Cronica literară
Viorica Răduță

DESPRE MIRAJUL GRANIȚEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 Corina Ciocârlie foloseşte ca relansatori ai criticii sale comparative opiniile lui Baudrillard, Milosz, Canetti, Liiceanu, Kundera, etc. în volumul Un țărm prea îndepărtat. Seducția frontierelor, frontierele seducției, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013.
 Frontiera e vizată ca cheie a conturării eului, mai ales în zona est-europeană, unde imaginarul, într-adevăr, ține în special de Mitteleuropa (cartea criticului Cornel Ungureanu cu acest nume e definitorie) şi, în mai mică proporție, de Ucraina şi Balcani. Aceasta realitate e abil exploatată şi comentată pe eşantioane literare de Corina Ciocârlie. Chiar şi astăzi dincolo şi dincoace de Viena, aici şi acolo (termeni de găsit în dramaticul volum autobiografic, Oameni sub vremi, al regretatei prietene Cornelia Comorovschi), fixează lumi opuse. În aplicațiile Corinei Ciocârlie una din ele e sedusă, cealaltă seducătoare, ca într-o pereche de îndrăgostiți din viziunea eseistică a lui Ortega Y Gasset. Avem de-a face cu un set de atracții, de proiecții fascinante ale eului în reîntregirea sau alteritatea sa, fie prin călătorii circulare şi recuperatoare, fie neîntrerupte, exemple ale rupturii umane permanentizate. Dimpotrivă, spațiul lipsit de frontiere, deşi unul al libertății, nu conține sâmburele seducției, e neutral, fără dorințe. Pare un nonloc. În oricare din cele două tipuri de preumblări, important este dacă înaintăm spre noi înşine sau spre Celălalt (aplicație adecvată şi a lui Tzvetan Todorov), prin urmare dacă ne apropiem sau ne îndepărtăm de propria identitatea. Iar dramatismul de la frontieră al trăitorului ține de două coordonate, eros şi seducție. Dacă tema s-ar extinde la alte literaturi un Corman McCarthy, de pildă, ar oferi nuclee multiple privitoare la trecerea graniței.
Se mai operează cu o disjuncție bine fructificată. Seducția alterează, împrăştie identitatea, erosul împlineşte. Față de literatura călătoriilor în cerc (unde s-ar trece robinsonada?), literatura de la frontiere este una a lumilor neîmplinite, şi asta fără să se ia în calcul ideologicul. Focalizând aşteptarea şi vecinătatea ca stări ale seducției, autoarea comentează cu limpezime şi patos cărți şi momente, selectează personaje memorabile în pagini de critică comparativă bine țintită, curgătoare şi cu delicii stilistice clare. Întrucât „vecinătatea frontierei potențează aspectul dual, ritual, dramatic al alterității”, literatura atracției mitteleuropene e scormonită prin acest unghi care se dovedeşte captivant şi cuprinzător, vizionar.
Partea a doua a volumului, comentarii aplicate la texte româneşti, este incitantă nu doar prin analizele efectuate, ci şi prin concluzii, mai combative şi mai inspirate tocmai prin fermentul propus, frontiera, cu puterea ei de seducție, ceea ce, plecându-se de la Baudrillard înseamnă a muri ca realitate pentru a funcționa ca amăgire. La frontieră apare fermentul alterității, dorința, „un savant dozaj de invidie şi mimetism”. De aici şi o altă grilă fermecătoare întru lectura textelor de/despre „graniță”, aceea a disputei dintre departe şi aproape. Aserțiunile sunt limpezi, demonstrate apoi de fiecare dată în comentarii comparative, mereu ținute la un punct stabil, al limitei, „în imedi­ata vecinătate a punctelor de trecere spre lumile de din­colo, reale sau visate: Ucraina, Balcanii, Mitteleuropa, Vestul mai mult sau mai puțin sălbatic. Nuvelele lui Ştefan Bănulescu se desfăşoară de?a lungul Dunării, la granița cu Bulgaria; Rusoaica lui Gib I. Mihăescu pendu­lează între Vadul?lui?Vodă şi Tohatin, pe Nistru, iar podul Marei leagă Radna de Lipova, pe Mureş, nu departe de granița cu Ungaria”.
