Eseuri
Tatiana Slama-Cazacu
ARHITECTURA BUCUREŞTILOR ŞI DISPREȚUIREA CONTEXTULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
În bibliografia actuală relativă la arhitectură, precum şi în domeniul
practic al construcțiilor se fac referiri la legătura dintre acest domeniu şi
„context” (numai pentru necesități stilistice de nonrepetare şi de economie
tipografică voi folosi, uneori, o exprimare abreviată, mai insolită în sfera
literară: A-C). Sensul acestui termen este, evident, „ambianța”,în genere,
adică nu contextul format din cuvintele în care este inclus un alt element
verbal, direct asociat, în Lingvistică şi în Literatură, cu „materialul” lor
operațional, „cuvintele”. Însă am remarcat adesea, în aria arhitecturii, la
noi sau în alte locuri, pe de-o parte o stângăcie ori o superficialitate, ori o
necunoaştere în adâncime a sensului conceptului de „context”. Sau, pe de
altă parte, constat, la unii arhitecți, o respingere a curentelor care se
numeau „moderne” (inclusiv funcționalismul), dar şi a tendințelor de a
se respecta realitatea contextuală, ca „dat”, şi a relației A-C în realizarea
arhitecturală. Se petrece aceasta, uneori, în numele unei «arhitecturi
critice» (D. Vais, în monografia Vlad Arsene, Westfourth Architecture.
Challenges of Late Modernity-Provocările Modernității Târzii,
Publisher A. Zachi, Bucureşti, Editura Fundației Arhitext Design
şMonografii Arhitextț, 2007,20; sine ira et studio: “late” înseamnă şi
“răposat”!). Ori, vag explicate în ce ar consta, «Postmoderne», sau, în
fond, țintind numai pragmatismul personal (de câştig egotistic), sau de
declarată dar superficială «imitare» (cf. mai jos) a unor modalități de
construire din diverse alte țări, sau din cauza unor goluri în imaginație, din
spirit „facil”, şi altele. Aceste respingeri sau tendințe destul de „fluide”,
adică oarecum nesigure ca precizare teoretică, sunt legate în mare măsură
şi de limite semantice, semiotice, dar mai ales limite în înțelegerea cu
adevărat modernă, de viziune multidisciplinară. Ele au vizibile dar, din
păcate, şi „invizibile” efecte în Arhitectură - şi mă refer acum la „viața”
umană, la societatea, în fond, a oraşului în care „ceilalți”, „din afara
arhitecturii”, sunt obligați să trăiască şi să suporte umorile temporare ale
ARHITECTURA BUCUREŞTILOR ŞI DISPREȚUIREA CONTEXTULUI 11
„constructorilor” (le-am avut, le mai avem, şi pe ale unor „demolatori”).
Uneori, aceste limite apar, în ciuda unei reale bunăvoințe, chiar la cei care
îşi revendică apartenența la susținerea relației a-c. Având o contribuție, de
multe decenii, în clarificarea, extinderea, sistematizarea conceptului
“context“, cred că este bine să ajut la unele puneri în lumină, necesare
la nivel teoretic, dar şi - domeniu vital - la nivelul zis „practic”. Îmi pare,
deopotrivă, fascinant să fac şi o nouă (căci nu s-a mai făcut, pe baza
modelului meu contextual) extindere multidisciplinară, adică o aplicare la
încă un domeniu, arhitectura, a concepției («contextual-dinamice») pe
care am formulat-o de mult, este „modernă” şi o cizelez necontenit (între
altele, şi în realitatea actului de creație şi de receptare literară, cf. între
altele: Viață, personalitate, limbaj. Analize contextual - dinamice ale
textului literar, Bucureşti, Minerva, 2007).
1.0. Evident, un truism : termenul context este foarte frecvent folosit în
media, dar a pătruns mult în diverse sectoare profesionale, precum şi în
comunicarea obişnuită, ba chiar în şcoală, în manualele mai noi, printr-o
influență - neştiută în genere - datorată, uneori indirect, celei care scrie
acest text.
1.1. Până către jumătatea secolului XX (vezi dicționare - ca ediția
originală L. Şăineanu, A. Candrea, Gh. Adamescu, Larousse ş.a., şi
bibliografia vastă, din cărțile menționate mai jos), sensul termenului
CONTEXT, cunoscut sau considerat nu «figurat» sau «prin extensiune»,
era cel privitor la un ansamblu de cuvinte în care se găseşte un cuvânt şi
la care se poate face referire spre a-l înțelege (mai bine); rareori, sporadic,
se acorda şi sensul de „împrejurare”, „circumstanțe”. Abia prin anii ’60 se
constată răspândirea şi a ce voi numi «al doilea sens», apoi diversele
nuanțe conceptuale precizate prin lucrările prezentei autoare, azi
predominând, putem spune, acest sens lărgit. Teza de doctorat din 1948
(care anticipa «Teoria Informației şi a Comunicării», şi care a fost distribuită
comisiei, dar i s-a împiedicat, pe cale politică, susținerea (la 29
iunie1949), a putut fi publicată mai întâi rezumativ (articolul Principiul
adaptării la context, 1954, apoi în franceză şi rusă, 1956), iar integral, ca
o carte, a apărut, cu mari dificultăți, la Editura Ştiințifică: Limbaj şi
context. S-a publicat aproape imediat în străinătate, la recomandarea
entuziastă a renumitului Roman Jakobson (vezi şi recentul studiu istoric:
The Romanian contribution in extending the meaning of the concept
“Context” în Psihologia socială. Buletinul Laboratorului Român al câmpului
social, Iaşi, Polirom, nr. 20, 2007, 95-103): Langage et contexte,
Haga-Paris, Mouton, 1961, apoi preluată în spaniolă, Lenguaje y contexto,
Barcelona-Mexico, Grijalbo, 1968 (ulterior, aprofundând rezultate de
cercetări, s-au reluat ideile în Dialogul la copii, 1961, în cehă în 1966, în
engleză în 1977, Premiul Academiei, 1963, sau, dezvoltând concepte,
teorii, baze experimentale, aplicări în Introducere în Psiholingvistică,
1968, în italiană în 1973, în engleză în 1973, Analisi contestuale-Dinamica
del testo letterario, Bari, Adriatica, 1984, sau, mult amplificată:
Psiholingvistica, o ştiință a comunicării, Editura All, 1999, iar cu aspecte
noi: Stratageme comunicaționale şi manipularea, Polirom, 2000, etc.,
multe volume şi articole apărând şi sau numai în străinătate).
