RECONSTITUIREA DE HORIA PĂTRAŞCU ŞI LUCIAN PINTILIE

Debutant cu un film despre tinerii ilegalişti, Dan Nuțu şi Irina Petrescu (scenariul era semnat de Ion Mihăileanu, tatăl regizorului Radu Mihăileanu, refugiat la Paris, încă de la sfârşitul deceniului şapte) erau protagoniştii acelui film, Duminică la ora şase, în care reproşurile cerberilor ideologici (de fapt colegi ai regizorului debutant, Mihai Iacob, Geo Saizescu sau Mircea Drăgan) sunau cam aşa: „în film nu se vede precis cine, pentru ce şi de ce luptă”, ”filmul nu ne aparține deloc nouă, nici din punct de vedere al ideii, nici din cel al culorii locale”, „figurile nu sunt reprezentative”. (Apud B. T. Rîpeanu, Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune – vol 1, 1911-1969.)

Liviu Ciulei renunță în aprilie 1968 la acest film, iar în aceeaşi lună Pintilie propune prima versiune de scenariu a microromanului apărut în 1966. Mai dorea să-l realizeze şi regizorul Radu Gabrea, coleg de promoție cu Horia Pătraşcu, dar opțiunea lui Pintilie i-a barat drumul.

Operator improvizat al unui film de educație a tinerei generații, subiectul fiind isprăvile post-bahice semnate de absolvenții muncitori de la un liceu seral, pe o terasă anonimă din Caransebeş, Horia Pătraşcu mărturisea într-un text apărut în Almanahul literar 1985: „nu voi uita toată viața chipurile răvăşite de oboseală, teamă, ruşin e- mai ales, ruşine, grea, cumplită - ale tinerilor aceia puşi să repete, în fața unui noian de fete frumoase în costume de baie şi care făcuseră cerc în jurul platoului de filmare, toate isprăvile din ajun...! A fost ceva cumplit, aveam senzația că băieții au fost obligați să iasă în public în pielea goală , câțiva plângeau, în sfârşit... la un moment dat, nu am mai putut mânui aparatul de filmat şi am plecat. Cred că ideea nuvelei s-a născut acea clipă...!”

Mărturie prețioasă pentru geneza unei capodopere, semnate de un tânăr scriitor, care avea să mai ofere artei a şaptea câteva subiecte majore, dar niciunul purtând marca Lucian Pintilie. Poate şi Ciulei ar fi dat o operă remarcabilă, cu accente existențiale şi morale diferite față de cele puse de Pintilie, poate şi Gabrea ar fi construit, mai baroc, eşafodajul realist propus de scriitor... 

În orice caz, sugestiile cuvântului au fost decisive pentru alegerea personajelor, pentru selecția replicilor, pentru simbolismul relațiilor, pentru metaforele vânate de cenzori, pentru construcția finală a operei.

Dar iată subiectul acestui film: în urma unei petreceri a liceului seral dintr-o localitate anonimă, doi tineri ajung la un conflict cu barmanul, îl altoiesc, dar mai sparg ceva din recuzita localului unde se desfăşurase sărbătoarea cu concluzii bahice. Realizarea unui film educativ , cu întâmplările amintite, este pus la cale de Partid, Procuratură, Miliție, ?coală, iar reconstituirea acestora, filmată de un cineast amator, devine spectacolul cu multiple conotații, semnat de Lucian Pintilie.

