FEMININE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

Doamna Gabriela Tabacu îşi continuă netulburată efortul de a oferi arhitecților şi altor eventuali cercetători ai fenomenului publicistic de specialitate încă un motiv de bucurie. După monografia Revista Arhitectura, Studiu monografic şi indici, 1906-1944, apărută în două ediții, iată că iese de sub tipar, la Editura Universitară Ion Mincu, volumul Monografii esențiale cu indici: Revista de arhitectură şi Construcție-Căminul. Studii şi planuri de case. Sunt două publicații contemporane cu longeviva revistă Arhitectura (care supraviețuieşte şi astăzi): prima a apărut în 1919, iar, a doua, în perioada 1928-1929, dar care prezintă ceea ce era simptomatic în construcțiile şi proiectarea vremii apariției lor. Autoarea prefeței, prof. Ana Maria Zahariade, crede chiar că analiza dedicată celor două publicații efemere (cel puțin în raport cu Arhitectura, dar şi cu puzderia de reviste de calibru similar, ce nu au supraviețuit bulei imobiliare din 2004-2007) este mai pregnantă decât cea făcută revistei-etalon în primul volum. Nu e clar rostul bibliografiei finale, devreme ce studiul ce acompaniază copiile paginilor felurite din cele două reviste se referă chiar la acestea. Dacă e vorba despre sugestii pentru lecturi incomplete, ele par uşor subiective şi, oricum, incomplete. Vedem în volum preocuparea socială obsesivă, de pildă pentru locuințe ieftine, deopotrivă urbane şi rurale, precum şi o subtilă absorbție capilară, în deceniul scurs între prima şi a doua publicație, a modernismului european. Ne aflăm, fără îndoială, dinaintea unui instrument de lucru util şi sunt convins că şi alte publicații de profil, nu numai din perioada interbelică, vor avea şansa de a fi documentate retrospectiv de doamna arhitect Tabacu.

De la Kaya de Vos, un pseudonim, probabil, primim un volum de proză cu trei texte: Jurnalul unei iubiri imposibile (cel care dă şi titlul cărții), Peregrinările principelui Baldinarri şi Nunta de argint. Autoarea pare să fie prizată de către Editura Humanitas, unde a apărut acest volum în print, dar unde a mai apărut şi un romanț (romance scrie pe copertă) digital, cu titlul Toate femeile vor 7 (sic!). Mi se pare absolut evident că autoarea este arhitectă, după modul în care oraşul Florența apare drept fundal al acestor poveşti de amor cu o aură de proză eliadescă, uşor misterioasă, mereu somptuoasă. Descrierile mediului construit florentin dovedesc familiaritatea cu limbajul de specialitate şi cu spațiile circumscrise: autoarea ştie despre ce vorbeşte, iubeşte Florența şi nu se sfieşte să se supună concurenței cu romanul Inferno, al lui Dan Brown, cu care împarte oraşul, cotloanele lui, ce devin parte din poveste, personaje în adevăratul sens al cuvântului, şi nu doar scenografie romanescă.

În fine, am primit de la doamna prof. Olga Andreescu un Jurnal de Tulcea (1979-1989-1992). Profesor de limba şi literatura română la Liceul Spiru Haret din…municipiul de la gurile Deltei, cum se spune în limba de lemn a provincialismului autohton, autoarea nu se sfieşte, în ciuda vremurilor, să menționeze în paginile jurnalului personal întreaga catastrofă a perioadei târziu-comuniste. Aşa cum se vede ea dintr-un oraş de provincie, din perspectiva unui cadru didactic cu nostalgia anilor de studenție, care îşi cultivă încă prietenii literare de-atunci (spre pildă, cu familia lui Şerban Cioculescu sau cu Mioara Avram), care este foarte atentă la politica internațională, fără să spere însă vreo mântuire dinafară. Uneori, notațiile jurnaliere sunt dure la adresa regimului politic şi, deci, puteau fi periculoase la vremea respectivă: ştim prea bine cazul Ursu, care nu se mai termină şi pentru că sistemul securist a supraviețuit, prin justiție, detractorului său şi-i pedepseşte în continuare posteritatea.

Doamna profesor pune diagnostice (şi sentințe) exacte, după cum vedem a posteriori. Pentru cei de vârsta mea, care i-am fost elevi, unele intrări din carte ne amintesc episoade, neconsemnate pe-atunci, din propria existență. Ba chiar eu însumi m-a trezit menționat, fugar, ca participant şi premiant la Olimpiada națională de limba şi literatura română de la Bistrița, din 1983 (pag.226 sus). Îi mulțumesc. Puțini, prea puțini au lăsat sau lăsăm mărturie despre vremurile de la apa Vavilonului, unde şedzum şi plânsem, cum frumos zice traducătorul cel din vechime al Bibliei despre exilul evreilor…Or, doamna profesor Andreescu şi-au făcut datoria de a memorializa – şi nu oricum, ci cu acribie, cu atitudine politică dreaptă şi cu mult curaj – un timp tâmp, cel care, din nefericire, ne-a fost atâtora dat.