AMINTIRI POLITICE

Anii se scurg, irevocabil, iar mulți dintre noi începem să uităm ori să mimăm nefericita uitare, deşi cuvintele lui Nicolae Iorga (”Cine uită, nu merită!”) ar trebui să ne oblige la o perpetuă şi neliniştită sondare a trecutului, sub semnul adevărului. După mai bine de două decenii de la căderea regimului Ceauşescu, misterele Bucureştilor nu se lasă elucidate, ele risipindu-se, disprețuitoare, fie în adâncimi de întuneric, fie în subteranele de la Cotroceni. 

A fost sau nu revoluție, în decembrie ’89? Unde au dispărut teroriştii din acele zile? De ce s-a stins, atât de repede, entuziasmul postrevoluționar al românilor? Iată doar câteva întrebări la care încearcă să răspundă - cu finețe, cu eleganță, dar şi cu multă amărăciune - cartea lui Octavian Paler, intitulată, expresiv, Vremea întrebărilor (Ediția a II-a, Polirom, Iaşi, 2011). 

Chiar dacă o mare parte dintre articole, editoriale sau tablete au apărut, mai întâi, în cotidianul România liberă, autorul ține să-şi avertizeze cititorii, într-un concis şi subtil Argument: ”Această carte nu e o culegere de texte publicate. E o rememorare (…), o cronică a întrebărilor acestei perioade (n.n. 1990-1995)…Ar fi neserios din parte-mi să mă cred ceea ce nu sunt, un analist cu pretenții ştiințifice. Sunt, doar, un afectiv care gândeşte cu inima, apărându-se de disperări cu un plus de pasiune. Şi vreau să depun mărturie. Atât.” În fond, ceea ce sporeşte farmecul unui asemenea volum e caracterul eclectic datorat însemnărilor de jurnal, fragmentelor dintr-un fascinant memorial de călătorie (Paris, Montreal, Berlin etc.) sau adnotărilor realizate de un spirit elevat şi ultralucid, vizibil preocupat şi îngrijorat de soarta României. 

Rememorarea debutează cu ”euforia libertății” din 22 decembrie 1989, cu ”mascarada” judecării cuplului Ceauşescu printre ”brasardele tricolore purtate de salvatori”, cu frumoasa iluzie a ”renaşterii naționale”. De altfel, în editorialul Iluziile au durat numai o lună, vălul cade şi semnatarul celebrului roman Viața pe un peron priveşte, ”consternat”, reportajul de la şedința Consiliului Frontului Salvării Naționale din seara de 23 ianuarie 1990, transmisă de Televiziunea Română Liberă: ”Consternat nu numai de decizia Frontului de a se prezenta în alegeri, ci şi de modul în care s-a adoptat această decizie; prin ridicare de mâini, de parcă era vorba de o hotărâre oarecare. În plus, senzația, extrem de angoasantă, care mă urmărea, era că totul avea ceva din aerul şedințelor fostului partid comunist. A fost pentru mine, mărturisesc, seara spulberării iluziilor”. Marea decepție a lui Octavian Paler (şi, probabil, a majorității românilor) pornea de la o realitate şi anume aceea că ”Frontul a furat revoluția”, a preluat ”structurile vechiului regim” pe care ”doar le-a retuşat şi, pe alocuri, chiar consolidat”, propovăduind o ”democrație originală” ce s-a dovedit, până la urmă, ”un fel de restaurație”. Or, aşteptările scriitorului erau cu totul altele: ”Eu mi-am imaginat că ideile Frontului sunt ideile revoluției şi că salvare națională înseamnă fidelitate față de sensul revoluției”. Fără îndoială, observația e una inteligentă, deşi aparține unui foarte bun visător ce ştia, totuşi, că ”lumea aceasta nu e făcută pentru idealişti”.

