Marcel Mureşeanu – 75 / Ultima colecție de vise.

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

Trăind în concubinaj livresc permanent cu visul şi himerele lui extinse în echivoc şi oniric, Marcel Mureşeanu nu s-a abandonat nicicând cu atâta frenezie în brațele făpturii volatile a reveriilor ca în volumul Cartea cu vise (Editura Eikon, Cluj-Npoca, 2013). Ivite firesc în calea sa din „oglinda umbrei”, poemele sunt strâns înlănțuite tematic în fibra vedeniei şi înseriate fără titluri, impunându-şi dezinvolt spirala capricioasă a filonului ideatic şi determinându-l pe scribul secolului XXI să le consemneze conştiincios, aşa cum au apărut, în revărsări impulsive de oglindiri mişcate spre racursiuri bizare. Strategia transcrierii e doar parțial credibilă. A te lăsa în vraja visului înseamnă şi a te lăsa în vraja fabulației nelimitative. Halucinațiile circulă nestingherite prin textele volumului, de pe un tărâm pe altul, stârnind reacții enigmatice, savurate îndelung de cel ce le înregistrează impactul şi caută să le descifreze semnificația. Poeziile volumului poartă subtitlul generic de „bolgii”. Înțelegem că poetul însuşi vrea să imprime vizionarismului său o nouă dimensiune. Una mai apăsat onirică. Trimiterea spre compartimentul celui de al optulea cerc al infernului lui Dante orientează tematica volumului spre insolite determinări. În locul celebrului şi teribilului avertisment de pe Poarta Infernului, Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, poetul lipeşte pe Casa Viselor eticheta edulcorantă, înşelătoare Fabrica de echivocuri.

Visul joacă feste scribului descumpănit pe moment. În locul Anei, prototipul meşterului virtual din vis zideşte un greier, simbol al cântărețului şi artistului dintotdeauna, în peretele sacrificial. Simplă substituire echivocă de termeni? Nicidecum. În coşmar apar „mai mulți zombi” inofensivi, decorativi, amuzanți chiar, subliniind gustul pentru genul horror şi morbidul domesticit, anemiat umoristic. Înscenarea propriei înmormântări (viziune satirică de tip macedonskian) este schițată în câteva versuri aşezate sub cifra IX. Panica şi deruta stârnite între cei rămaşi în viață sunt tratate cu îngăduință şi umor fin. „Visul îmi scapă de sub control” recunoaşte la un moment dat poetul fără să se arate îngrijorat din cale afară. Frânturi din realitate pătrund în vis fără viză. Orizontul visului concurează orizontul misterului, dând la iveală făpturi himerice şi configurează în fundal, ca într-un tablou alegoric de Hieronymus Bosch sau ca pe scenă, decorul static, latent, mereu impulsionat să se anime sub efectul unor fante „puternice de lumină sobră, din cer” (a XII-a „bolgie”) pentru că „toate sunt colorate şi amenință să se mişte”.

Căutător al sinelui profund, „cavalerul cu pană” se confruntă şi pe tărâmul nocturn cu aceleaşi tare neînvinse în luptele diurne. Una dintre ele este singurătatea în chingile căreia se simte mereu prins, dar niciodată cu adevărat doborât. Se identifică deseori cu „singurul călător” ce coboară din acelaşi „tren oprit pe-o linie moartă”. Sondarea sinelui avansează moderat spre psihanaliză. Multe „vise” sunt anamneze versificate, unele „cu final tăiat”, pentru a descumpăni cititorul. Ele marchează, freudian, întoarcerea spre origini, spre spațiul copilăriei din care adultul a fost alungat. O breşă mai luminoasă se deschide spre zariştea trăirilor primordiale şi din negura timpului „o voce părăsită” răzbate instantaneu: „Sunt Codrul! Cine mă leagănă?” (XVIII). Interogația melancolizează trăirea schimbând perspectiva de investigație a eului liric posedat de tenebre. De aceea, „cânturile” volumului ar putea fi situate şi în cele nouă cercuri înălțate în Paradis. Construcția cărții se dovedeşte ambițioasă în ansamblu, punând accentul, mai întâi, pe preeminența valorilor întunericului. Glisarea între vis şi coşmar îngăduie aglutinarea, dar permite şi disjuncția teoretică nu numai a termenilor, dar şi a şiragului tropic adiacent. Cercurile şi cerurile Paradisului îşi trimit raze spre bolgiile Infernului. Însuşi Timpul intră în „curtea Miracolelor” dezbărat de povara anilor, venind dinspre țara copilăriei (bolgie vizualizată sub un „cerc luminos” purtând numărul XII). Din acel spațiu sacrosant desprindem secvențe de mare rafinament şi profundă emoție privind semnificația simbolică a semănătorului: „Țăranii semănau grâu/ aruncând boabele spre cer.” (XV).

Textul se organizează pe alternanțe între densitatea ideii şi reversul ei revărsat în ludic. În balansul succesiv, aiuritor, dintre „somn” şi „trezie” se îngrămădesc amintiri şi gânduri trezite la viață, adunate „din toate casele pe unde am stat”, aruncând pe ecranul imaginarului lumini şi umbre dintr-o „biografie distrofică”, anodină în datele ei concrete, dacă n-ar fi „salvată ” în poeticitate. În bipolaritate discret conturată apare închipuitul exercițiu de optimizare, recuperat din figurinele copilăriei: „mici soldați de plumb/ cântă cu-nflăcărare: Viața e o forță/ împreună o vom învinge!” (XLIX). Decupajele luminoase sunt adesea ocultate de „noroişte”. Clar-obscurul domină ecranul: „N-am întâlnit soare nici în visul ăsta” se căinează poetul. Cadrul „acțiunii” imaginarului se stabileşte într-o bolgie desemnată ca „instituție a Statului de Dincolo”.

La festinul poetic e prezent şi Calderon de la Barca, nenumit, dar regizând de după cortină spectacolul cu măşti adâncit în iluziile vieții reale, căci „viața e vis” şi visul e aidoma realității, ni se sugerează mereu, poetul îmbrăcând într-o multitudine de metafore şi alegorii idei schopenhauriene pe aceeaşi temă. Ba chiar mai mult, întăreşte Marcel Mureşeanu în primul său volum de Monede şi monade (2001): „Visul este o realitate, şi încă una impetuoasă.” Aserțiunea, oricât de neastâmpărată ar fi, aruncă dintr-o dată o altă lumină asupra semnificațiilor visului, amplificată corespunzător în Cartea cu vise. Pare demonstrat că, departe de a fi o toană lirică, (dezmințirea primeşte argumentație validă din toate volumele poetului), apetența pentru vis e strâns legată de „jocul vieții şi al morții în deşertul de cenuşă” exhibându-şi agresivitatea şi teatralitatea implicite. Doar că, epurat aparent de substrat mistic, visul devine tăios uneori în afirmarea aspirației către divinitate, punând la grea încercare pe habotnicul filistin. În vis, Dumnezeu „nu mai promite VIAȚA VEŞNICĂ” (LXVIII).

Prolificitatea e explicată glumeț în secvența LVI: „Ca dintr-un furnicar ies visele din mine/ şi-o iau apoi spre neantul cel dulce.” Dar înainte de a intra în uitare, substanța viselor a fost extrasă, prelucrată, supradimensionată şi răspândită în carnația versurilor din Cartea cu vise, unități de gândire care vor avea de acum drumul şi viața lor. La suprafață, pe pernă, rămâne „doar fața boțită a Visului”, semn al înălțării lui în transcendența poemului.