1.2. Nu voi putea explicita suficient bazele teoretice a ceea ce
înseamnă, în genere, o concepție contextualizantă şi în special aceea care
îmi aparține. Voi evoca numai unele date necesare pe care se bazează
câteva aplicări la arhitectura Bucureştilor. Concepția personală (de fapt,
prima şi totodată aproape singura constituită în sistem, dezvoltată şi
validată prin cercetări) la care mă refer poartă numele de «Teoria şi
Metodologia Contextual-Dinamică» (TMCD). Prototipul TMCD se
raportează la actul de comunicare, dar orice aplicare este posibilă, în
oricare ştiință, profesie, activitate etc. (dar, desigur, arhitectura însăşi este
considerată adesea drept un „limbaj” şi poate fi interpretată ca act de
comunicare - vezi şi D. Vais, în Mon. 24: «este comunicare de mesaj ş…ț
este metalimbaj postmodernist…» cf. şi A. Zachi, ibid., 176: « limbaj
arhitectural»). În TMCD, CONTEXTUL (la care se poate face referire, în
actul de comunicare, pentru organizarea mesajului, ca şi pentru interpretarea
lui) este depistat atât la un «nivel explicit», dat ca atare în mesaj, cât
şi la «niveluri contextuale implicite», care sunt esențial determinante
pentru mesaj: «Context Situațional» şca ambianță „fizică”, sau date
contextuale în sens de «coordonate (psihice», de viață) etc.ț, «Context
Social-Istoric», şi în definitiv un «Context Total», care determină totul şi
trebuie să se țină seama de el întru totul. Termenul (conceptul) context a
făcut „carieră” pentru că s-a descoperit o realitate, iar aceasta este
condusă de un principiu universal valabil, acela al contextualității, care se
adecvează realității. Şi trebuie ținut seama de adevărul următor : a ține
seama de context nu e doar o „modă”, ci a devenit clar că este un principiu-
postulat, peren, incontestabil, care nu poate fi ignorat, disprețuit. Că
«Referirea la context», în detaliile ei, este uneori obiect de plagiat, ori de
omitere a rădăcinilor „de autor”, sau că e adesea „clişeu gol”, element de
limbă de lemn, sau că nu este clar conceput, operațional utilizat, acestea
sunt fapte „banalizate” în istorie, dar când se fac clarificările necesare,
atunci înțelegerea, utilizarea, aplicarea, sunt imperios necesare.
1.3. În orice caz, nu numai pentru că ne aflăm în țara (oraşul, chiar)
unde s-a născut, s-a sistematizat operațional şi de unde s-a difuzat acest
concept lărgit, ci pentru că este un principiu, repet, peren valabil, legătura
cu contextul trebuie respectată, implicit în arhitectură. Este regretabil că
unii arhitecți din România, mai ales dintre cei foarte solicitați, ignoră
această logică a realității, sau nu înțeleg bine acest sistem referențial, ori
acționează contradictoriu în „teoria” lor şi în construcții. Astfel, D. Vais
(Mon., 23) afirmă o dată că o clădire a arh. V. Arsene ar fi «în acord perfect
cu regulamentul de urbanism al zonei de vile urbane în care se inserează»
şi la fel afirmă, la p. 24, că Mecano «se inserează într-un cadru puternic
predeterminat», dar tot acolo, despre altă clădire, că este în situația «de a
se citi ca volum independent» - înțelegem că indiferentă la ambianță. Deşi
reflectând contradicții el însuşi, A. Zachi (ibid.,185) precizează că
realizările lui V. Arsene «încep prin a mă irita datorită „aroganței” cu care
poate să trateze contextul în care sunt paraşutate», însă apoi le admite şi
chiar le susține (este editor al Mon.), desigur nu numai pentru că se
produce ceea ce cunoaştem, în psihologie, ca «adaptare», ci, evident,
intervenind şi motivații pragmatice; dar afirmând (p.187), despre
arhitectură, că «este expresia lumii de azi», omite să precizeze la care
«lume» se referă, căci alta este (omite contextul!) cea din România de azi,
în trecerea bruscă de la o dictatură neclar «comunistă», la un zis
«capitalism», fie şi «târziu» (D. Vais,22), sau dorit ca «american» (cum să
fie aşa ceva, în alt context?!), de fapt «sălbatec», în sensul de fără noimă,
fără vreo direcție. «Arsene nu este adeptul reglementării stricte a
arhitecturii în funcție de contextul urban» (Ş. Iancu, în „România liberă”,
nr. 5390, 22 nov. 2007, preluând declarații la lansarea Mon.).
2.0 Mă voi referi foarte succint la diverse - numai câteva exemple -
instanțe contextuale (unele vitale) de care nu s-a ținut şi mai ales nu se ține
acum seama în arhitectura Bucureştilor. Desigur, un prim pas constă în
investigații pentru cunoaşterea contextelor în genere şi a realei ierarhizări
a contextelor particulare în cadrul acestora (vezi, de ex., 2.4.).
2.1. Contextul situațional SOL-SUBSOL. Fragilitatea „pământului” pe
care stă această capitală este cunoscută, dar este parcă voit ignorată (aşa a
fost şi la construirea metroului, aşa a fost şi este în privința construcțiilor,
ca şi a educației civice). „Stăm” pe foste gârlițe, pe pânze freatice la mică
adâncime, pe un fel de „piftie”. Şi s-au adăugat imensele „gropi” cauzate
de bombe, apoi umplute - iar rezultatul tragic s-a concretizat, de pildă, în
1977: prăbuşirea blocurilor construite precar, însă - iată, ignorarea contextului
- şi fără suficienta prospectare relativă la siguranța „postamentului”
pe care s-au pus fundațiile. „Bătrânii” Bucureştilor nu neglijau acest
context şi construiau adaptat case cu etaj dar având grinzi flexibile, din
lemn, cu pereți din cărămizi, care se clătinau uşor la trecerea autobuzelor,
însă au rezistat „zdruncinării”din 1940. Evident, tehnicile au evoluat, sunt
materiale mai rezistente, dar subsolul nu se poate modifica, iar „progresul
tehnico-ştiințific” nu s-a materializat, corect, etic, în toate edificiile. Se
ştie că declarațiile goale sunt facile, în timp ce, sub priviri impasibile sau
fățiş vinovate, continuă dezastre, precum prăbuşirea superbei faleze de la
Eforie, sau penetrarea „apelor” („se uită” un principiu recitat până şi
de elevii mici, al «vaselor comunicante») macină Biserica Armenească,
şi aşa va fi la „Sfântul Iosif”. Se mai adaugă principii de influență mecanică
a mastodonților - ca a masivei bănci învecinate acum cu splendida
clădire a Casei de Depunere (pe acolo, la inundațiile din 1975, se răsfățaseră
apele umflatei Dâmbovițe, invadând pivnițe chiar pe la statuia lui
Kogălniceanu). Am asistat, uluiți, la enunțarea de proiecte, ba chiar şi la
anunțarea punerii pietrei de temelie pentru «Catedrală», tocmai pe podul
plutitor al Cheiului («Splaiului») sau, de ce nu?, al Planşeului dulcii Dâmboviț
e. Să se acorde credibilitate clamărilor de „maximă autoritate
tehnică” - probabil, de referire la sistemele de uşoară “balansare”
controlată, ca la imensele blocuri japoneze? Acolo, însă, metropola fiind
aproape complet distrusă de bombele incendiare, orice experiment era
îndreptățit, şi nu se mai punea problema apărării a ceea ce a mai rămas, ca
în Bucureşti - şi oricum, chiar înalta tehnologie japoneză a rămas fără glas
la cutremurele din Kobe, unde s-au prăbuşit şi mai noile metrouri circulând
pe piloni. Orgolii acolo, orgolii aici. Dar mai ales periculoasă ignorare
a contextului „sol-subsol”, când, în numele şi al «arhitecturii
critice» (Mon., 20 ş.a.), se enunță ca motto «imitarea» New York-ului (V.
Arsene, cf. Mon., 15 ş.a.): dar NU SE ŞTIE că acolo este un pământ
extrem de solid, care a şi permis, de la început, construirea zgârie-norilor?
