Cronica plasticii
Florin Toma

BRIC--BRAQUE DE ÎNTREȚINERE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 Chiar nu e niciun moft – şi, la urma urmelor, ar mai conta oare încă unul adăugat milioanelor (emise de moftangiii aferenți, fireşte!) ce zburătăcesc pe deasupra noastră şi „arozează” vremurile pe care le trăim acum? – deci, revenind, nu e deloc un moft faptul că mă simt obligat cultural să fac loc în memoria colectivă unei informații-fulger pentru bunul mers al acestui secol. 
Aşadar, puțini îşi mai amintesc că la 14 noiembrie s-au împlinit fix 100 de ani de la apariția romanului Du côté de chez Swann. Adică, primul volum din À la Recherche du Temps perdu, „operă majoră a secolului XX”, o „adevărată catedrală epică”, „o recreare literară a perioadei Belle Époque”, „monument literar şi psihologic”, „o meditație asupra timpului şi memoriei” etc.etc. Din care, episodul cu madlena reprezintă nu numai summum-ul creator tutelar, ce revine periodic, odată cu fiecare generație de scriitori, ci şi o sinecdocă, un substitut al unei întregi fascii de semanteme – tocită aproape până la stadiul de clişeu – a conceptului  etic şi nu mai puțin estetic, de amintire.  
După primirea unor elogii flamboaiante din partea atotputernicului Jacques Rivière, directorul NRF (Nouvelle Revue Française), care a publicat nemuritoarea ispravă, Marcel Proust îi mulțumeşte acestuia printr-o scrisoare devenită între timp „material didactic”. În ea, ambițiosul şi timidul romancier, alături de prețioase şi pătrunzătoare observații asupra volumelor viitoare ale monumentalului ciclu romanesc, aminteşte şi de deja faimoasa „madlenă”. Scriind aşa: „Dans ce premier volume vous avez vu le plaisir que me cause la sensation de la madeleine trempée dans le thé, je dis que je cesse de me sentir mortel, etc. et que je ne comprends pas pourquoi. Je ne l’expliquerai qu’à la fin du troisième volume”. 
Există, în imaginarul fiecărui om – universul acela imposibil unde totul e posibil şi pe care-l vizităm, de regulă, în clipele de reverie maximă sau în secundele de dinainte de a cădea amețitor, fără plasă dedesubt, în vălătucii narcotici ai somnului – deci, există teritorii poate abia văzute, poate văzute o singură dată, în fugă, poate nevăzute niciodată, ci doar plăsmuite. Acolo, unde ştii sigur că n-ai cum să ajungi şi în care, dând frâu liber fanteziei – adică, o desfrânezi! – ştii sigur că se desfăşoară anumite ritualuri secrete, misterioase, de pregătire a savorilor. De preparare a extazului deplin. De distilare a plăcerii bolborosite. Acolo, în acest spațiu imortal, trăiesc toate amintirile noastre. În eşantioane, fiindcă, altfel, n-ar încăpea toate câte s-au perindat prin viața unui om. În flacoane mici (mai ales parfumurile din osmoteca personală... amintiți-vă de câte ori vi s-a întâmplat să întâlniți o esență, un miros, un efluviu ce vă retrimite în mijlocul retrăirii unui moment de extaz pe care-l credeați uitat demult!). În eprubete de sticlă imaginară, aşezate pe rafturi virtuale, în stive sau, dimpotrivă – totul depinde de fiecare om şi de educația lui în privința măsurii – în grămezi, grămăjoare, în maldăre sau mormane, adică un bric-à-brac pe care, aşa, într-o doară, m-am gândit că doar un spirit polivalent şi un ochi aidoma celui aparținând „albinei-Braque” (privirea capabilă să dividă imaginea artistică în milioane de subsecvențe posibile!) îl poate îngriji. Sunt capabile să-l întrețină. Să-l deretice.  
De aceea, Proust trebuie omagiat mereu, tot timpul (fiindcă despre timp este vorba!), clipă de clipă şi ceas de ceas, cu o continuă uimire întipărită pe chipul nostru. Căci redescoperind o amintire prețioasă a trecutului (orice reevaluare este benefică dacă ştie să răsfețe adevărul!), s-ar putea ca, prin mecanismele secrete ce guvernează Marele Timp, să trăim, de fapt, schița unei premoniții. Să obținem o viziune asupra unui viitor neînchipuit.  
