Miscellanea
A. Ghe. Olteanu

Un roman derutant.

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 Puține cărți mi-au dat atâtea bătăi de cap, precum trilogia lui Dan Popescu, „Maria”, apărută la Editura Etnous din Braşov. În primul rând, pentru că autorul mărturiseşte din capul locului că eroii principli ai cărții sunt chiar părinții lui. Mi-am zis, pe moment, că voi avea a face cu nişte amintiri, dar povestirea întâmplărilor curge în cel mai firesc mod. A trebuit să recunosc că am în față istorisirea unei iubiri începute într-o societate aleasă, cândva prin 1927: la serata organizată de Şcoala de ofițeri ai Majestății Sale Regele Mihai I şi Colegiul Național de fete „Regina Maria”. În al doilea rând, neavând a-i face narațiunii vreun reproş (şi nici dialogului, de altfel!), am început a mă impacienta: n-a apărut niciun conflict. Exact însă când Maria e mai îndrăgostită de George ca oricând, căutând amândoi ingeniozități pentru prilejuri de a comunica, începe atacul, aproape pe nepregătite, al Vetei, cea mai bună prietenă a Mariei. În urma unei conjucturi nefericite în copilărie şi a unei neşanse de a avea o bonă viciată, Veta a rămas captiva unei comportări sexuale deviate. Ea reuşeşte s-o tulbure, prin manevre abile, pe neştiutoarea Maria, care se lasă sedusă mai mult gândindu-se, în timpul intimității cu Veta, la George, pe care-l doreşte inclusiv cu nepriceperea experiențelor ei în ale erotismului. Sau, poate cu atât mai mult de aceea. Încet, încet, aşadar, cartea intră pe făgaşul firesc al romanelor de dragoste. Când pleci cu idei preconcepute în receptarea unei cărți, ispita te pândeşte la tot pasul. Aşteptam acum, fiindcă tocmai ar fi fost momentul, să apară un al doilea plan al acțiunii: cei doi tineri erau despărțiți de o aplicație militară a Şcolii de ofițeri şi dinspre George nu venea nicio veste. Pretenția mea ar fi fost să aflu ce se întâmplă şi în tabăra lui. Dar autorul a hotărât să-şi păstreze povestea pe un singur fir, funcție de care, să stabilească „unghiul de fugă” al romanului. Aşa că asistăm, în continuare, la necazurile Mariei care, pe de o parte, e tulburată de tăcerile lui George, iar, pe de altă parte, trebuie să facă față asalturilor tot mai viclene ale colegei ei. Cu educație aleasă şi crescută în frica lui Dumnezeu, Maria apelează la serviciile preotului capelei şcolii, se spovedeşte, se împărtăşeşte, pentru a-şi menține echilibrul sufletesc şi a face față atacurilor diavolului din dormitor. Însă aplicația se sfârşeşte şi, după cearta de rigoare a îndrăgostiților, lucrurile intră în normal. Dar nu de tot. Trebuie să menționez aici o adevărată izbândă literară a autorului: surprinderea cu acuitate a psihofiziologiei femeii în dorința ei de a se dărui. Nu e vorba, deci, de psihologie pur şi simplu, enunțată ca atare şi atât, ci de concretizarea în toată diversitatea de senzații şi sentimente. Romanul curge liniştit şi nestingherit, aproape idilic: personajele capătă consistență şi identitate distincte, la cele de până acum se adaugă altele, la fel de bine individualizate. Este cazul mamei Mariei, Elena, o mică boieroaică de țară, posesoare a câtorva zeci de hectare de vie nobilă în Călugărenii din Prahova. Cei doi logodnici îşi cunosc socrii. E înregistrată şi o mică problemă socială nutrită de mentalitatea vremii: mama Mariei, boieroaică de țară, cum spuneam, a cărei genealogie se pierde pe undeva pe la 1830, creează lui George (care nu-i decât învățător de țară, din tată în fiu) un complex de inferioritate, repede stins de dragostea, devenită vehementă, a Mariei. Din satul alăturat, despărțit de Călugăreni doar de impunătorul platou Ciortea, de unde e, de fel, George, apare Dumitru, tatăl acestuia, bonom, hâtru, secondat de aparent sfioasa şi supusa Maria – tot Maria, pentru că autorul nu a vrut cu niciun chip să schimbe numele personajelor, – soția lui, care i-a dăruit lui Dumitru 10 copii. E şi acesta un motiv pentru care părinții lui George sunt nu numai mulțumiți, ci de-a dreptul mândri de „cucerirea” fiului lor. Se fixează data nunții care se desfăşoară după datina locului. Dorința sexuală – Maria rămâne fecioară până la nuntă –, atât de mult amânată din motive ba mai grave, ba mai hilare, refulată psihanalitic uneori, am zice, se dezlănțuie acum fără reținere. Puternic marcat şi bine scris în ce-i revine Afroditei – încă înainte de nuntă, cum am zis, tendința rămâne prin prezența Vetei, care nu izbuteşte totuşi s-o corupă pe ferm-educata Maria, apărată, în plus, de puternica ei atracție către George –, romanul se citeşte cu sufletul la gură de către amatorii de scene erotice. Repet: foarte bine scrise. E, de altfel, atât apetit insațiabil de sex în această carte, încât sunt momente când cititorul nu mai ştie exact dacă frenezia sexuală aparține personajelor sau autorului, care caută „cu lumânarea” prilejuri de a descrie asemenea scene. Acesta ar fi şi motivul pentru care mi s-a părut nepotrivită declarația autorului că protagoniştii au fost părinții săi. Moralmente vorbind, în clipa în care ne concep, părinții noştri sunt protejați de aripa sacrului. Or, una măcar dintre scenele de dragoste între cei doi, Maria şi George, e descrisă ca o adevărată orgie sexuală. Pe de altă parte, romanul devine apărătorul celui mai nobil sentiment uman – care, de bine, de rău, ține omenirea laolaltă de atâtea zeci/sute de ani –, pledând pentru arderea până la capăt a pasiunii, fără reticiențe sau sfiiciuni, autentice sau trecătoare; ființa umană în toată alcătuirea ei, eliberată de orice complexe, lăsată să se manifeste în toată capacitatea ei de expresie: gestuală,vocală etc. Cred că „Maria” e unul dintre acele romane ce pot fi citite cu folos de către toți cititori. Mai ales că, să nu uităm: „Decameronul” (păstrând proporțiile) nu mai e de multă vreme interzis.