Se face calculul pentru a stabili cât rezistă o clădire şi părți ale ei, ca
greutate, dar se ignoră, fățiş, contextul „pământ, în adâncime”, pe care se
va clădi. Se uită şi că, aici, metroul nu s-a putut face la adâncime, ca, de
pildă, în Moscova şi Leningrad, ori sub Sena, iar aceasta nu numai din
cauza „zgârceniei” ceauşiste. Din motive de economie a spațiului, nu pot
insista, şi la fel voi face mai departe.
2.2 Contextul situațional-istoric-social-psihologic. În concepția unei
firme care urmează modelul american, fațada (care e de fapt elementul
central la această firmă, axată mult pe design) trebuie să fie transparentă,
adică să expună ce se petrece în interior (Mon., 21). Pledând contra
opacității, V. Arsene vrea ca fațada să fie ca un ecran dinspre interior.
Această concepție reflectă totodată un mod psihologic de activitate, pe
care l-am văzut, în SUA, în interioare: de pildă, la un mare centru de
cercetare ştiințifică, venind din România, unde, poate cu excepția
secretariatelor, se lucrează cu uşile închise, mă miram că, acolo, uşile erau
deschise, şi că funcționarii sau cercetătorii nu erau stânjeniți de prezența
altora în timpul activității lor.
Nu poți transfera un aşa-zis model, ignorând cu totul sau chiar violând
(iar aceasta, prin arhitectură, brusc, izolat de sistemul de educație, etc.)
contextul psihologic al unui individ, al unui grup social, eventual chiar al
unui popor. Unele grupuri sociale vor transparența (la Amsterdam, de
pildă, locatarii vor să le fie văzut interiorul parterului, îl expun ca pe o
scenă), altele nu (casele săseşti tradiționale erau închise privirilor, ca şi
curțile cu porți opace). Cine să-şi permită a le încălca identitatea, deci a nu
ține seama de contextul (lor) psihologic? În genere, populația Bucureştilor
a iubit expunerea în curți, grădini cu verdeață, pomi şi parfumuri florale,
dar în case s-a trăit cu perdele şi draperii la ferestre, de unde, uneori, se
privea discret spre stradă. Nu s-a iubit, mai ales după ’50, viața la bloc, la
comun. S-a dorit pacea, liniştea casei - pentru întâlniri cu alții erau atâtea
locuri speciale. Nu se poate forța contextul psihologic (s-a făcut, în
comunism, de ce ar trebui continuat?), impunându-se un mod de lucru, de
viață, de habitat, chiar dacă acestea ar fi de dorit să fie schimbate - dar e
discutabil în ce direcție am vrea să fie schimbată însăşi mentalitatea
românească, adică, dorindu-i ameliorarea, să-i încălcăm oare identitatea,
iar pe deasupra, să nu se reflecteze la sistemul de valori impus, fie şi prin
modelări arhitecturale? Faptul că în America clădirile, instituțiile şi
oamenii trăiesc în izolare bine delimitată, dar funcționează împreună
perfect (Mon., 16) ține de o îndelungată educație în acest sens. Nu poți
inculca brusc un alt context psihologic, care permite izolarea concomitent,
paradoxal, cu o (aşa zisă, poate falsă) transparență. De altfel, arhitectura
nu e izolată de alte contexte din realitatea unei țări, aflată într-un anumit
moment istoric etc.
2.3 Contextul social-istoric reprezentat concret prin «țesătura
istorică». Diversele clădiri, piețe, străzi specifice, ansambluri existente au
fost până acum prea mult fie complet distruse, deplasate, ascunse (între
altele, sfertul din Bucureşti inclusiv creațiile brâncoveneşti, Mânăstirea
Văcăreşti, Antim-Cazărmii şi tot minunatul deal, porțiunile din Rahovei,
“bătrâna”, mica Sf. Spiridon, Muzeul Simu, Dalles, Casa Iorga etc., fie
ignorate şi alăturate unor construcții independente, egotistic nepăsătoare
față de context (intruziuni ca, demnă a fi prototip, Poliția Sectorului 1,
care parcă împinge, emblematic, din coate, casele cu alură de vile, care
conviețuiau în armonie de ținută demnă, pe vechiul Bulevard Lascăr
Catargiu, vremelnic Ana Ipătescu). Nu e loc aici pentru a discuta despre
neglijarea regulamentelor sau despre lipsa unui plan efectiv de urbanism,
de sistematizare - sau despre uluitoare aprobări. În condiții de haos sau de
ad libitum există totuşi o constrângere, aceea pragmatică - a satisfacției
clientului, deci dorința sau bunul plac al acestuia. Această motivație poate
impune un anumit stil, astfel încât până şi un arhitect refractar la convenții
contextuale construieşte echilibrat: în cadrul cartierului cu vile impozante
înecate în verdeață (Mon.,78), dar desigur şi în armonie cu viețuirea în
context de verdeață a canadienilor, ambasada Canadei este un imobil
(vopsit şi verzui) care nu jigneşte prin înălțimi. Pe când aceeaşi firmă este
opacă la context şi edifică Bucharest Tower Centre (Mon., 104,106),
cu turnul care striveşte, disprețuitor, casele de 1-2 etaje aproape lipite de
el (în altă poziție, la fel, Topline, etc.). Am văzut, la São Paulo, pe marele
bulevard, câte o veche casă aristocratică, demnă, înconjurată cu grijă de
un spațiu identitar, care o punea în relief față de contextul modern, sau nu
uit măcar încercări de soluții, la Varşovia, de mult. Ori, iată un exemplu de
„teoretizare” a acordului, chiar în titlu: «Două case în dialog» (Z. Franek,
„Arhitectura”, nr. 51, febr. 2007, 56). Dar, în contrast, se pot cita atâtea
discrepanțe în alte țări (un exemplu: la Geneva, un turn, disgrațios de
altfel, în contextul şirului de case vechi, armonios aliniate (vezi şi
„Arhitext”, 14, nr. 9-10, sept.-oct. 2007), „salvarea” venind, însă, din
distanța mare dintre cele două contexte. Iar la noi, aş evoca şi, într-un
orăşel cu fumuri, nu departe de capitală, disprețuirea unei mai vechi case
de cultură, cu stilul ei moderat, însă nu în dezacord cu arhitectura
locală, lângă care s-a înălțat o primărie zisă modernă, în dezacord şi cu
peisajul, cu clima (regiune lângă munți, are terase ca la mare), obsedanta
acum fațadă cu sticle şi metal, evident pe gustul noilor îmbogățiți care au
megavile pe acolo.