Conform datelor sintetizate de B.T.Rîpeanu în volumul 1 Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune 1911-1969, la 29 aprilie 1968, Lucian Pintilie prezintă prima versiune a decupajului, susținută de referatele favorabile semnate de Ecaterina Oproiu şi Ioan Grigorescu. La 10 iunie 1968, Consiliul artistic aprobă în unanimitate intrarea în producție a filmului. Au fost prezenți la acea şedință: Ion Brad, Mircea Drăgan, Petre Sălcudeanu, Victor Iliu, Lucia Olteanu, Vasile Tomescu, Nicolae Dragoş, Titus Popovici, Mihai Iacob, Aurel Baranga, Ioan Grigorescu, Marius Teodorescu, Florian Potra, Dumitru Fernoagă şi Constantin Pivniceru. Intrarea în producție are loc la 1 iulie 1968. Filmările, desfăşurate între 23 august şi 23 octombrie 1968, doar exterioare la Sinaia, au fost precedate de refacerea scenariului şi introducerea unor îmbunătățiri cerute de conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Ultimele modificări ale replicilor din film au fost urmarea unei şedințe la care au participat Ion Brad, Petre Sălcudeanu şi Mircea Drăgan. Consumul de peliculă negativă a fost de 22.933 m. Montajul a avut loc în perioada 24 octombrie 1968 şi 15 septembrie 1969. (Filmul trebuia terminat la sfârşitul lunii aprilie 1969.)

Din odiseea absurdă care a marcat lansarea filmului, B.T. Rîpeanu citează vizionări cu vicepreşedintele CSCA, Ion Brad, care cere scurtări ale scenelor prea violente, indicațiile din partea CC al PCR de ,, a se opri lucrul la film şi a se vedea cine este răspunzător de faptul că se deformează atât de grosolan realitatea,” noi vizionări şi pertractări cu regizorul, care refuză modificările propuse, vizionări organizate de regizor (se pare cu aprobarea tacită a conducerii studioului Bucureşti), urmate de luări de poziție în România Literară a unor prestigioşi oameni de cultură în favoarea filmului, considerat o operă de o deosebită valoare, o vizionare la Neptun de către Nicolae Ceauşescu şi oprirea categorică de la difuzare a filmului, urmând ca acesta să fie văzut şi judecat de către Comisia de Artă şi Cultură a Marii Adunări Naționale.

Interviul regizorului difuzat de postul de radio Europa Liberă, în care acuză structurile birocratice ale administrației culturale de blocajul filmului, inocentîndu-l astfel perfid pe şeful statului, presiunile interne şi internaționale în favoarea filmului au ca efect în toamna lui 1969 formularea de noi indicații superioare - terminarea filmului şi difuzarea sa limitată (apud Ion Brad). Copia standard este predată la 29 decembrie 1969, după care, în ianuarie 1970, filmul este lansat în difuzare, fără premieră de gală şi fără publicitate. După patru săptămâni de proiecție (eu îmi amintesc doar de trei, alți comentatori afirmă doar trei zile) la cinematograful Luceafărul, filmul este exilat în țară, unde, în ziarele regionale, continuă să apară cronici până în august 1970.

 

Critica la nivel înalt

Nu este lipsit de sens faptul de a cita un istoric, Lavinia Betea (Adevărul.ro, ianuarie 2013)), care a avut acces documentar la arhivele CC al PCR, pentru a vedea cum a fost întâmpinat în epocă filmul Reconstituirea.

Ceauşescu primise reclamații că regizorul Lucian Pintilie ar fi ultragiat milițienii prin filmul Reconstituirea. În şedința din 10 februarie 1970 în cercul restrâns al Secretariatului (CC al PCR) s-a discutat filmul Reconstituirea. Din luările de cuvânt se înțelege că dezbaterea fusese inițiată de sesizările unor înalți activişti, în frunte cu secretarul cu organizatoricul, Virgil Trofin. Regizorului i se imputau subminarea poziției milițienilor în societate şi, evident, cheltuieli nejustificate. 

Ce a declarat N. Ceauşescu: „Eu văd aproape toate filmele noastre. În legătură cu Reconstituirea, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte milițieni. Ei şi. În țările capitaliste polițiştii sunt criticați în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe milițieni pot să-i critice, că avem mulți proşti. Aici pe acest fapt s-a pus accentul şi nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru şi publicul. Însăşi critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliția nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l țineți pe piață atât timp cât vin spectatori şi să-l trimiteți şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. Trimiteți-l şi în străinătate la un concurs. Sper că acolo o să fie înțeles. Trimiteți-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est şi n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi.”

