UN APOLOGET AL MISTICII

Teolog foarte important, angajat în activități academice, dar îndeplinind şi funcții de stat, a lăsat un număr considerabil de studii: Cultură şi religie (1927), Dovezile raționale pentru existența lui Dumnezeu (1932), Iconoclaşti şi apostați contemporani (1932), Curs de Apologetică, 2 vol. (1935-1937), Ființa şi originea religiei (1937), Creştinism şi comunism (1938), Existența lui Dumnezeu, 2 vol. (1940-1943), Creştinismul şi gândirea contemporană (1942), Teologie şi istorie (1943).

Cele două cursuri de mistică, susținute în 1946, au fost tipărite postum: Mistica şi ascetica ortodoxă (1996) şi Mistica apuseană (1996). Este interesant, în cazul său, modul în care s-au conciliat metoda argumentelor raționale proprie apologetului şi tipul de cunoaştere mistică, inefabilă. Față de Părintele Dumitru Stăniloae, mai teologic, urmărind în amănunt treptele spre îndumnezeire, Ioan Gh. Savin este mai didactic, mai ordonat şi, uneori, mai speculativ.

Mistica şi ascetica ortodoxă (Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1996, cuvânt înainte de Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului) a fost tipărită de Înalt Preasfințitul Antonie Plămădeală, folosind singurul curs, şapirografiat, pe care a reuşit să-l găsească. Prima parte, Mistica generală, se ocupă de probleme teoretice, cea de-a doua, Mistica specială, este istorică, identificând şi comentând viziunile mistice din scrierile Sfnților Părinți şi sistematizând etapele urcuşului duhovnicesc.

Mistica reprezintă „tendința omului religios de a cunoaşte pe Dumnezeu şi a trăi lucrurile divine altfel decât prin intermediul rațiunii şi al prefigurației simbolurilor, adică printr-o cunoaştere directă şi imediată, deci intuită şi nediscursivă” (p. 19). O astfel de cunoaştere nu depinde (numai) de om, ci, mai mult, de harul bunăvoinței divine. Acest fel de sinergie întruneşte asceza (umană) şi grația (dumnezeiască). Scopul cunoaşterii mistice este desăvârşirea, adică atingerea asemănării harice a omului cu Dumnezeu. Asceza este necesară pentru a-l pregăti pe om să primească harul cunoaşterii lui Dumnezeu. Este portița pe care trebuie să o deschidă oamenii pentru a intra în Dumnezeu, în extazul mistic. A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu se poate decât prin a-L trăi pe Dumnezeu. Cunoaşterea mistică este cunoaştere a lui Dumnezeu prin har. O cunoaştere indirectă, prin analogie, se poate face teoretic, pe cale apofatică sau catafatică. Prin mistică, pe calea extazului, adică a ieşirii din sine a omului, poate avea loc o cunoaştere directă, imediată, de experiere a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, omul trebuie să urmeze o cale de îndumnezeire. Depăşind cunoaşterea rațională, el trebuie să ajungă la o cunoaştere îngerească. Este o formă de a ne astâmpăra setea de cunoaştere, pătrunzând în Dumnezeu, fără a ne identifica astfel cu Dumnezeu. Voința de a ne îndumnezei trebuie însă urmată prin eforturi ascetice, de desprindere de starea creaturală, condiție sine qua non a conlucrării harismatice, a răpirii întru Domnul. Cunoaşterea mistică nu este una de tip studios, teoretico-dogmatică, ci o depăşire a modului gândirii umane, imperfecte, prin primire de har. Prin asceză şi prin har, omul devine compatibil cu Dumnezeu. Profesorul Savin explică deosebirile esențiale dintre mistica creştină şi alte feluri de mistică (precreştină, păgână, profană).

Cunoaşterea lui Dumnezeu poate avea loc mijlocit, prin Sfintele Taine (Botez, Mirungere, Euharistie), prin cercetare dogmatică (apofatică şi catafatică), dar şi, în mod direct şi imediat, prin efort ascetic şi, mai ales, prin grație dumnezeiască (act teandric), devenind părtaşi ai firii dumnezeieşti: „Mistica este teologhisirea teologiei, adică, repet, trăirea însăşi a adevărurilor divine, cum era şi vechiul înțeles al cuvântului ‹‹teologie››, ‹‹teologi›› fiind ‹‹profeții, apostolii, sfinții şi însuşi Mântuitorul››” (p. 31). Creştinii sunt împărțiți, în funcție de apartenența lor la mistică, în simpli credincioşi şi în creştini mistici sau pnevmatici sau gnostici (inițiați prin iluminare harică). 

