi şi cu care rezistă eroziunii trupului de pământ creşte prin eforturi care dau premisele unei mândrii, într-o oarecare măsură, legitime. Şi care, mai cu seamă, posedă o funcție tonifiantă – îl flatează în adâncul ființei sale şi îi pune un balsam peste rănile mereu proaspete ale sciziunilor. În irezistibil, doi, cel mult trei sau alesul, suferința e dublată de lăudăroşenie fortifiantă şi de (auto)ironie atent exersată. Iată un fragment dintr-un poem: „Tulbur peste măsură./ nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./ sunt un bărbat cum nu vă puteți imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o/ mie de ori de peretele camerei./ însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui./ sunt un bărbat teribil. sunt un bărbat cum nu vă puteți imagina./ bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat/ rezist acestui râs înăbuşit”.

Mutiplicat, dezintegrat, privit din afară, trupul se află în dialog cu el însuşi, angajat în el aşa cum se produce angajarea într-un semn. Pentru a-i descoperi semnificația, nu îl părăseşte, ci îl deschide. Îi rămâne cu totul alături, în timp ce se detaşează cu totul de el. În acest regim psihic, imaginea rămâne lipită de concret, de ceea ce este determinat - fără să se confunde cu el, doar atingându-l uşor, cu mişcări de felină. Preluând imaginea de afară şi cea dinlăuntru, ochiul e o sferă în care sălăşluiesc un infinit intensiv şi o virtualitate polimorfă. Din ochi se prelinge o necesitate constrângătoare („disciplina cu care/ nu mă scapă din ochi”), o alta a protecției efemere („ochiul meu stâng e însă de tablă)”, a căutării temătoare („deschid cu încetineală ochii”) şi a luării în posesie („ pupila sa neagră urmăreşte prin pupila mea neagră/ trupul acesta tânăr”). Dar există şi o necesitate care îndeamnă, vizionar, la asumarea propriei ființe, la desfăşurarea după propria-ți lege şi alcătuire: „într-un cap mic din capul meu mic s-a strecurat cârtița/ şi eu cu ajutorul unui cârlig încerc să-i străpung pielea./ [...]/ îmi lipesc ochiul stâng de tăblia mesei/ şi apăs până ce cu un efort surprinzător/ ochiul acesta înspăimântător se îndreaptă spre mine” (Poem pentru MhM, 4). Aşa cum apare în versurile lui Dan Coman, hiperestezia văzului atrage după sine o întreagă stilistică (puternic senzorială) şi un întreg simbolism (ancorat în regimul instinctual). Imaginea e fixată e individualitatea ei absolută („pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr”) şi se reflectă în necontenita hipertrofie a eului. Ochiul vede totul, în afară şi înăuntru, însă urechea înregistrează doar urletul, izbirea de pereți ori de podea, râsul înfundat sau isteric. Dezechilibrul între văz şi auz premerge, însoțeşte şi amplifică dezagregarea. Dispariția sentimentului totalității. Sau al unității. 

Agresat de o feminitate irațională, ambiguă, care îi oferă uneori un (fals) prilej de odihnă („purtat în brațe de ghinga trec neîncetat printre cei vii/ şi dau din picioare”), eul resimte dureros felul în care masculinul şi femininul, interiorul şi exteriorul îşi schimbă mereu între ele contururile, provocând teribile angoase existențiale („am rezistat tuturor spaimelor dar în fața mea/ încă mi se înmoaie picioarele”). Celelalte figuri feminine, teodora şi „femeia înaltă”, intră şi ele în paradigma indistinctului. Nu au identitate prin ele însele, ci funcționează ca fante deschise în zona concretului pentru a lăsa extra-ordinarul (multiplicarea) să pătrundă şi să se reflecte. E firesc, aşadar, ca poemele de dragoste să se păstreze în orizontul ambiguității, a interferențelor masculin-feminin, ca parte a aceluiaşi proces de dramatică (şi necontenită) decorticare-posesiune-asimilare: „cu adevărat: niciodată n-am încetat să-/ mi vorbesc altfel decât unei femei/ dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire./ astăzi când tocmai reuşisem să-mi adorm trupul/ iar tensiunea dintre mine şi el aproape că se risipise./ numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri:/ m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu/ şi l-am țintuit între perne/ şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns/ câteva mişcări puternice şi pline de precizie/ pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele”. (poem de dragoste)

ERG e cartea unui scriitor care îşi dilată sistemul de referință până la limita la care trauma ambiguității (multiplicității) ca problematică umană îşi arată adevăratele proporții. Antologarea periodică face parte din acest proces. E o repliere necesară pentru a-şi aduna forțele. Titlul trimite atât la energia (in)cuantificabilă a eului, cât şi la spațiul deşertic al individualității. Iar prin legătura cu romanul irezistibil, ERG este, totodată, cartea unui înstrăinat. Dar şi a unui autodevorat, al cărui spectacol (violent, angoasant, sfidător) curge pe linia unei ontologii fundamentale şi se configurează pe direcția unei structuri estetice inconfundabile.