Ce a declarat Ion Iliescu: „Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului Reconstituirea. Toți sunt nişte tipi lipsiți de orice receptivitate la orice observație critică, sunt nişte oameni înfumurați, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relații care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toți prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariția unei creații de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creație şi curajul acestui mare creator.. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme.(Apud Lavinia Betea, Scandalul filmului Reconstituirea – criticile lui Ceauşescu şi Ion Iliescu, Adevărul.ro, ianuarie 2013.)

De menționat mai este şi componența Secretariatului CC al PCR la ora înregistrării acestor discuții: Ceauşescu, Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Mihai Gere, Vasile Patilineț (Ion Iliescu fusese probabil invitat ca responsabil cu problemele tineretului).

Comentariul asupra comentariilor marilor cinefili de la cel mai înalt şi periculos nivel ideologic nu-şi mai au rostul. Lipsa de cultură şi nula capacitate de a înțelege arta filmului transpar cu dramatică evidență de la primele cuvinte ale marilor cenzori. 

În volumul amintit, B.T. Rîpeanu menționează interzicerea de la publicare ( de către CC al PCR) a unei ample discuții organizate de revista România Literară ( probabil în februarie 1970), la care participă cu opinii divergente: Eugen Atanasiu, Ion Băieşu, Ion Dodu Bălan, Andrei Blaier, Tudor Caranfil, Radu Gabrea, Ion Horea, Fănuş Neagu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pascadi, Adrian Păunescu, Florian Potra, Petre Sălcudeanu, Valentin Silvestru, D. I. Suchianu şi Mihai Ungheanu. Alte articole despre film, destinate tiparului, semnate de Valerian Sava, Ion Frunzetti, Miron Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Sânziana Pop şi Lucian Raicu sunt interzise de asemenea.

M-a şocat apariția unui articol semnat de mine, în care incriminam viziunea artistică a regizorului, după ce predasem un eseu entuziast despre arta lui Pintilie. Acesta a fost cenzurat feroce de şefii revistei la care colaboram (Viața studențească), poetul proletcultist Niculaie Stoian şi adjunctul său, Eugen Patriche. Indicațiile Secției de presă erau literă de lege.

După B.T.Rîpeanu, deşi difuzarea internă a filmului este blocată, se înregistrează 454.263 de spectatori în primul an de rulare şi doar o creştere de 40.000 în cei zece ani care urmează. Filmul este vândut la începutul anului 1970 pentru exploatare comercială în Franța, este selecționat şi participă la Festivalul de la Cannes în secțiunea Quinzaine des réalisateurs, în ciuda opoziției autorităților de la Bucureşti. Aceeaşi copie va fi prezentată în 1970 în Elveția, Italia (la Festivalul de la Pesaro) şi Cehoslovacia. În februarie 1991, filmul este reluat în difuzare comercială pe marele ecran şi la televiziune.

 

Reconstituirea în opinii critice espasate de decenii

Prezentat la Cannes (în 1970), în secțiunea Quinzaine des réalisateurs, aflată la al doilea an de desfăşurare, cu selecții făcute de Pierre-Henri Deleau, Pierre Kast şi Alain Cavalier, alături de opere semnate de Werner Herzog, Ruy Guerra, Liliana Cavani, Arturo Ripstein, Philippe Garrel, Jean-Marie Straub, Krzysztof Zanussi, filmul lui Pintilie are ecouri târzii în presă semnalate în excelentul volum semnat de criticul Ioan Lazăr, Cannes-ul românilor.

Marcel Martin în Les Lettres Françaises – Parabolă realistă, Reconstituirea, asemenea creațiilor de mai târziu, confirmă calitatea de lecție de cinema: o poveste clară, în filigran.