Paginile cărții freamătă de viață, personajele fiind oameni ce au jucat un rol important pe scena politică a României ( Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Radu Câmpeanu, Oliviu Gherman ş.a.); oameni care, odată ce ies din culise, sunt învăluiți de o altă lumină. Uneori, prin intermediul detaliului semnificativ, autorul Polemicilor cordiale reuşeşte să creioneze portrete memorabile, dovedind o fină intuiție şi un acut spirit de observație. Aşa este, de pildă, portretul fostului director al SRI: ”Virgil Măgureanu are o inteligență iezuită care-l ajută să nu fie agresiv, zgomotos, fanfaron; după cum îl ajută să pară deschis, fără să se dezvăluie în realitate. Poate lăsa impresia unei sincerități deconcertante tocmai când e mai ipocrit, ceea ce îi permite, la nevoie, să joace perfect duplicitatea”. Alteori, dialogurile cu oamenii politici sunt contradictorii, opacitatea şi rigiditatea acestora transformându-le, repede, într-un eşec insurmontabil al comunicării. De exemplu, scurta întrevedere de la Palatul Victoria între Octavian Paler şi Silviu Brucan seamănă, mai degrabă, cu întâlnirea dintre un vulcan şi un aisberg, în vreme ce replica ”oracolului de la Dămăroaia” se potriveşte, de minune, cu faimoasa democrație, parcă inventată pentru uzul naivilor: ”Cum vă imaginați că noi vom da puterea pe mâna țărăniştilor şi liberalilor?” Numai că ea, Puterea, nu e totuna cu Patria, cu pământul strămoşesc, cu istoria milenară, cu modelele sale eroice. Puterea nu se confundă, nicidecum, cu Patria, pentru că diferențele sunt acelea dintre vremelnic şi etern, dintre duplicitate şi sinceritate, dintre trădare şi loialitate: ”Patria e alta, eternă şi nefacultativă, şi aceste două realități nu vor fi amestecate de nimeni, după ce a avut loc o revoluție care a stabilit raportul corect dintre ele (…). Înainte chiar de separarea puterilor în stat, trebuie operată o altă separare: între Putere şi Patrie. Căci Puterea e doar o parte a realității naționale, nu neapărat cea mai bună (câteodată, dimpotrivă), şi e de la sine înțeles, cred, că Puterea poate fi criticată, negată chiar, fără să pui prin aceasta în cauză câtuşi de puțin fidelitatea față de țară. Din contră, destui (şi de destule ori) au intrat în conflict cu Puterea tocmai fiindcă îşi iubeau țara şi nu vroiau s-o trădeze” (Patria şi Puterea). Iată o profesiune de credință a unui intelectual incomod, rafinat şi intransingent, care nu putea fi nici indiferent, nici echidistant, în fața convulsiilor politice, în fața minciunii şi a ipocriziei din cenuşia noastră tranziție.

Alegerile din Duminica Orbului (20 mai 1990), evacuarea ”golanilor” din Piața Universității (13 iunie 1990), mineriadele lui Miron Cozma (nu puține la număr!), transformarea FSN în FDSN (şi, apoi, în PDSR), al doilea mandat prezidențial al lui Ion Iliescu (11 octombrie 1992) şi, nu în ultimul rând, ”tabletele” lui Paul Everac (director al TVR-L, între anii 1993-1994) sunt tot atâtea amintiri politice, răvăşite de ratarea şansei unei democrații autentice, de sentimentul că ”era ticăloşilor” (cum îi spunea Marin Preda) nu s-a încheiat. Melancolică şi uşor dezabuzată, radiografia primilor cinci ani postrevoluționari sfârşeşte printr-o aserțiune amară: ”…am trecut de la o teroare trivială la o libertate trivializată”. 

Constituindu-se într-o veritabilă frescă socială şi politică, Vremea întrebărilor e deopotrivă cartea unui ziarist insurgent şi a unui polemist redutabil; o carte solemnă, densă şi tulburătoare, despre ceea ce a fost şi - mai ales! - despre ceea ce ar fi putut deveni România anilor ‘90…