Pentru că, orice s-ar zice (aici, Malraux are perfectă dreptate când spune despre oameni că sunt „un misérable petit tas de secrets” – ceea ce, trebuie să recunoaşteți, valorează cât un (alt) roman existențialist!), „madlenele” noastre sunt tot ce putem avea mai de preț. Şi mai durabil în efemeritatea existenței omului. Toate celelalte mijloace de trai sau scopuri de viață sunt pasagere, sunt tranzitorii, sunt trecătoare. Vânare de vânt!   
 
 
SCULPTURĂ şi ARHITECTURĂ – O lecție de maximă civilitate
 
O mână de artişti au pus mână de la mână şi, autentificată printr-un virtual certificat de solidaritate, au adunat, cu hărnicie, o grămăjoară de entuziasm – caz rar pe meleagurile noastre! Care, şlefuită cu grijă şi iubire – şi aşezată, apoi, în fosta Tipografie a Combinatului Fondului Plastic, de la marginea Bucureştilor – a devenit astăzi un ditamai muntele de patimă. (Cât despre devastatoarea, uluitoarea şi trista ruinanță a Combinatului – o instituție cândva strălucitoare şi extrem de utilă artiştilor – ne vom apleca asupra ei, poate altă dată, mai pe-ndelete!... Chiar dacă la final, nu ne putem abține!). Embrionul unei intersecții semantice între sculptură şi arhitectură (adică transpoziția unei schițe de proiect arhitectural în planul sculpturii) a apărut în anul 2007, printr-o interesantă şi provocatoare expoziție la Simeza, unde au expus Ovidiu şi Ştefan Maitec, Liviu Russu, Ovidiu Apetrei şi familia Zidaru (Marian împreună cu Victoria). De atunci, proiectul – pe care aceştia doi, Marian şi Victoria Zidaru (cărora, cu timpul, li s-au alăturat şi alți artişti atinşi de acelaşi morb al entuziasmului!) l-au moşit cu o dragoste şi o râvnă împinse până aproape de obsesie frumoasă – ei bine, a crescut, s-a copt, s-a maturizat şi s-a împlinit. Practic, a căpătat noi valențe şi spectaculoase dezvoltări, ajungând la stadiul complex de event, de performance, pe durata a patru săptămâni. Inițiatorii proiectului – Victoria şi Marian Zidaru, Cristiana şi Liviu Russu, arh. Ovidiu Apetrei, arh. Şerban Sturdza şi arh. Bogdan Fezi – l-au conceput pe mai multe paliere. Primul, expoziția permanentă de sculptură, deschisă în spațiul vechii Tipografii a Combinatului şi care va ființa pe termen lung, generând substanța viitorului muzeu. Al doilea, workshop-ul (coordonat de arh.asist.univ Radu Negoiță), ce a avut ca temă Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană şi s-a desfăşurat între 1 şi 12 octombrie, pentru ca, apoi, între 12 şi 30 octombrie, cele mai bune lucrări realizate să fie incluse în spațiul expozițional, spre a intra în patrimoniul viitorului muzeu. Iar, al treilea, eventul în sine, cu împrejurările sale provocatoare şi interesante, însemnând prelegeri, conferințe, proiecții de film, concerte (adică exact ceea ce, dacă vă mai amintiți, limbajul de lemn de esență tare culturală – pe care, din păcate, îl mai întâlnim şi azi, în zonele crepusculare ale media – numea, în vremurile de tristă amintire: ciclu de manifestări!!). Varietate şi noutate. Unic şi irepetabil. Valoare şi îndrăzneală. Rațional şi pătimaş. Acestea ar fi putut fi logo-urile sub simbologia profundă a cărora, timp de o lună, a funcționat această inițiativă mai mult decât surprinzătoare (am fi putut spune, perfect legitim, halucinantă, în condițiile de peisaj lunar – decor poate pentru un film suprarealist – în care se găseşte acum Combinatul Fondului Plastic al UAP!). Nu doar prin recâştigarea şi igienizarea incredibilă, prin eforturi uriaşe, a unui spațiu expozițional generos (de care au beneficiat lucrările marilor artişti: Paul Neagu, Ovidiu Maitec, Peter Jakobi, Napoleon Tiron, Mircea Roman, Liviu Russu, Marian