Includ aici şi problema măştilor (fațada postişă Teatrul Național,
acoperind reala fațadă a Novotel («Retrodecoruri», S. Ghenciulescu,
Arhitectura, nr. 51, februarie 2007, 86-88), a postişelor care făuresc
pastişe de clădiri vechi, ca şi cum s-ar crea părți din contextul istoric, dar
de fapt agresând contextul existent, într-o comportare de păcăleală şi
aroganță de nou-îmbogățiți. Că este o modă generală nu negăm: iată, de
pildă, acoperirea, ca o ruşine (evocând celebra pudibonderie de la Capela
Sixtină), a unei fațade Biedermeyer, spre curte, cu „une peau de tôles”
(„Architecture d’aujourd’hui”, nr. 358, mai-iunie, 2005, 83). Cu aceeaşi
aroganță, dar invers (şi totodată mutilând contextul imobilului însuşi, sunt
cârpite, peste clădiri vechi de marcă (de exemplu, Futuriste, de Marcel
Iancu, cf. S. Ghenciulescu, ibid., nr. 36, iulie 2005, 60), balcoane de
tip sticlă, aluminiu, termopane etc. (La fel, aş semnala micul bloc Simotta,
din fosta stradă Barbu Catargiu). Batjocorirea contextului construcției
originale ea însăşi se manifestă şi prin celebra ornare cu foiță de aur în
multe locuri de pe fațadă a zisului palat (echilibrat imobil fost al lui
Auschnitt), sau numai un alt exemplu: pe fațada casei vechi boiereşti din
Strada Moxa, devenită Night Club, s-au lipit pe colțuri surogate de cără-
midă aparentă, s-au vopsit în roz, bleu etc., stucaturile de pe frontoanele
ferestrelor fațadei, s-au pus diverse alte bibiluri, un coviltir (copertină de
local occidental de lux) la intrare, cu beculețe verzi, şi alte lumini de
atracție tip Las Vegas, agresând contextul micii străzi central-intelectuale
(Academia Română, iar într-o maiestuoasă clădire Rosetti: ASE-ul -
Academia de Ştiințe Economice, o filială a Universității de Arhitectură,
etc.). Aş mai adăuga doar un dat concret: neintegrarea unor monumente în
contextul existent, ca ororile din Piața Palatului, în dezacord cu stilul neoclasic
arhitectural (determinat inițial de colonetele schițate pe Biserica
Krețulescu).
Această crimă socială, estetică, psihologică nu mai poate continua. Nu
se mai pot distruge identități, leza conştiințe, denatura mereu imagini
create tradițional, istoric. Trebuie conservat, prezervat contextul încă
existent, şi la care să se adapteze edificiile noi, iar nu invers, să fie distrus
contextul încă identitar, în favoarea unor insule egotistice. Este un context
de tranziție şi pentru arhitectură, iar aceasta trebuie să se adapteze la o
dinamică reală, eficientă, nu placată, nu arogantă, nu distrugătoare…
2.4. Contextul social-economic. Nu voi insista, menționez numai faptul
că există un atare context, azi, înşelător în ceea ce priveşte elementele
preponderente. Mai bine zis, pare să domine un context de tranziție
curmată, cu nou-îmbogățiți, cu lux afişat ostentativ, cu potențial de mari
sume azvârlite oricând, pe orice, într-o capitală cu circulație dificilă din
cauza numărului excesiv de maşini. Dar, brusc, străbat imaginile
adevăratei ponderi din acest context: o majoritate tăcută în genere, care e
departe de a avea aceleaşi capacități economico-financiare, are alte
priorități, nevoi, dificultăți. Acesta din urmă este adevăratul context de
care ar trebui să se țină seama în acordarea aprobărilor de construcții, în
(re)amenajarea piețelor (ar putea fi dat drept exemplu, ca rezultat al unei
reflectări aprofundate şi interdisciplinare, „Proiectul Pieței Universității”,
A. Lakatos, în Arhitext, ibid., 547-48). Desigur, lipseşte posibilitatea
deversării prea-plinului circulației printr-un „circular”, însă ar fi necesare,
şi realizabile mai repede, limitări ale circulației maşinilor, prin preconizata
creare a spațiilor pietonale, dar şi arhitectura ca atare poate avea un rol în
acest context. Nu ar fi utopic să se preconizeze o arhitectură nu atât sau
numai pentru contextul de politicieni, afacerişti, etc. (aş vedea soluții şi
prin instalarea imobilelor de afaceri la margine - vezi şi La Défense, Paris
- unde pot şi să circule mai uşor, în loc să se facă acele noi cartieredormitoare,
de case individuale (unele, ANL), dar unite prin lipsa de
canalizare, de şcoli, unele fără trotuare (am văzut, la Brasilia, un exemplu
de arhitectură superbă, unde totul a fost creat ab ovo, în junglă, dar cu
absurda lipsă de loc suficient pentru…trotuare, amploaiații scurtându-şi
drumul pe maidane). Ca încadrare în contextul socio-economic real (al
celor mulți, fără maşini, adaug că nu am auzit, pentru Bucureşti, să se
creeze, ca în atâtea alte țări, accese la metrou prin subsoluri de blocuri sau
de magazine.
2.5. Contextul natural. Câți arhitecți țin seama, azi (dar le cunosc?) de
clima, peisajul, lumina Bucureştilor, de cerul său cu un anumit albastru
(intens, când aerul nu e poluat: un detaliu l-am consemnat, mai de mult, în
concordanța cu el, la acoperişul Sălii Palatului), sau de adaptarea (nu
invers!) la contextul decăzutelor lacuri şi al batjocoritei Dâmbovițe, cu
fostul ei, pitoresc, splai (începuse, dar trunchiat, Ceauşescu!), sau
de praful „bărăganian”, de capriciile iernilor cu zăpezi, apoi cu moină
îndelungată şi verilor de ”căldură mare-monşer !”? Nu pot insista, dar o
fac numai pentru a deplânge neaderența la pictură a noilor arhitecți, dar
şi proasta înțelegere a laissez-faire din partea comisiilor, de unde
țipătoarele vopsele pembé, roşu bigi-bigi, verde strident…. Am văzut şi în
alte oraşe ale noii Românii, aceste vopsele în stil de manele. Prost gust,
fantezii mitocăneşti, dar şi neînțelegere a contextului care nu permite, ca
în aerul aburos al Lisabonei, case colorate, dar pastelizat, sau, în soarele
torid de sud, cărămiziu-ocrul clădirilor din Toulouse (însă, acolo, e
obligatoriu să fie toate casele la fel). Acord cu peisajul: este un real curent,
deloc neglijabil (Hitoshi Abe sau alții, aş cita din nou şi «case în dialog»
— Z. Franek, cit. în 2.3 -, în acord între ele dar şi fiecare cu peisajul;
sau mirifica gară «Delicias» din Zaragoza, în contextul orizontal al râului.
Arhitectura, nr. 36, iulie 2005, 40). Şi, în sensul opus, din nou absurda
neglijare a contextului peisagistic, climă, etc., din orăşelul „cu fumuri”
citat mai sus (2.3). În final, oda către Natura verde (atât de năpăstuită, în
ultima vreme, în contextul fost verde al Bucureştilor: exemplul blocului
(spaniol) care şi-a creat grădina proprie pe toată fațada, prin pomul plantat
pe fiecare balcon. (Arhitectura, nr. 32, martie 2007, 53).
2.6. Contextul poziției țării şi a capitalei în acest context. În trecut sa
discutat, uneori, despre poziția excentrică a capitalei (se propunea
Braşovul), ca şi despre posibilitățile de extindere a acestei capitale. Foarte
puțin se mai ține seama azi de acest context, în comisii şi, privat, de către
arhitecți. Nu pot decât să semnalez problema, de importanță esențială
totuşi. Extinderea snobă, actuală, spre nord, se va dovedi absurdă,
întâlnind Snagovul, apoi Ploieştii. Desigur că ar trebui anvizajate
extinderile spre vest şi est. Mă mărginesc să subliniez faptul că arhitecții
vor avea de întâmpinat modificări de adaptare la aceste contexte, de
poziție geografică (dar incluzând determinante de climă, particularități ale
populației şi satelor întâlnite etc.), deci un atare proiect, relativ la aceste
aspecte, este vital.