Cu o documentație mereu adecvată, autoarea stabileşte elementul grănicer pentru literatura aflată în mirajul mitteleuropean: “Viena, în schimb, a generat un spațiu brăzdat de linii de hotar şi de fugă, purtate de valurile Dunării spre Budapesta lui Péter Esterházy, Belgradul lui David Albahari, Rusciucul lui Elias Canetti, Brăila lui Panait Istrati ori Bărăganul lui Ştefan Bănulescu…”. Miturile noastre fundamentale sunt atrase cu finețe eseistică în această ochire critică: “Dochia şi Miorița – pla­sează explicit obiectul dorinței într?o zonă de frontieră, unde atracția fatală e potențată de posibilitatea trecerii dincolo. (Ba chiar trei, dacă ne gândim că soarta Meşterului Manole se joacă şi ea „pe Argeş în jos/ pe un mal frumos” ...În ce?i priveşte pe Dochia şi Traian, transgresarea limi­tei e chiar nodul gordian al poveştii...”. Urmează, pe măsura aderării la cele două tipuri de călătorie, şi distribuirea literară în bildungsroman şi odiseic, întrucât “frontiera” devine o convingătoare cheie de lectură a romanelor sau povestirilor lui Ivo Andri?, Jaroslav Hašek, Danilo Kiš, Elias Canetti, Ji?í Marek, Ismail Kadare, Milan Kundera, Sándor Márai, Péter Esterházy ori Andrzej Stasiuk, William Faulkner, Kafka, Rebreanu, Gib Mihăescu, Creangă, Mircea Eliade, Sadoveanu, Ştefan Bănulescu, Cristian Teodorescu, etc.
Frontiera, cu efectele ei duale, “când adaptare/resemnare/repliere, când inadaptare/răzvrătire/desprindere”, impune, exemplele sunt elocvente, şi două moduri “de a privi obiectul dorinței. Chemarea cunoscutului sau a necunoscutului? Rotire în cerc sau fugă perpetuă? Cele două modalități metafizice ale călătoriei se succed, se contrazic, se înfruntă în spațiul literaturii...”. De aici, Corina Ciocârlie face un periplu, adesea seducător prin patosul profesionistului într-ale lecturii şi comentariului, la cărțile de căpătâi ale unor literaturi cuprinse şi surprinse de condiția limitei/frontierei, mai ales vieneze. Formulările autoarei sunt uneori magice, patosul, însă, ține mereu de un centru/cenzor al viziunilor, ca o stabilitate a comentariului comparativ la nivel de cărți, personaje, momente memorialistice ale autorilor aflați, tematic, în iluzia/vecinătatea graniței. Corina Ciocârlie are abilități exegetice şi expresivitate într-o carte bine cumpănită pe bucăți, capitole cu titluri memorabile, când aluzive când mai mult fente artistice postmoderne: Mica sirenă, Valurile Dunării, Deliciile şi supliciile pactului conjugal, Jocul cu măştile dorinței, Gâlceava aproapelui cu departele, Portret de grup cu Statuia Libertății, Aşteptându?i pe barbari, Haimanaua, dulcineea şi maestrul, De strajă patriei, etc.