Zidaru, Alexandru Păsat şi Titi Ceară; sau Dan Perjovschi, cu ale sale mereu inteligente graffiti-uri ce au umplut un perete întreg!). Ci şi prin amploarea şi originalitatea întâmplărilor petrecute aici: de la conferințele arhitecților Şerban Sturdza, Şerban Țigănaş (preşedintele Ordinului Arhitecților din România), Marius Marcu Lapadat, decan al Facultății de Arhitectură de Interior din UAUIM, Anca Cioarec sau proiecțiile de artă digitală ale arh. Andrei Ivănescu şi dr.ing. Virgil Ilian, până la prelegerile invitaților din Germania (Corina Gertz – artist vizual, Peter Jakobi – artist plastic şi regizoarea Gudrun Teich, care a asistat la proiecția filmului său Insel am Rhein) sau concertul de toacă, susținut – la binecunoscuta instalație a lui Marian Zidaru – de către nu mai puțin faimosul muzician Ovidiu Lipan Țăndărică. Intențiile inițiatorilor proiectatei bienale (pentru care, soții Victoria şi Marian Zidaru, capii bunătăților, împreună cu Mircea Roman, şi-au mutat deja atelierele şi locuința acolo!) nu se opresc aici. Ei doresc, pe de o parte, atragerea instituțiilor de profil internaționale, iar, pe de altă parte, ca MAMC (Muzeul de Artă Modernă Contemporană) să devină o componentă a unui viitor Centru Internațional al Artelor Vizuale. Asupra unui singur vis însă ei nu se pot concentra deloc. Nu există o proiecție, un plan, o direcție. Oficială şi asumată. Serioasă şi responsabilă. Dinamică şi utilă. Valorizatoare şi eficientă. Dar Combinatul, de fapt, adevărata madlenă a acestei poveşti pe care pro(u)st aş fi fost dacă n-o dezvăluiam? Ce facem şi cum facem cu el? Căci, nu-i aşa? vorba cântecului din foclorul urban UAP (unul adaptat după cel înflăcărat, democrat şi popular):  Foaie verde matostatu / Dragu-mi este combinatu...
 
 
MAIA ŞTEFANA OPREA – Un proiect în construcție şi instrucție
 
Nu este mai de preț bucurie pentru cronicart decât aceea de a constata că, după un interval de timp consistent, a avut dreptate în previziunile sale şi, prin urmare, se poate lesne înfoia, precum curcanul estet. Şi că riscul asumat cu mult timp în urmă, acela de a pune rămăşag pe vrednicia şi harul unui artist, n-a fost deloc o pierdere, ci un câştig. Nu o eroare, ci o victorie. Nu o înfrângere, ci un adaos. Şi că, vasăzică, urciorul de la fântâna premoniției a mers la apă şi de data aceasta. Şi nu oricum, ci de minune. Cum de minune continuă să fie această tânără, Maia Oprea, al cărei talent îl urmăresc de mai bine de zece ani, de când era catalogată în milieu drept unul dintre copiii-minune ai artei plastice româneşti (sigur, imediat asediată de controversele, fasoanele, mofturile, idiosincraziile şi, în fine, recunoaşterile scrâşnite – atât de specifice mediilor artistice de la noi!). Şi care progres, remarc extrem de satisfăcut nu numai faptul că el continuă (a terminat şi studiile din străinătate, şi liceul, şi Universitatea, iar acum se află la master, pe care vrea să şi-l absolve la Strasbourog, unde a fost admisă cu un priect pe care l-am văzut avant!, dar se şi amplifică, se diversifică într-un ritm amețitor. Aidoma unui copăcel (deci, care nu mai e nici un pomişor proaspăt plantat, schilav, aproape uscat şi prudent în creştere, însă nici n-a ajuns la dimensiunile copleşitoare ale unui copac venerabil!), căruia îi cresc de la o zi la alta, de la un an la altul, cu fiecare anotimp ce trece, tot nenumărate ramuri. Exagerând semantic, ca unui înger matur – tot mai multe aripi! Pentru că, iată, acest înger suspect, cu viziuni anxioase şi o biografie destul de complicată, a împlinit, exact la solstițiu, 26 de ani. Exact când se poate compune o nouă aventură artistică sau ticlui încă un fel de a vedea