Gérard Langlois, în aceeaşi publicație, sub titlul O țară, România. O temă-responsabilitatea se preocupă de organizarea structurală a filmului „care analizează lumea sub forma unui spectacol, după o practică teatrală şi într-o dialectică ai cărei poli sunt deconstrucția-reconstituirea.” Acelaşi cronicar, văzând filmul la Pesaro, este atras şi de „meditația estetică de tip pirandellian”, afirmă Ioan Lazăr în volumul menționat. 

În nr. 11 /1970 al revistei Cinema apar primele rânduri despre filmul Reconstituirea, după premiera din acelaşi an, deşi pe timpul producției i se rezervase un amplu material semnat de Eva Sârbu, în noiembrie 1968. Trimisa revistei la Pesaro, Rodica Aldulescu, probabil şi în virtutea unor colaborări cu celebrele instituții ale statului, nu putea ocoli presa comunistă din Italia, care scrie despre filmul lui Pintilie. În corespondența de la Pesaro, redactoarea de la Cinema citează Unità: „Reconstituirea lui Lucian Pintilie este o operă puternică şi matură.” Ambasadoarea revistei Cinema mai citează din Avvenirre: „România prezintă pelicula cea mai plină de interes dintre toate cele văzute la Pesaro până acum, o mare concentrare narativă, o tensiune în permanentă creştere.” Corriere della Sera: ,,Reconstituirea este una dintre cele mai serioase opere ale ultimului an şi în care aş voi să o salut pe întemeietoarea noului val românesc. Film dovedind o excepțională profunzime, prin simțul spațiului şi al timpului (durând exact cât meciul de fotbal), şi prin mozaicul de nuanțe prin care se exprimă - într-un fel de realism magic - caracterul personajelor şi relațiilor cu mediul înconjurător, Reconstituirea ne dezvăluie o inteligență ascuțită.” 

Dar iată şi o opinie din presa franceză citată de Rodica Aldulescu. Marie-Odile Briot în Positif : ,,O sinceritate a tonului, parte constitutivă a filmului, care este o aspră reflecție despre libertatea înțeleasă nu ca un meschin joc juridic al micilor noastre drepturi, printre care cel al proprietății, aşa cum vrea să ni-l facă să-l înghițim liberalismul burghez, ci ca o responsabilitate etică şi politică... Un film care aminteşte de cele mai bune filme ale lui Antonioni.”

 

În februarie 1991, Reconstituirea este relansată şi Lucian Pintilie îi explică lui Ioan Groşan, fidelul său colaborator, care îi ia un interviu pentru revista Cațavencu:

,,Reconstituirea nu a avut niciodată o premieră oficială, iar sabotarea difuzării filmului a fost un act deschis, o ticăloşie nedisimulată, loială aproape. (Tu ai vorbit la Europa Liberă ca să-ți scoți filmul înmormântat la Jilava - noi o să te radem cât putem la difuzarea lui. E O.K., nu?) Pe scurt, un act jalnic, dar foarte firesc de fidelitate funcționărească față de putere. Reînscrierea lui în circuit înseamnă deci o oarecare reparație morală, o ambiție de justiție cârpită şi tardivă. Ce vreți, o mică utopia suplimentară de-a mea. Dacă ar fi fost numai această utopie la mijloc n-aş fi ținut să se reia Reconstituirea. Care a fost însă motivul real? Am sondat şi eu prin lumea tinerilor de azi - cea a golanilor, a celor care în inocența lor sublimă au crezut că tancurile se opresc cu flori (aşa cum am văzut şi eu prin filme) şi care mai apoi (cei rămaşi în viață) au trăit, noapte de noapte, înduioşătoarea himeră a Pieței Universității. Aproape niciunul dintre ei nu văzuse filmul. Asta mi s-a părut cumplit pentru că filmul încearcă să descrie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit şi nuanțat şi pe care numai o sinistră cacealma poate să-l identifice cu o singură persoană sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimțite celulele, un rău consimțit ca o realitate naturală cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celulă rebelă – altă soluție nu e! Aceasta este singura moştenire pe care am lăsat-o tinerilor. Ei bine, eu cred că tinerii de azi care au trăit dubla experiență a Revoluției şi Pieței Universității - cei care vor mai rămâne aici, bineînțeles, rezistând tentației exilului - şi scuipă pe această moştenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur şi simplu nu-i mai interesează acest tip de supraviețuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică şi Ripu.”