2.7. Contextul social-istoric al ARTEI româneşti. Se neglijează prea
mult principiul integrării europene ca păstrare a identității. Tocmai
adaptarea la contextul menționat ar putea aduce, în arhitectură, contribuția
de originalitate. Armonia, categoria estetică a grației, a măsurii, a mărimii
la nivelul omului (vezi şi bisericile româneşti – unde nu sunt imensele şi
copleşitoarele catedrale vestice -, munții nu greu de stăpânit de om
şi de oi), bunul gust, spiritul analitic - dar nu de primitiv horror vacui, ci
de contopire cu şi în sinteza (întreg specific care a explodat şi prin arta lui
Brâncuşi, modificând arta modernă), acestea şi alte particularități pe care
nu le mai pot enumera ar salva arhitectura Bucureştilor. Ar înlocui, de
pildă, fațade monotone, de placaj repetat ca design, plictisitoare, prin
ansambluri contextuale de mare rafinament, economie (inclusiv
financiară) de mijloace, echilibru, armonie contextuală interioară şi în
ansamblul Bucureştilor.
3.0. Un Arhitect de succes actual preconizează o arhitectură dedicată
văzului, se subînțelege şi că nu atât funcționalului («Numai ce se vede
contează», D. Vais, în Mon.,17). Dar ce se vede, în aceste realizări, este,
repet, un placaj, un design monoton, lipsit de picturalul specific
contextului bucureştean. După multe repetări, devine chiar kitsch, între
altele şi pentru că „nu se lipeşte”, nu se potriveşte un component de
context cu altul. Incongruența produce nu numai un efect esteticeşte
neplăcut, ci şi iritare. În viața actuală, planetar stresantă, avem nevoie nu
de iritare, generatoare de stres, nu de agresivități care să stimuleze
artificial, ci de liniştea energizantă produsă de echilibre, de armonii, de
valorile umane reale, care derivă în mare parte din potrivirile contextuale.
NOTA. Evident, ar trebui să adaug, la justificările din paragraful inițial
(0.), obligația, provenită din unele reproşuri, aduse celor numiți - printr-o
vocabulă a limbii de lemn, pentru că prea conține multe şi nimic clar,
devenind un clişeu gol, osificat - societatea civilă. Căci nu o dată s-a
criticat slaba implicare în problemele ținând de arhitectură a societății
civile, sau a diverselor categorii de intelectuali, a ziselor elite (în răsturnarea
actuală a sistemelor de valori nu mai e clar în ce constau acestea!).
Dar voi adăuga încă alte argumente ale scrierii şi publicării acestui eseu.
Şi anume, va trebui şi să precizez câteva date de context personal. Faptul
de a mă durea ce se petrece în jurul nostru poate părea, azi, un derizoriu
sentimentalism, iar invocarea motivației mele ca bucureştean prin
ascendență de trei generații şi prin viața, studiile, profesia desfăşurate
efectiv în acest oraş poate părea un argument comun multora şi nu de nivel
ştiințific. De aceea, voi sublinia justificări ținând de acest nivel. Respectiv,
pe de-o parte, studii care au implicat cunoştințe din domeniul arhitecturii
(prin patru ani de istorie a artei cu exigentul George Oprescu şi încă doi
cu subtilul Alexandru Busuioceanu). La acestea s-a adăugat întâlnirea
directă cu mari realizări arhitecturale din sute de oraşe renumite prin
acestea (incluzând Toronto sau Paris, Viena, Tokyo, Ciudad de Mexico,
Brazilia sau Varşovia, Berlin, Lima, Moscova, St. Petersburg, Toulouse,
Praga, Roma, Gdansk sau Barcelona, şi nu mai enumăr, de fapt toate
oraşele mari dar şi mai mici din Europa, exceptând Tirana, din Japonia,
Israel şi cele două Americi. Pe de altă parte, ar merita să fie mai cunoscut
un detaliu nemediatizat în România, dar consemnat obiectiv pe plan
internațional (inclusiv în peste 30 de Who’s Who-uri, de pildă, şi în 500
Leaders of Influence, 2000 Outstanding Intellectuals etc., prin sute de
articole şi zeci de cărți în peste zece limbi, ca şi prin invitații de a ține
conferințe, cursuri, participări prin rapoarte plenare, prezidări, discuții la
manifestări internaționale de prim ordin,”desigur” cu enormele dificultăți
inerente, ante ’89, de obținere a paşaportului). Şi anume, că am căpătat de
fapt statutul de pionier al Psiholingvisticii, al studiului dialogului şi în
continuare al comunicării, şi totodată de specialist inițial şi recunoscut
obiectiv ca promotor nu numai al Teoriei şi Metodologiei Contextual-
Dinamice ci şi drept creator al extinderii conceptului de context şi al
încadrării acestuia în ceea ce este unicul sistem operațional (cu o jenă care
trebuie, totuşi, abandonată, măcar în ceasul al doisprezecelea, îmi permit
să menționez, în acest context, unul dintre volumele omagiale - desigur, în
străinătate: Dynamic Contexts of Language Use. Papers in Honour of
Tatiana Slama-Cazacu, Giuseppe Mininni, Stefania Stame, Bologna,
CLUEB,1994).
practic al construcțiilor se fac referiri la legătura dintre acest domeniu şi
„context” (numai pentru necesități stilistice de nonrepetare şi de economie
tipografică voi folosi, uneori, o exprimare abreviată, mai insolită în sfera
literară: A-C). Sensul acestui termen este, evident, „ambianța”,în genere,
adică nu contextul format din cuvintele în care este inclus un alt element
verbal, direct asociat, în Lingvistică şi în Literatură, cu „materialul” lor
operațional, „cuvintele”. Însă am remarcat adesea, în aria arhitecturii, la
noi sau în alte locuri, pe de-o parte o stângăcie ori o superficialitate, ori o
necunoaştere în adâncime a sensului conceptului de „context”. Sau, pe de
altă parte, constat, la unii arhitecți, o respingere a curentelor care se
numeau „moderne” (inclusiv funcționalismul), dar şi a tendințelor de a
se respecta realitatea contextuală, ca „dat”, şi a relației A-C în realizarea
arhitecturală. Se petrece aceasta, uneori, în numele unei «arhitecturi
critice» (D. Vais, în monografia Vlad Arsene, Westfourth Architecture.
Challenges of Late Modernity-Provocările Modernității Târzii,
Publisher A. Zachi, Bucureşti, Editura Fundației Arhitext Design
şMonografii Arhitextț, 2007,20; sine ira et studio: “late” înseamnă şi
“răposat”!). Ori, vag explicate în ce ar consta, «Postmoderne», sau, în
fond, țintind numai pragmatismul personal (de câştig egotistic), sau de
declarată dar superficială «imitare» (cf. mai jos) a unor modalități de
construire din diverse alte țări, sau din cauza unor goluri în imaginație, din
spirit „facil”, şi altele. Aceste respingeri sau tendințe destul de „fluide”,
adică oarecum nesigure ca precizare teoretică, sunt legate în mare măsură
şi de limite semantice, semiotice, dar mai ales limite în înțelegerea cu
adevărat modernă, de viziune multidisciplinară. Ele au vizibile dar, din
păcate, şi „invizibile” efecte în Arhitectură - şi mă refer acum la „viața”
umană, la societatea, în fond, a oraşului în care „ceilalți”, „din afara
arhitecturii”, sunt obligați să trăiască şi să suporte umorile temporare ale
ARHITECTURA BUCUREŞTILOR ŞI DISPREȚUIREA CONTEXTULUI 11
„constructorilor” (le-am avut, le mai avem, şi pe ale unor „demolatori”).