lumea. O lume în care nu doar se moare pe margine, pierdută în desişul vremurilor neclare sau se stinge fără nicio simbrie, uitată de oameni şi nădejdi. Ci una căreia i se construieşte un alt reazim, încă un sprijin, o nouă proptea, o întăritură proaspătă. Un pas spre veşnicia salvării. Cea mai recentă expoziție a sa, una colectivă, împreună cu Jan Albu şi Matei Enric – cu care exercițiul de omogenizare a unui grup nu chiar întâmplător i-a ieşit aproape perfect – intitulată Subjective Histories (unde histories se bâțâie semantic în binecunoscuta variație liberă, putând fi luat şi ca „istorii”, dar şi ca „pățanii”!), a demonstrat tocmai acest deziderat al fiecărui artist, în general. De a ieşi din sufocarea unui cerc prizărit de interese estetice anchilozate. De a progresa, în fine. De a diverge razele dumnezeieşti ale harului. De a păşi pe tărâmul magic al unor alte proiecte. De a nu rămâne încremenit în aceeaşi rânduială a lucrurilor (construindu-şi alibiul clasicizării!). Artista a adunat la Galeria 72A (un complex spațial cochet, deschis în alveole neaşteptate, moderne şi mai ales utile!) o serie de lucrări reprezentative, esențiale, aparținând celor mai importante cicluri pe care le-a expus în ultimii ani. Şi a compus un corolar al acestei vârste artistice, un fel de rezumat al unui interval creativ foarte important. O perioadă în care arta sa suferă parcă de o formă gravă de distorsiune a privirii, dedusă, efilată, fără îndoială, din tulburător de complexa instalație sufletească a unui artist prematur de neliniştit, conştient până la stadiul de dureros de damnarea de care suferă. Personajele sale sunt mereu întoarse, inversate, contorsionate, chircite, chinuite, ghemuite, obidite, canonite, căznite, dar, mai ales, torturate de o singurătate atroce. Şi de o fragilitate infernală. Sunt ca nişte urme lăsate de turbioanele de vânt pe țărână (un ciclu chiar aşa se şi numeşte: dustografii - de la engl. dust!). Fiindcă e posibil ca Maia să fi adunat în cotloanele memoriei sale genetice umbrele tuturor demonilor familiali anteriori (care sunt de găsit, n-am nici cel mai mic dubiu, în orice combinație cromozomială între timp, spațiu şi hazard, adică în orice familie, fie ea modestă, anonimă, faimoasă ori încoronată!). Se poate ca, uneori, unui singur urmaş al unei stirpe să-i fie dat, printr-o întâmplare smintită sau o aplicație neastâmpărată a destinului, să strângă într-însul, la fel ca într-un receptacul unic, toate neîndreptările strămoşilor, toate cusururile lor, toate păcatele, toate nepotrivelile sau metehnele ascendenților lui. Şi pe care acesta, mai târziu, cu harul dăruit de Dumnezeu, să aibă geniul şi libertatea de a le distila în atributele şi calitățile unei arte năucitoare. Revenind, aşadar, Maia Oprea – la această primă vârstă a maturizării raționale pe care orice artist o încearcă – avea nevoie ca de aer de acest moment de resetare a imaginarului creativ personal. O resetare însă atentă, nu prin tabula rasa, ci cu prelungiri (la fel de inedite şi de spectaculoase!), pe care, iată, le-a strâns într-un nou proiect de continuare a masterului, acceptat de Belleartele de la Strasbourg, cu o bursă de un an. Iar proiectul – pe care am avut privilegiul să-l văd în lucrarea de prezentare – este nu numai inedit, îndrăzneț sau ambițios (chiar arogant, aş spune!), dar şi un exemplu de perseverență a artistului şi încredere în miracolul izvodirii magice a propriei minți (fireşte, fără să atingă patologicul, cum se întâmplă în atâtea cazuri!)... Maia, ai grijă, s-a deschis sala de aşteptare! Unde, ca fapt divers, trebuie să ştii că se consumă madlene... 
 
CLAUDIA POPESCU – Acuarelele Doamnei P.  