Mărturia cineastului la reluarea Reconstituirii este cu atât mai prețioasă, fiind unul dintre rarele momente de aplecare analitică asupra celui de-al doilea film, puțin amintit şi în volumul de memorii bricabrac, editura Humanitas, 2003, dar şi în alte interviuri, mai aproape de inima regizorului fiind experimentele teatrale. 

 

Ieri, astăzi, poate mâine...

Dacă în 1970 revista Contemporanul declara filmul lui Pintilie cea mai bună operă cinematografică a anului, cu patru decenii mai târziu, 40 de critici stabilesc o ierarhie a celor mai bune filme româneşti din toate timpurile, Reconstituirea apărând, din nou, pe primul loc. Faptul este remarcabil, ținând cont de vârsta majorității celor chestionați, care n-au văzut filmul la premiera sa ocultată de regim.

Un dens articol analitic, semnat de Magda Mihăilescu, prefațează dosarul filmului în volumul 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor, editura Polirom, 2010.

Iată un citat din acest admirabil studiu: „Dacă în Duminică... stilul absoarbe, în bună măsură, conținutul, peste cinci ani, în Reconstituirea, autorul sfidează reperele metaforice. Realitatea, despuiată de orice înveliş protector, este etalată cu cruzime în întreaga nuditate a celor mai banale detalii, obligate să semnifice. Stilul şi conținutul sunt, aici, cu o formulă împrumutată din vocabularul lui Starobinski, precum cele două fețe ale unei coli de hârtie, respiră prin aceiaşi pori.”

În volumul amintit sunt reluate două opinii de la premiera din 1970, din care cităm: Petre Rado: „Nefirescul înscenării la care asistăm, falsitatea actului ce se vrea autentic şi artistic, prin asta de două ori vinovat, se traduce cinematografic printr-o construcție temporală specială a filmului. Timpul se dilată şi se strânge nu într-o ordine reală, ci strict dramatică, una construită de regizor cu minuție şi armonie contrapunctivă. Reconstituirea deține atributele formale ale unei opere clasice, aristotelice, în rigoarea sa dramatică: expoziție, conflict, punct culminant, deznodământ, unitate de timp, spațiu şi acțiune. Pe această schemă dramatică, Pintilie construieşte un film modern nu numai ca problematică, ci mai ales ca limbaj.” (România literară, 8 ianuarie 1970). Ana Maria Narti scria în Contemporanul în ziua următoare: “Reconstituirea este un film despre cinematograf şi existență şi despre acea particulă mereu uimitoare din existența omului care este întâmplarea. O întâmplare ( o prostie, o tâmpenie - spune procurorul) este aşezată în punctul de plecare al conflictului - bătaia băieților. Şi tot din întâmplări mărunte, alunecoase, mereu mişcătoare, mereu negându-se între ele, se încheagă tragedia. Cei care greşesc – autorii şi spectatorii reconstituirii – sunt cei care îşi închipuie că pot reconstitui întâmplarea ca o demonstrație, că îi pot da alt sens decât acela pe care l-a avut, firesc - explozie neprevăzută a energiilor care zac dincolo de aparențe.

Şi acum Romulus Rusan în România liberă, 20 februarie, 1991: “Dejucând mecanismele tragediei antice, voioşia Reconstituirii insistă în schimb asupra consecințelor extreme pe care le poate avea antanta amabilă a vinovaților şi nevinovaților. Complicitatea care se naşte din ea este numai aparent inofensivă şi sfârşeşte prin a-i culpabiliza în egală măsură pe interpreții şi spectatorii jocului. (…) Pintilie vede magistral acest confuz amestec de ticăloşie şi toleranță din care se pritoceşte, atât la victimă, cât şi la călău, sentimental totalitar.”