Uneori, aceste limite apar, în ciuda unei reale bunăvoințe, chiar la cei care
îşi revendică apartenența la susținerea relației a-c. Având o contribuție, de
multe decenii, în clarificarea, extinderea, sistematizarea conceptului
“context“, cred că este bine să ajut la unele puneri în lumină, necesare
la nivel teoretic, dar şi - domeniu vital - la nivelul zis „practic”. Îmi pare,
deopotrivă, fascinant să fac şi o nouă (căci nu s-a mai făcut, pe baza
modelului meu contextual) extindere multidisciplinară, adică o aplicare la
încă un domeniu, arhitectura, a concepției («contextual-dinamice») pe
care am formulat-o de mult, este „modernă” şi o cizelez necontenit (între
altele, şi în realitatea actului de creație şi de receptare literară, cf. între
altele: Viață, personalitate, limbaj. Analize contextual - dinamice ale
textului literar, Bucureşti, Minerva, 2007).
1.0. Evident, un truism : termenul context este foarte frecvent folosit în
media, dar a pătruns mult în diverse sectoare profesionale, precum şi în
comunicarea obişnuită, ba chiar în şcoală, în manualele mai noi, printr-o
influență - neştiută în genere - datorată, uneori indirect, celei care scrie
acest text.
1.1. Până către jumătatea secolului XX (vezi dicționare - ca ediția
originală L. Şăineanu, A. Candrea, Gh. Adamescu, Larousse ş.a., şi
bibliografia vastă, din cărțile menționate mai jos), sensul termenului
CONTEXT, cunoscut sau considerat nu «figurat» sau «prin extensiune»,
era cel privitor la un ansamblu de cuvinte în care se găseşte un cuvânt şi
la care se poate face referire spre a-l înțelege (mai bine); rareori, sporadic,
se acorda şi sensul de „împrejurare”, „circumstanțe”. Abia prin anii ’60 se
constată răspândirea şi a ce voi numi «al doilea sens», apoi diversele
nuanțe conceptuale precizate prin lucrările prezentei autoare, azi
predominând, putem spune, acest sens lărgit. Teza de doctorat din 1948
(care anticipa «Teoria Informației şi a Comunicării», şi care a fost distribuită
comisiei, dar i s-a împiedicat, pe cale politică, susținerea (la 29
iunie1949), a putut fi publicată mai întâi rezumativ (articolul Principiul
adaptării la context, 1954, apoi în franceză şi rusă, 1956), iar integral, ca
o carte, a apărut, cu mari dificultăți, la Editura Ştiințifică: Limbaj şi
context. S-a publicat aproape imediat în străinătate, la recomandarea
entuziastă a renumitului Roman Jakobson (vezi şi recentul studiu istoric:
The Romanian contribution in extending the meaning of the concept
“Context” în Psihologia socială. Buletinul Laboratorului Român al câmpului
social, Iaşi, Polirom, nr. 20, 2007, 95-103): Langage et contexte,
Haga-Paris, Mouton, 1961, apoi preluată în spaniolă, Lenguaje y contexto,
Barcelona-Mexico, Grijalbo, 1968 (ulterior, aprofundând rezultate de
cercetări, s-au reluat ideile în Dialogul la copii, 1961, în cehă în 1966, în
engleză în 1977, Premiul Academiei, 1963, sau, dezvoltând concepte,
teorii, baze experimentale, aplicări în Introducere în Psiholingvistică,
1968, în italiană în 1973, în engleză în 1973, Analisi contestuale-Dinamica
del testo letterario, Bari, Adriatica, 1984, sau, mult amplificată:
Psiholingvistica, o ştiință a comunicării, Editura All, 1999, iar cu aspecte
noi: Stratageme comunicaționale şi manipularea, Polirom, 2000, etc.,
multe volume şi articole apărând şi sau numai în străinătate).
1.2. Nu voi putea explicita suficient bazele teoretice a ceea ce
înseamnă, în genere, o concepție contextualizantă şi în special aceea care
îmi aparține. Voi evoca numai unele date necesare pe care se bazează
câteva aplicări la arhitectura Bucureştilor. Concepția personală (de fapt,
prima şi totodată aproape singura constituită în sistem, dezvoltată şi
validată prin cercetări) la care mă refer poartă numele de «Teoria şi
Metodologia Contextual-Dinamică» (TMCD). Prototipul TMCD se
raportează la actul de comunicare, dar orice aplicare este posibilă, în
oricare ştiință, profesie, activitate etc. (dar, desigur, arhitectura însăşi este
considerată adesea drept un „limbaj” şi poate fi interpretată ca act de
comunicare - vezi şi D. Vais, în Mon. 24: «este comunicare de mesaj ş…ț
este metalimbaj postmodernist…» cf. şi A. Zachi, ibid., 176: « limbaj
arhitectural»). În TMCD, CONTEXTUL (la care se poate face referire, în
actul de comunicare, pentru organizarea mesajului, ca şi pentru interpretarea
lui) este depistat atât la un «nivel explicit», dat ca atare în mesaj, cât
şi la «niveluri contextuale implicite», care sunt esențial determinante
pentru mesaj: «Context Situațional» şca ambianță „fizică”, sau date
contextuale în sens de «coordonate (psihice», de viață) etc.ț, «Context
Social-Istoric», şi în definitiv un «Context Total», care determină totul şi
trebuie să se țină seama de el întru totul. Termenul (conceptul) context a
făcut „carieră” pentru că s-a descoperit o realitate, iar aceasta este
condusă de un principiu universal valabil, acela al contextualității, care se
adecvează realității. Şi trebuie ținut seama de adevărul următor : a ține
seama de context nu e doar o „modă”, ci a devenit clar că este un principiu-
postulat, peren, incontestabil, care nu poate fi ignorat, disprețuit. Că
«Referirea la context», în detaliile ei, este uneori obiect de plagiat, ori de
omitere a rădăcinilor „de autor”, sau că e adesea „clişeu gol”, element de
limbă de lemn, sau că nu este clar conceput, operațional utilizat, acestea
sunt fapte „banalizate” în istorie, dar când se fac clarificările necesare,
atunci înțelegerea, utilizarea, aplicarea, sunt imperios necesare.
1.3. În orice caz, nu numai pentru că ne aflăm în țara (oraşul, chiar)
unde s-a născut, s-a sistematizat operațional şi de unde s-a difuzat acest
concept lărgit, ci pentru că este un principiu, repet, peren valabil, legătura
cu contextul trebuie respectată, implicit în arhitectură. Este regretabil că
unii arhitecți din România, mai ales dintre cei foarte solicitați, ignoră
această logică a realității, sau nu înțeleg bine acest sistem referențial, ori
acționează contradictoriu în „teoria” lor şi în construcții. Astfel, D. Vais
(Mon., 23) afirmă o dată că o clădire a arh. V. Arsene ar fi «în acord perfect
cu regulamentul de urbanism al zonei de vile urbane în care se inserează»
şi la fel afirmă, la p. 24, că Mecano «se inserează într-un cadru puternic
predeterminat», dar tot acolo, despre altă clădire, că este în situația «de a
se citi ca volum independent» - înțelegem că indiferentă la ambianță. Deşi
reflectând contradicții el însuşi, A. Zachi (ibid.,185) precizează că
realizările lui V. Arsene «încep prin a mă irita datorită „aroganței” cu care
poate să trateze contextul în care sunt paraşutate», însă apoi le admite şi
chiar le susține (este editor al Mon.), desigur nu numai pentru că se
produce ceea ce cunoaştem, în psihologie, ca «adaptare», ci, evident,
intervenind şi motivații pragmatice; dar afirmând (p.187), despre
arhitectură, că «este expresia lumii de azi», omite să precizeze la care
«lume» se referă, căci alta este (omite contextul!) cea din România de azi,
în trecerea bruscă de la o dictatură neclar «comunistă», la un zis
«capitalism», fie şi «târziu» (D. Vais,22), sau dorit ca «american» (cum să
fie aşa ceva, în alt context?!), de fapt «sălbatec», în sensul de fără noimă,
fără vreo direcție. «Arsene nu este adeptul reglementării stricte a
arhitecturii în funcție de contextul urban» (Ş. Iancu, în „România liberă”,
nr. 5390, 22 nov. 2007, preluând declarații la lansarea Mon.).
