Un nou poet: RĂZVAN PRICOP

Poet excelent este. La 26 de ani, deplin in/format, cu lecturi multiple, scrie cult, precis, proaspăt. Iată revizitarea unui motiv din Ezra Pound:

 

într-o stație de metrou 

am privit intens la o fată

 

era doar o reclamă la moarte

care îmi amintea de păpuşa aruncată 

într-o ladă metalică acum două decenii,

 

când a venit frigul tata a aprins focul cu ea

câteva picături au curs pe făraş

şi s-au salvat până la prima zăpadă.

 

Expresiv fără şarjarea expresivității, strunit existențial la limita tatonării unei abisale resemnări tensionate, rafinat şi deopotrivă ingenuu (etimologic: născut liber), Răzvan Pricop mi se pare  o certitudine, caz rar de apariție/evoluție discretă, ca şi abia-recunoscuții Viorica Răduță, Julien Caragea ori Ştefan Ciobanu, în poezia ultimilor ani.

Obsesia acestui june jude ce se reclamă liric din O’Hara, dar şi din „aura formativă a Constanței Buzea”, dar şi, deloc surprinzător, din Fati – da, Vasile Petre Fati, cel cu Zidul şi pălăria –, este, dincolo de pierderea purității aurorale, procesualitatea existenței, misterul căreia ni-l livrează scris filmic în fotograme rulate pe un nerv tematic acut, întins uneori, dar cu câtă finețe, până la maximum. Calmul paradoxal, perfid-înşelător, al tonului, se insinuează „savant”, vorba acelui Rimbaud, prin distribuția-alternanța accentelor patetic-cabrate, cu surprinzătoare pauze de respirație sau goluri de animație, hipnotic-gratuite –  artă subtilă, îndelung exersată. Fără alte comentarii, o selecție „sângeroasă” din viitorul volum de debut, ce se anunță – după părerea mea, şi dacă încape pe mâna unui redactor de carte – eveniment. 

Marian DRĂGHICI

copilul secret

 

pe marile bulevarde

prin ambuteiaje la ora de vârf

am fost invizibil

ca un copil secret

în uterul unei adolescente,

 

nu am zornăit nici măcar o aripă de insectă

în plină înserare

 

şi pentru dragoste 

îngropat adânc ca unghiile

în carnea tatălui.

 

 

ars 2

 

un discurs total,

cele 5 minute din Roma de Fellini

în care freza enormă străpunge peretele

şi pătrunde în partea cealaltă

într-o încăpere cu fresce romane de două mii de ani

 

lanternele muncitorilor dezvăluie puritatea unor chipuri,

industrie umană,

un fenomen chimic şi totul dispare ireversibil,

rămân doar vocile singure şi forfota subterană.

 

 

ars 5

 

ochii mei se obi?nuiau cu întunericul

ca o lentilă hipersensibilă cu imaginea

?i pătrundeau pe platforma aridă

atât de stearpă

aproape ireală

 

în curând eram suflul unei explozii

de frumusețe & puritate ve?nice,

umileam orice transparență

 

în sfâr?it

eram ceva care vă va salva din existența lene?ă,

eclerajul perfect care să vă învăluie.

 

 

reuniune de familie

 

intram pe aleea cu ierburi pitice şi auzeam

vocile bărbaților care invadau

cameră după cameră 

ca nişte fluturi de noapte izbindu-se de pereți,

 

clinchetul paharelor şi chiuituri pentru încă un secol

 

rămâneam sub fereastră cu fruntea lipită de zid

şi mă jucam cu urina fierbinte în zăpada proaspătă

până când prindeam puțin curaj şi intram să aduc vorba

despre ninsoare

 

şi nimeni nu credea cât negru sub unghie,

mergeau să verifce

ca la un lacăt umblat.

 

 

road trip

 

alergam

pe pasarele metalice ca în Jules & Jim

sau

după o lumină care îndepărta ca în Tramvaiul lui Kie?lowski

eram numiți ucigaşi timizi

 

să fim hăituiți până nu mai rămâne nimic din noi 

ca în  Pierrot le fou

 

ne ascundeam numai în oraşe de care nu mai eram îndrăgostiți 

sau unde dragostea nu mai era posibilă,

dansam bezmetic şi cântam fals toată noaptea

şi uneori îți vedeam țigara în bezna groasă şi te ştiam acolo

 

pe coridioare era întuneric şi chemam lifturile pline cu lumină şi oglinzi,

uşile se deschideau în fața noastră şi era aproape perfect

undeva într-o singură cameră dintre sute de camere

se auzea muzica noastră 

The dark side of the moon 

 

eram împreună şi eram legați

ca într-un miez de uraniu.

 

***

 

suntem cusuți cu ac şi cu ață de o cusătoreasă oarbă

ce mai urmează.

 

din chipurile mutilate de armonie

tâşneşte privirea unui copil ca un laser

şi mă umileşte zile în şir

îmi face muşchii pe care i-am uitat 

să tremure puțin

 

ca un tăietor precis şi dibaci de porci 

care înțeapă direct în inimă

şi porcii cad mai întâi în genuchi

apoi se prăbuşesc cu ochii închişi

 

astăzi nimic

iubesc puțin timp

omul mort de pe pajişte

cu mâinile încremenite

cu picioarele circhite

este cel mai singur

sub blândețea şi bunătatea unor insecte

 

mă opresc în apropriere

scot o monedă din buzunar şi o privesc

luciul ei singura puritate.

 

 

amintire perfectă

 

aproape totul este mai durabil

şi ne va supraviețui,

o sticlă de plastic în iarbă

şi specia e umilită 1000 de ani

nu putem fi mai mult decât o amintire perfectă,

 

în noi clocloteşte fragilitatea

ca-ntr-un îngerel de sticlă minuscul

pe etajeră.

 

 

viitor

 

de pe terasă am avansat mult 

acum sunt foarte aproape de stradă

ca un animal de talie mare la pândă, 

care în câteva minute 

se va înspăimânta de propriul foşnet

 

de aici pot asculta traficul ore în şir

nu se opreşte aproape niciodată

are o intensitate perfectă

e aproape uman

 

uneori un claxon sau o frână bruscă spintecă

pelicula asta subțire de care mă țin orbeşte

cu toată puterea

în fiecare zi

şi aştept să vină cineva

sau să aud ceva care să mă facă

mai pur.