Eugenia Vodă în România literară, 28 februarie 1991: „Viața din film - ca şi arta lui - nu şi-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic şi proaspăt în acelaşi timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei ( ,,Cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere”, spunea tot Pintilie.).”

Şi acum, Horia Pătraşcu, scriitorul ignorat de autorii de istorii literare, scenaristul Reconstituirii, într-o acoladă memorialistică (un interviu cu Petre Domşa), publicată înainte de 1989, în Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului: „Reconstituirea a plecat dintr-o enormă dragoste de oameni, necăjiți într-un anumit moment al vieții lor. Iar filmul lui Pintilie a urmat aceeaşi idee, încercând s-o bage într-o anume conjunctură, deoarece aşa se face un film! Reconstituirea este o durere afişată public cu scopul de a nu se mai repeta asemenea dureri. Cui i-e teamă de noțiunea de durere, ca şi cum nu ar aparține cotidianului nostru, este un... nu ştiu cum să spun.” 

Reconstituirea este astfel caracterizată de un istoric controversat, dar cu etichete valabile: „nuvelă de factură neagră, scrisă impecabil, care arată calitățile de organizare cinematografică a materialului faptic, decupat prin rafinate simetrii şi contrapuneri.”

Într-un remarcabil volum ce portretizează Filmul românesc (surd) în România mută, scriitorul Cristian Tudor Popescu evoca astfel filmul lui Pintilie-Pătraşcu: „Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film antisistem este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral – nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puțin filozofice, cât prin asocierea sunetelor replicilor curente şi tăcerilor cu imaginile, într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic şi expresiv. (...)

Nu vedem activişti cinici şi cruzi, securişti torționari, judecători cu sentința la plic. Ce se conturează însă sumbru în spatele personajelor grotescomic agresive rezultă din insistența cu care ele cer un singur lucru celor doi tineri...Jucați jocul! Prefăceți-vă! Intrați în realitatea asta paralelă pe care v-o aducem noi! Nu vrem să vă convingem de superioritatea orânduirii socialiste, nu ne interesează ce gândiți, nu ne interesează în general persoanele voastre, vrem doar atât... jucați jocul!

Recent l-am vizitat pe scriitor, vechi prieten şi camarad de suferințe pe coridoarele întunecate ale Casei Scânteii, pentru a-i cere, iarăşi, un exemplar din Reconstituirea, rătăcită de mine în timpul unei mutări de poveste. Cum nu îl avea, mi-a mărturisit motivația accidentului din proza sa devenită clasică, brand sau referință obligatorie pentru alte zeci de generații de candidați la regie film.

Aceasta este mila, mila față de existența în contextul ororilor vieții viitoare în climatul de aparentă liberalizare, inaugurate chiar în anul începerii ecranizării. Sentimentul descris de Horia Pătraşcu, prezent în nuvela publicată înaintea acțiunii eroice a conducătorului statului, îmbracă dimensiuni dostoievskiene şi aprofundează dimensiunile simbolurilor descifrate de comentatorii români sau străini. 

Dincolo de acest sentiment, rămâne concentrarea epică absolută, care generează buchete de sensuri, după cum inspirația cineastului şi profesionalismul actorilor şi a celorlalți membri ai echipei, împlinesc o operă clasică de mare reverberație peste timpul incriminat.

Când şi copacii plâng (secvența filmată de Pintilie după terminarea producției cu Botta în pădure), în fața nenorocirilor generate de oameni, în virtutea noii educații, pentru formarea omului nou etc. etc. nu mai sunt multe lucruri de spus. 

Filmul Reconstituirea semnat de Horia Pătraşcu şi Lucian Pintilie rămâne pe un soclu stabil în Panteonul cinematografului românesc.”