2.0 Mă voi referi foarte succint la diverse - numai câteva exemple -
instanțe contextuale (unele vitale) de care nu s-a ținut şi mai ales nu se ține
acum seama în arhitectura Bucureştilor. Desigur, un prim pas constă în
investigații pentru cunoaşterea contextelor în genere şi a realei ierarhizări
a contextelor particulare în cadrul acestora (vezi, de ex., 2.4.).
2.1. Contextul situațional SOL-SUBSOL. Fragilitatea „pământului” pe
care stă această capitală este cunoscută, dar este parcă voit ignorată (aşa a
fost şi la construirea metroului, aşa a fost şi este în privința construcțiilor,
ca şi a educației civice). „Stăm” pe foste gârlițe, pe pânze freatice la mică
adâncime, pe un fel de „piftie”. Şi s-au adăugat imensele „gropi” cauzate
de bombe, apoi umplute - iar rezultatul tragic s-a concretizat, de pildă, în
1977: prăbuşirea blocurilor construite precar, însă - iată, ignorarea contextului
- şi fără suficienta prospectare relativă la siguranța „postamentului”
pe care s-au pus fundațiile. „Bătrânii” Bucureştilor nu neglijau acest
context şi construiau adaptat case cu etaj dar având grinzi flexibile, din
lemn, cu pereți din cărămizi, care se clătinau uşor la trecerea autobuzelor,
însă au rezistat „zdruncinării”din 1940. Evident, tehnicile au evoluat, sunt
materiale mai rezistente, dar subsolul nu se poate modifica, iar „progresul
tehnico-ştiințific” nu s-a materializat, corect, etic, în toate edificiile. Se
ştie că declarațiile goale sunt facile, în timp ce, sub priviri impasibile sau
fățiş vinovate, continuă dezastre, precum prăbuşirea superbei faleze de la
Eforie, sau penetrarea „apelor” („se uită” un principiu recitat până şi
de elevii mici, al «vaselor comunicante») macină Biserica Armenească,
şi aşa va fi la „Sfântul Iosif”. Se mai adaugă principii de influență mecanică
a mastodonților - ca a masivei bănci învecinate acum cu splendida
clădire a Casei de Depunere (pe acolo, la inundațiile din 1975, se răsfățaseră
apele umflatei Dâmbovițe, invadând pivnițe chiar pe la statuia lui
Kogălniceanu). Am asistat, uluiți, la enunțarea de proiecte, ba chiar şi la
anunțarea punerii pietrei de temelie pentru «Catedrală», tocmai pe podul
plutitor al Cheiului («Splaiului») sau, de ce nu?, al Planşeului dulcii Dâmboviț
e. Să se acorde credibilitate clamărilor de „maximă autoritate
tehnică” - probabil, de referire la sistemele de uşoară “balansare”
controlată, ca la imensele blocuri japoneze? Acolo, însă, metropola fiind
aproape complet distrusă de bombele incendiare, orice experiment era
îndreptățit, şi nu se mai punea problema apărării a ceea ce a mai rămas, ca
în Bucureşti - şi oricum, chiar înalta tehnologie japoneză a rămas fără glas
la cutremurele din Kobe, unde s-au prăbuşit şi mai noile metrouri circulând
pe piloni. Orgolii acolo, orgolii aici. Dar mai ales periculoasă ignorare
a contextului „sol-subsol”, când, în numele şi al «arhitecturii
critice» (Mon., 20 ş.a.), se enunță ca motto «imitarea» New York-ului (V.
Arsene, cf. Mon., 15 ş.a.): dar NU SE ŞTIE că acolo este un pământ
extrem de solid, care a şi permis, de la început, construirea zgârie-norilor?
Se face calculul pentru a stabili cât rezistă o clădire şi părți ale ei, ca
greutate, dar se ignoră, fățiş, contextul „pământ, în adâncime”, pe care se
va clădi. Se uită şi că, aici, metroul nu s-a putut face la adâncime, ca, de
pildă, în Moscova şi Leningrad, ori sub Sena, iar aceasta nu numai din
cauza „zgârceniei” ceauşiste. Din motive de economie a spațiului, nu pot
insista, şi la fel voi face mai departe.
2.2 Contextul situațional-istoric-social-psihologic. În concepția unei
firme care urmează modelul american, fațada (care e de fapt elementul
central la această firmă, axată mult pe design) trebuie să fie transparentă,
adică să expună ce se petrece în interior (Mon., 21). Pledând contra
opacității, V. Arsene vrea ca fațada să fie ca un ecran dinspre interior.
Această concepție reflectă totodată un mod psihologic de activitate, pe
care l-am văzut, în SUA, în interioare: de pildă, la un mare centru de
cercetare ştiințifică, venind din România, unde, poate cu excepția
secretariatelor, se lucrează cu uşile închise, mă miram că, acolo, uşile erau
deschise, şi că funcționarii sau cercetătorii nu erau stânjeniți de prezența
altora în timpul activității lor.
Nu poți transfera un aşa-zis model, ignorând cu totul sau chiar violând
(iar aceasta, prin arhitectură, brusc, izolat de sistemul de educație, etc.)
contextul psihologic al unui individ, al unui grup social, eventual chiar al
unui popor. Unele grupuri sociale vor transparența (la Amsterdam, de
pildă, locatarii vor să le fie văzut interiorul parterului, îl expun ca pe o
scenă), altele nu (casele săseşti tradiționale erau închise privirilor, ca şi
curțile cu porți opace). Cine să-şi permită a le încălca identitatea, deci a nu
ține seama de contextul (lor) psihologic? În genere, populația Bucureştilor
a iubit expunerea în curți, grădini cu verdeață, pomi şi parfumuri florale,
dar în case s-a trăit cu perdele şi draperii la ferestre, de unde, uneori, se
privea discret spre stradă. Nu s-a iubit, mai ales după ’50, viața la bloc, la
comun. S-a dorit pacea, liniştea casei - pentru întâlniri cu alții erau atâtea
locuri speciale. Nu se poate forța contextul psihologic (s-a făcut, în
comunism, de ce ar trebui continuat?), impunându-se un mod de lucru, de
viață, de habitat, chiar dacă acestea ar fi de dorit să fie schimbate - dar e
discutabil în ce direcție am vrea să fie schimbată însăşi mentalitatea
românească, adică, dorindu-i ameliorarea, să-i încălcăm oare identitatea,
iar pe deasupra, să nu se reflecteze la sistemul de valori impus, fie şi prin
modelări arhitecturale? Faptul că în America clădirile, instituțiile şi
oamenii trăiesc în izolare bine delimitată, dar funcționează împreună
perfect (Mon., 16) ține de o îndelungată educație în acest sens. Nu poți
inculca brusc un alt context psihologic, care permite izolarea concomitent,
paradoxal, cu o (aşa zisă, poate falsă) transparență. De altfel, arhitectura
nu e izolată de alte contexte din realitatea unei țări, aflată într-un anumit
moment istoric etc.