Dorința de cunoaştere şi de trăire în Dumnezeu este sădită ontologic în sufletele oamenilor, dar, după cădere, „realizarea ei nu este posibilă şi reală decât în cadrele religiei revelate” (p. 39). Cunoaşterea mistică se manifestă numai în cadrul Bisericii, succesoral, prin Apostoli, cei care L-au văzut pe Dumnezeu: „Ucenicii trăiau mistic pe Dumnezeu Însuşi, în Logosul întrupat, ei care nu-L vor cunoaşte ca Dumnezeu decât după Înviere şi la Înălțare. […] Apostolii, ca şi primii creştini, trăiau în această viziune directă a divinității care li se arătase la Cincizecime, când toți ‹‹plini de har›› grăiau ‹‹în limbi››, ducând cu dânşii pretutindeni această viziune imediată, această gustare a divinului, cu care, întrarmați, au biruit lumea, înfruntând martiriul, nu pentru închipuiri amăgitoare, ci pentru certitudini experimentale.” (p. 40). Modelul mistic este reprezentat de martiri (martori, mărturisitori), aflați în relație nemijlocită cu Dumnezeu, plini de harul Bisericii prin Pogorârea Duhului Sfânt. Primii creştini erau, în chip firesc, teofori, hristofori, pneumatofori. Pentru ca omul, căzut din har, să-L cunoască din nou pe Dumnezeu (care rămâne incognoscibil), trebuie să se îndumnezeiască.

Adopțiunea harică, îndumnezeirea, nu poate avea loc decât prin credință şi prin efort ascetic permanent (de purificare, de perfecționare). Omul trebuie să se desprindă de voința proprie, transformând-o în voință deiformă: „Acest proces de purificare, prin efort propriu, şi de iluminare, prin activitatea harului, unită cu eforturile spiritului, constituie efort ascetic al procesului mistic, adică constituie ceea ce numim: asceza creştină” (p. 45). Numele de teologie ascetică a apărut târziu, la franciscanul Chrisostom Dobrovielsky (1655) şi la iezuitul Christoff Schorrer (1658), cu toate că acela de teologie mistică exista din primele secole creştine. Prin viețuire mistico-ascetică, cele două aspecte sunt interdependente: „Am putea spune că limita asceticii înaintează până unde se opresc puterile şi eforturile omeneşti, de aici începând puterile dumnezeieşti, deci domeniul misticii – deşi puterile dumnezeieşti lucrează şi în domeniul asceticii, fără de care eforturile omeneşti rămân nule sau sterpe.” (p. 50).

Vorbind despre suflet, profesorul Ioan Gh. Savin face istoria acestuia la antici. Apostolul Pavel (dihotomist) relevă deosebirea de calitate a sufletelor care, prin transformare harică, restaurează chipul lui Dumnezeu devastat. În creştinism, dogmatiştii apreciază echilibrat raportul dintre suflet şi trup,în timp ce misticii dau prioritate sufletului, denigrând simțurile şi partea materială, culpabile de slăbiciune. Misticii vor să recupereze adâncul sufletului, chipul, acoperit de avalanşa ispitelor trupului şi ale lumii, să scoată sufletul la lumina harică, să-l ducă în mijlocul slavei lui Dumnezeu. Preocupat de domenii, explozive în prima jumătate a secolului al XX-lea, psihologia şi psihanaliza, Ioan Gh. Savin introduce în domeniul teologiei mistice concepte precum conştient, inconştient, subconştient, rațional, subliminal, intuiționism, găsindu-le compatibile cu limbajul monahicesc, „cu privire la ‹‹adâncul spiritual›› şi la‹‹întunericul strălucitor›› al lui Dionisie Areopagitul şi, mai ales, cu acele denumiri de ‹‹adânc insondabil››,‹‹întuneric al ființei››, de care vorbesc misticii germani” (p. 63). În stilul demonstrațiilor, bazate pe argumente logice, se recunoaşte înclinația de apologet a profesorului. Elconsideră că modalitățile psihice de a accede în zona profundă a sufletului sunt demersuri înrudite misticii. Mistica este, cu siguranță, cea mai pură ştiință a sufletului, implicând direct persoana lui Dumnezeu.