 
Ca să nu comită cronicart-ul crima oribilă a conciziei, dar nici să pice cumva în fandacsia în formă continuată şi agravantă, el se va mărgini, prudent, doar la a spune că şarmul unei femei, indiferent de vârstă – cu atât mai mult, artistă! – constă nu atât în aparența ei multi-grațioasă (pinacoteca lumii adăposteşte, ca dovezi ale acuzării, slavă Domnului că nu s-au pierdut, miliarde de tablouri ale acesteia, de ipostaze şi înfățişări: nevastă sau ibovnică, îmbrăcată sau dezbrăcată, de gheață sau flămândă, severă sau bosumflată, existentă sau nu... doesn’t matter!). Cât în puterea fabuloasă deținută de acel grăunte de inteligență spirituală, de catifelare a neuronului şi de calinerie a minții – numit îndeobşte neurosuflet – de a emite energii. Bineînțeles că pozitive, întrucât cele negative nu sunt înregistrate. Pictorița Claudia Popescu – o doamnă respectabilă care se simte confortabil în hamacul răsfățului învăluit de aburul (dis)proporțiilor dintre maturalețe şi naivitate – este un artist dotat cu un astfel de agregat excepțional. Iar energiile emise de neurosufletul ei au şansa extraordinară de a se lăsa surprinse pe pânză şi prinse pe simeze. Cea mai recentă dintre expozițiile personale, aceea  de la Cercul Militar, din luna decembrie, a fost nu doar un prilej de călătorie printre obsesiile artistice ale creatoarei, ci şi un fel de festivitate rezumativă a lucrărilor din ultimii ani. Un soi de compte-rendu, pe care, de altfel, orice creator simte că trebuie să-l facă, din când în când. Un raport în fața publicului, criticilor şi specialiştilor în artă – curioşi şi vorace, ca-ntotdeauna – care, aidoma unei armate înfometate gata de a cuceri noi teritorii, abia aşteaptă să se aplece cu lupa şi să culeagă cu penseta probe de valoare (pe care, apoi, să le ridice în lumină şi să le privească atent, spre a stabili, vârsta, stilul, tehnica sau ductul originalității, fireşte, în ambalajul unui verdict implacabil, inatacabil şi intratabil!). După trei sau patru expoziții ale sale, pe care le-am văzut în ultimii zece ani, rămân la părerea mea, pe care doar am efleurat-o până acum: Claudia Popescu este un desăvârşit maestru al acuarelei. Dincolo de uleiurile groase, în care apar – ca într-un jurnal vizual marcat de un hieratism exotic insistent, de aceea, nu de puține ori, supărător – arcadele unor castele şi palate pe care le-a admirat în călătoriile sale în Italia, Franța şi Spania sau nenumărate grădini luxuriante, surprinse în flagrant delict de barochism căutat, naturi moarte ceva mai naturale, dar în niciun caz, portretele ori unele compoziții artificiale, cu decoruri înecate în valuri de mov (studiile de scenografie par să iasă, bouillonând printre pânzele transparente ale unui erotism, să-i zicem cavaleresc, ca într-un imaginar Menuet de Boccherini repetat până la saturație!), ei bine, dincolo de toate aceste dependințe ale operei, fatalmente auxiliare, se înalță şi stau nemişcate, luminoase, monumentale, lucrările sale în acuarelă. Aici, pe acest palier al creației, vocația de excepție a artistei funcționează impecabil şi nestingherită. Iar substanțializarea pulsiunilor, concretizarea lor se face într-o serie de forme remarcabile. Peisajele, cu osebire, sunt o certă delectare, un pas către entuziasmul sincer, nedisimulat în poncife. Prin minuția prezumțioasă a detaliului, prin alcătuirea lor omogenă şi veristă, ca nişte secvențe ale unui real luat sur le vif, prin fulgurațiile precise ale petelor de culoare, prin grația mai ales a liniilor deliberat evanescente şi, nu în ultimul rând, prin pretenția nedeclarată a artistei de a face, de fapt, exerciții măiastre de arheologie spirituală – acuarelele Claudiei Popescu se compun într-o singură operă, cu care se poate prezenta, cândva, la apelul şi Judecata de Apoi a istoriei artei. Şi tot astfel, doar prin ele singure – înmuindu-le ca pe madlene în ceaiul parfumat al intuițiilor noastre – putem ajunge să răscolim grămăjoara de secrete ale unei artistei alintate de har.