Formulări tranşante, o critică măiestrită aplicată la atâtea opere diferite, uneori puse în oglindă, aduc o adevărată relaxare/plăcere lecturii volumului. Frazele sunt curgătoare şi deloc facile, ca în asemenea reflecții: „Când fascinația se naşte, precum cântecul sirenelor, din valurile Dunării (cum se întâmplă în povestirile lui Ştefan Bănulescu ori ale lui Péter Esterházy), din apele învolburate ale Nistrului (la Gib I. Mihăescu), ale Bistriței (la Vasile Voiculescu) ori ale Drinei (la Ivo Andri?), sunt şanse serioase ca Celălalt să apară sub forma lui – narativă – cea mai avantajoasă, după chipul şi asemănarea rusoaicei, a lostriței, ori a irezistibilei contese Hahn?Hahn…”, „Alegoria faulkneriană a vânării ursului ne întăreşte în convingerea că singura modalitate de a nu întâlni pe cineva constă în a?l urmări la nesfârşit – tehnică diametral opusă princi­piului labirintului, care presupune să?l urmezi pe celălalt pentru a nu?l pierde (când, de fapt, tot secretul constă în a?l urmări pentru a nu?l întâlni)”, „Geometria variabilă a Europei Centrale are meritul de a redesena, cu fiecare răsturnare de situație, câmpul iluziei. Obscurul obiect al dorinței renaşte, ca pasărea Phoenix, din cenuşa imperiului”. Fragmentele de critică comparată sunt nu doar destul de ample ci şi convingătoare, clar expuse, curgând în albia acestui eseu plin de atracții şi meditații asupra impactului adus de existența limitei/frontierei asupra scriitorilor prinşi în vârtejul mitteleuropean. Iată un exemplu pentru dualitatea lumilor romaneşti: „Atât Viena romanelor lui Joseph Roth sau Ji?í Marek, cât şi orice alt oraş traversat de Dunăre devine – prin contagiune metonimică – o lume de frontieră, misterioasă, contradictorie, seducătoare, înțesată de capcane şi brăz­dată de linii de fugă: Budapesta lui Péter Esterházy, Belgradul lui David Albahari, Rusciucul lui Elias Canetti şi, nu în ultimul rând, Brăila lui Panait Istrati”, iată şi altul pentru scriitorii uniți de chemarea „graniței”, oricare: „Văzută dinspre Europa – bunăoară prin lupa lui Hermann Broch, Stefan Zweig, Sándor Márai, Czes?aw Mi?osz ori Mircea Eliade –, America hrăneşte, de mai bine de un secol, fantasma recurentă a emigrării şi a exilului”.
Amplul eseu cuprinde pagini extraordinare şi asupra unor lumi ficționale şi personaje clasicizate exegetic. Astfel, la Sadoveanu se fixează efectul fantasmei/limitei pe măsura cauzei: „Purificarea sufletească e născătoare de mit tocmai prin aceea că permite fantasmagoriei să ia peste picior, în cea­sul al doisprezecelea, tirania bunului simț. În Țara de dincolo de negură, Fata Morgana se întrupează la granița mişcătoare dintre pământ şi ape, dintre iluzie şi realitate”. În romanul lui Rebreanu, Pădurea Spânzuraților, mirajul are loc tot “pe linia de orizont a frontului rusesc, în momentul când călătoria, concepută inițial ca circulară, e pe punctul de a deveni lineară, iar odiseea se transformă într?un bildungsroman amețitor.... Apostol se desprinde treptat de universul securității, dato­riei, fidelității, pentru a accede la o lume țesută din teamă şi dorință, fascinație şi repulsie. Linia mişcătoare a fron­tului îl ademeneşte ca o Fata Morgana ivită din tranşee”. Şi comparațiile dintre locurile romaneşti curg convingător: „Între Tohatin şi Duboşani, exact ca între Parva şi Lunca, obsesia frontierei amplifică până la paroxism farmecul irezistibil al lumii de dincolo, în detri­mentul celei de dincoace – care, aşa prozaică şi banală cum este ea, rămâne totuşi singura accesibilă”. În imaginarul lui Mircea Eliade e considerată ca moment-intrigă “trecerea liniei de demarcație care desparte lumea de aici de cea de dincolo”, dar e introdusă atent şi existența „frontierelor interioare”, cele care devin tot sâmburi ai “alterității pe terenul famili­arului, bătut de protagonişti în lung şi?n lat”. Alte pagini de antologie ar fi cele despre Kadare sau Ştefan Bănulescu. Lumea acestuia din urmă e tradusă în adevărate stampe, autoarea o rescrie, parcă, empatic. Aici sunt pagini întregi de remarcat. Aş cita o frază care să trimită la stilul captivant al eseului: „…printre mlaştini şi tufe de răchită, drumurile Bărăganului par să nu ducă nicăieri – decât, cel mult, într?un hinterland mitic cu vedere spre lumea de dincolo”. 
Un țărm prea îndepărtat…este un eseu bine construit, cu nervură centrală iradiantă, cu pagini antologice de critică literară comparativă, scris cu acel patos lucid la o literatură a mirajului mitteleuropean.