Izvoarele misticii se regăsesc, în primul rând, în paradigma christică, configurând chipul creştinului desăvârşit. În acest sens, treptele desăvârşirii constau în eliberarea de lume, eliberarea de sine şi unirea cu Dumnezeu, altfel spus, purificarea, iluminarea, unificarea, un parcurs prin care se doreşte obținereaasemănării. Rezultatul imediat este vederea slavei dumnezeieşti, chiar în viața aceasta, atingerea deiformității. Primii care au atins îndumnezeirea, prin har, au fost cei din jurul Mântuitorului, Apostolii, în chip deosebit Apostolul Pavel. Primii creştini, prin credința lor adevărată au trăit mistic: „A se aduna, a se ruga, a se cumineca zilnic, deci a fi în contact mistic şi permanent cu Mântuitorul, era viața creştină primară” (p. 75). Între cei dintâi care au scris lucrări conținând şi teologie mistică a fost Clement Alexandrimul, care a împărțit creştinii, din această perspectivă, în simpli sau activi şi contemplativi sau gnostici. Este încă tributar filosofiei stoice. Important în domeniul filocalic, al desăvârşirii, a fost discipolul său, Origen.

Al doilea capitol al cursului, Mistica specială, este rezervat prezentării scriitorilor mistici. Origen menține împărțirea făcută de Clement, în credincioşi activi (practicanți ai credinței) şi contemplativi, şi aprofundează calea spre desăvârşire, recomandând iubirea, asceza şi rugăciunea. Este perioada în care ia naştere monahismul (anahoretic, apoi, cenobitic), prin Sf. Antonie cel Mare, prin Sf. Pahomie şi alții, şi se stabilesc reguli ale vieții călugăreşti de către Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Cassian, ori se alcătuiesc primele cărți cu caracter filocalic, privind viețuirea mistico-ascetică. Prima Filocalie este o selecție din textele lui Origen, alcătuită de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz. Un mare rol în pregătirea duhovnicească l-a avut Patericul egiptean.

Prin Omiliile duhovniceşti, care i s-au atribuit, Sf. Macarie Egipteanul (Macarie cel Mare) are o contribuție deosebită la dezvoltarea misticii. Aici se stabileşte o parte a terminologiei mistice ulterioare. Pentru îndumnezeirea omului, susține eliberarea de patimi, iar restaurarea chipului lui Dumnezeu se obține printr-o acțiune concertată, eforturi ascetice şi har. Un mistic foarte important a fost Evagrie Ponticul, autor al unui număr impresionant de scrieri. Parcursul vieții duhovniceşti, susține el,trebuie să conținăgnoza naturală, teologia şi rugăciunea curată (stadiul contemplării pure): „Cunoaşterea lui Dumnezeu e simplă, necompusă, nedescriptibilă, fără margini, fără imagini” (p. 84). În timpul rugăciunii curate, când pătrunde în lumina necreată, mintea se vede pe sine, ca un aşternut preacurat al chipului fără de chip. Sfântul Cassian Romanul, originar din Scythia Minor (Dobrogea), exportă experiența monahală şi mistica orientală, în părțile din sudul Franței. Scrierile sale preiau învățături ale creştinismului oriental, între care urcuşul duhovnicesc prin ascetism, prin combaterea patimilor, prin contemplație, cu ajutorul rugăciunii neîncetate. De la Evagrie, mărturiseşte, a învățat rugăciunea fără de cuvinte a îngerilor, numită rugăciunea focului. Renumiți pentru viața şi scrierile lor mistice sunt şi Nil Ascetul şi Isaia Pustnicul.

Un autor mistic dintre cei mai profunzi este Diadoh al Foticeei, de la care a rămas un tratat despre viețuirea duhovnicească, Despre perfecțiunea spirituală. Pentru a se atinge starea desăvârşită a contemplației, trebuie îndeplinite virtuțile teologice: credința, nădejdea şi dragostea. Prin botez, creştinul limpezeşte chipul lui Dumnezeu sădit în el, dar trebuie să facă eforturi pentru a atinge şi asemănarea. Harul, acordat de Duh, îl ajută să atingă iluminarea: „Viața duhovnicească începe cu frica lui Dumnezeu şi sfârşeşte cu dragostea nesfârşită de Dumnezeu” (p. 95). După curățirea de patimile trupeşti, prin curățirea şi a minții, se obține isihia, liniştirea. Dar fără conlucrarea SfântuluiDuh, care este decisivă după asceză, nu se poate înainta. Mijlocul prin care se obține cunoaşterea este simțirea inimii, manifestată ca mângâiere dumnezeiască. În lumina dumnezeiască, mintea se face străvezie, văzându-se pe sine ca lumină. Pentru a nu-l lăsa pe amăgitor să ispitească, se recomandă invocarea continuă a numelui lui Iisus Hristos. Rugăciunea minții trebuie însoțită de plâns şi de străpungere. Diadoh dă şi treptele vieții mistico-ascetice: curățirea (purificarea), luminarea (prin contribuția harului), îndumnezeirea (faza contemplativă, a răpirii, a vederii celei fără de formă a lui Dumnezeu). Consideră că aşa-zisele viziuni sunt, cel mai adesea, înşelătoare. Nu recomandă exagerările sau formalismul în exercițiul ascetic. Ioan Gh. Savin îl alătură pe Diadoh marilor părinți ai misticii răsăritene.

Sf. Efrem Sirul este cunoscut îndeosebi ca imnograf, dar s-a preocupat şi de exegeză biblică, de dogmatică şi a fost un mistic, având o strictă viață ascetică. Un loc aparte îl ocupă în mistica şi ascetica ortodoxă Sf. Ioan Scărarul (Climacos). Viziunea sa mistică, asemenea celei a Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul (amândoi având ca model scara lui Iacob), este a unei legături directe cu cerul. Pseudo-Areopagitul o vede ca pe o dăruire a harului, răspândindu-se de la Dumnezeu prin ierarhiile cereşti, apoi prin cele bisericeşti, în timp ce Ioan Scărarul, ca pe o ascensiune a omului, prin asceză şi virtuți. Ducând viață de anahoret, în sihăstria de la Tola, Sfântului Ioan i se încredințează străreția mânăstirii Sfânta Ecaterina, situată la poalele muntelui Horeb-Sinai, unde a şi scris Scara (numită şi Scara Paradisului). Asceza pe care o prescrie monahul este aspră şi anevoioasă, greu de îndeplinit. Scara este, însă, concepută ca „un sistem ascetic, unitar şi consecvent gândit, în toate cele 30 de trepte ale sale” (p. 113). Un loc important revine treptei ascultării, virtute de bază a monahului, alături de lepădarea de sine. Alte trepte: a pocăinței, a lacrimilor (botez al căinței), ale viciilor şi ale remediilor acestora, virtuțile (mânie şi blândețe, răzbunare şi iertare, clevetire şi bună-cuviință, minciună şi adevăr, lăcomie şi cumpătare, desfrâu şi castitate, verbalism şi tăcere, lenevie şi vrednicie, mândrie şi smerenie), a vegherii, a simplității. În procesul desăvârşirii, omul este susținut şi iluminat de Duhul Sfânt. Ultimele trepte sunt ale desăvârşirii: a liniştii trupeşti şi sufleteşti (apatie şi extaz), a singurătății, a rugăciunii contemplative, a apatiei creştine (stare vecină cu nemurirea). Odată atinsă liniştea sufletească (isihia), are loc transfigurarea omului, îmbrăcarea lui în lumina harică, asemenea lui Moise, când cobora de pe Sinai, cu Tablele Legii (scop al urcuşului mistic).

O figură remarcabilă, teolog şi filosof al misticii creştine, a fost Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul. La el mistica are o dubla funcție, duce la desăvârşirea omului, dar şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Sistemul dionisian este definit ca „ierarhism şi liturgism universal”, „Tot ce există, există deci în măsura şi în felul în care participă la grația divină. [...] Căci a fi, a exista este un dar, este un act de participație” (p. 119). Harul lui Dumnezeu se revarsă ierarhic, din treaptă în treaptă, şi se întoarce la Dumnezeu, reflectat prin iubire. Relația armonizantă este descendentă (sau mistică) şi ascendentă (sau ascetică). Există, potrivit concepției lui Dionisie, trei moduri de cunoaştere: dumnezeiască (sau cunoaşterea de Sine, care nu iese în afara lui Dumnezeu), îngerească (imediată şi intuitivă), omenească (mijlocită, prin simboluri). Cea omenească este, la rândul ei, naturală, supranaturală şi extraordinară (sau mistică). Pentru a ajunge la cunoaşterea mistică, se parcurge traseul: purificare, iluminare, desăvârşire (îndumnezeire).

Un capitol face sinteza treptelor ascetico-mistice. Primul stadiu, purificarea, începe cu participarea şi integrarea creştinului în Sfânta Liturghie, primind Sfintele Taine, în chiar Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica. Asceza are rolul de a menține curățenia Botezului prin eliminarea patimilor. Mijloacele ascetice sunt reductibile la cele trei voturi monahale: sărăcia, fecioria, ascultarea. Purificarea presupune „golirea de tot ceea ce e creatural”. Mai întâi, de stăpânirea simțurilor, până la moartea pentru lume. Se recomandă în această etapă meditația asupra deşertăciunii lumii şi asupra morții. Totodată, se recomandă golirea de creațional a intelectului, purificarea memoriei şi a voinței şi umplerea lor cu prezența şi cu iubirea de Dumnezeu.

Al doilea stadiu al parcursului mistic este iluminarea, acordată în mare măsură prin har. Ea corespunde Mirungerii, care confirmă taina Botezului. Peste virtuțile care s-au instalat în locul păcatelor capitale se revarsă darurile Duhului Sfânt: darul sfatului, darul evlaviei, darul puterii, darul temerii, darul ştiinței, darul înțelegerii şi darul înțelepciunii.

Ultimul act al urcuşului mistic îl reprezintă desăvârşirea, participarea harică la dumnezeire, posibilitatea de a-l experimenta pe Dumnezeu în mod viu, nemijlocit şi personal, de a intra în lumina taborică. Acest stadiu se identifică, de aceea, cu însăşi taina Sfintei Euharistii. În această fază, misticul este însoțit de rugăciunea neîncetată.

Rugăciunea isihastă necesită purificarea inimii, unde se află icoana chipului, şi îndreptarea întregii atenții către ea. O metodă privind desfăşurarea rugăciunii contemplative i se atribuie Sf. Simeon Noul Teolog, dar ea exista, cu siguranță, cu mult înainte. Diadoh al Foticeei o numeşte rugăciunea tăcerii, Evagrie – rugăciunea curată, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi alții: rugăciunea minții, rugăciunea inimii, rugăciunea neîntreruptă, rugăciunea înscrisă, rugăciunea isihastă, rugăciunea lui Iisus. Ea constă în invocarea numelui lui Iisus, săvârşită de minte în inimă. În afară de Sf. Simeon Noul Teolog, metoda exercitării rugăciunii a fost expusă de Nichifor Monahul şi de Grigorie Sinaitul. Rugăciunea inimii este asociată cu exerciții de respirație, menite să concentreze atenția asupra numelui lui Iisus. A fost adusă din Athos, în mânăstirile Moldovei, de Paisie Velicicovski, răspândindu-se, apoi, în toată Rusia.

Cursul se încheie cu evocarea altor teologi mistici.Preocupări mistice şi ascetice se regăsesc în scrierile multor Părinți ai Bisericii: Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa. Însă trei dintre marii autori mistici, care meritau o mai mare atenție, au fost Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigorie Palama. Despre primul afirmă: „Maxim Mărturisitorul construieşte o viziune mistică a întregii creaturi, concentrată în ideea de deificație sau de îndumnezeire, idee care are ca punct central pe Iisus Hristos, Dumnezeu-omul sau Logosul, modelulde urmat al omului îndumnezeit” (p. 158).

Ioan Gh. Savin a fost, cu certitudine, unul dintre cei mai străluciți teologi români, cenzurat arbitrar în perioada comunistă şi ignorat pe nedrept, azi. A fost un erudit, cu o dicțiune a ideilor impecabilă. Cursul de mistică şi ascetică este un adevărat tratat, cu o structură interesant concepută, concis, alcătuit dintr-o parte teoretică şi alta istorică. El oferă o imagine complexă, concludentă a misticii şi asceticii ortodoxe. Cursul care va urma (în 1947), al Părintelui Dumitru Stăniloae, va ține cont de el şi va reuşi o asimilare şi o exindere cu adevărat admirabile.