2.3 Contextul social-istoric reprezentat concret prin «țesătura
istorică». Diversele clădiri, piețe, străzi specifice, ansambluri existente au
fost până acum prea mult fie complet distruse, deplasate, ascunse (între
altele, sfertul din Bucureşti inclusiv creațiile brâncoveneşti, Mânăstirea
Văcăreşti, Antim-Cazărmii şi tot minunatul deal, porțiunile din Rahovei,
“bătrâna”, mica Sf. Spiridon, Muzeul Simu, Dalles, Casa Iorga etc., fie
ignorate şi alăturate unor construcții independente, egotistic nepăsătoare
față de context (intruziuni ca, demnă a fi prototip, Poliția Sectorului 1,
care parcă împinge, emblematic, din coate, casele cu alură de vile, care
conviețuiau în armonie de ținută demnă, pe vechiul Bulevard Lascăr
Catargiu, vremelnic Ana Ipătescu). Nu e loc aici pentru a discuta despre
neglijarea regulamentelor sau despre lipsa unui plan efectiv de urbanism,
de sistematizare - sau despre uluitoare aprobări. În condiții de haos sau de
ad libitum există totuşi o constrângere, aceea pragmatică - a satisfacției
clientului, deci dorința sau bunul plac al acestuia. Această motivație poate
impune un anumit stil, astfel încât până şi un arhitect refractar la convenții
contextuale construieşte echilibrat: în cadrul cartierului cu vile impozante
înecate în verdeață (Mon.,78), dar desigur şi în armonie cu viețuirea în
context de verdeață a canadienilor, ambasada Canadei este un imobil
(vopsit şi verzui) care nu jigneşte prin înălțimi. Pe când aceeaşi firmă este
opacă la context şi edifică Bucharest Tower Centre (Mon., 104,106),
cu turnul care striveşte, disprețuitor, casele de 1-2 etaje aproape lipite de
el (în altă poziție, la fel, Topline, etc.). Am văzut, la São Paulo, pe marele
bulevard, câte o veche casă aristocratică, demnă, înconjurată cu grijă de
un spațiu identitar, care o punea în relief față de contextul modern, sau nu
uit măcar încercări de soluții, la Varşovia, de mult. Ori, iată un exemplu de
„teoretizare” a acordului, chiar în titlu: «Două case în dialog» (Z. Franek,
„Arhitectura”, nr. 51, febr. 2007, 56). Dar, în contrast, se pot cita atâtea
discrepanțe în alte țări (un exemplu: la Geneva, un turn, disgrațios de
altfel, în contextul şirului de case vechi, armonios aliniate (vezi şi
„Arhitext”, 14, nr. 9-10, sept.-oct. 2007), „salvarea” venind, însă, din
distanța mare dintre cele două contexte. Iar la noi, aş evoca şi, într-un
orăşel cu fumuri, nu departe de capitală, disprețuirea unei mai vechi case
de cultură, cu stilul ei moderat, însă nu în dezacord cu arhitectura
locală, lângă care s-a înălțat o primărie zisă modernă, în dezacord şi cu
peisajul, cu clima (regiune lângă munți, are terase ca la mare), obsedanta
acum fațadă cu sticle şi metal, evident pe gustul noilor îmbogățiți care au
megavile pe acolo.
Includ aici şi problema măştilor (fațada postişă Teatrul Național,
acoperind reala fațadă a Novotel («Retrodecoruri», S. Ghenciulescu,
Arhitectura, nr. 51, februarie 2007, 86-88), a postişelor care făuresc
pastişe de clădiri vechi, ca şi cum s-ar crea părți din contextul istoric, dar
de fapt agresând contextul existent, într-o comportare de păcăleală şi
aroganță de nou-îmbogățiți. Că este o modă generală nu negăm: iată, de
pildă, acoperirea, ca o ruşine (evocând celebra pudibonderie de la Capela
Sixtină), a unei fațade Biedermeyer, spre curte, cu „une peau de tôles”
(„Architecture d’aujourd’hui”, nr. 358, mai-iunie, 2005, 83). Cu aceeaşi
aroganță, dar invers (şi totodată mutilând contextul imobilului însuşi, sunt
cârpite, peste clădiri vechi de marcă (de exemplu, Futuriste, de Marcel
Iancu, cf. S. Ghenciulescu, ibid., nr. 36, iulie 2005, 60), balcoane de
tip sticlă, aluminiu, termopane etc. (La fel, aş semnala micul bloc Simotta,
din fosta stradă Barbu Catargiu). Batjocorirea contextului construcției
originale ea însăşi se manifestă şi prin celebra ornare cu foiță de aur în
multe locuri de pe fațadă a zisului palat (echilibrat imobil fost al lui
Auschnitt), sau numai un alt exemplu: pe fațada casei vechi boiereşti din
Strada Moxa, devenită Night Club, s-au lipit pe colțuri surogate de cără-
midă aparentă, s-au vopsit în roz, bleu etc., stucaturile de pe frontoanele
ferestrelor fațadei, s-au pus diverse alte bibiluri, un coviltir (copertină de
local occidental de lux) la intrare, cu beculețe verzi, şi alte lumini de
atracție tip Las Vegas, agresând contextul micii străzi central-intelectuale
(Academia Română, iar într-o maiestuoasă clădire Rosetti: ASE-ul -
Academia de Ştiințe Economice, o filială a Universității de Arhitectură,
etc.). Aş mai adăuga doar un dat concret: neintegrarea unor monumente în
contextul existent, ca ororile din Piața Palatului, în dezacord cu stilul neoclasic
arhitectural (determinat inițial de colonetele schițate pe Biserica
Krețulescu).
Această crimă socială, estetică, psihologică nu mai poate continua. Nu
se mai pot distruge identități, leza conştiințe, denatura mereu imagini
create tradițional, istoric. Trebuie conservat, prezervat contextul încă
existent, şi la care să se adapteze edificiile noi, iar nu invers, să fie distrus
contextul încă identitar, în favoarea unor insule egotistice. Este un context
de tranziție şi pentru arhitectură, iar aceasta trebuie să se adapteze la o
dinamică reală, eficientă, nu placată, nu arogantă, nu distrugătoare…
2.4. Contextul social-economic. Nu voi insista, menționez numai faptul
că există un atare context, azi, înşelător în ceea ce priveşte elementele
preponderente. Mai bine zis, pare să domine un context de tranziție
curmată, cu nou-îmbogățiți, cu lux afişat ostentativ, cu potențial de mari
sume azvârlite oricând, pe orice, într-o capitală cu circulație dificilă din
cauza numărului excesiv de maşini. Dar, brusc, străbat imaginile
adevăratei ponderi din acest context: o majoritate tăcută în genere, care e
departe de a avea aceleaşi capacități economico-financiare, are alte
priorități, nevoi, dificultăți. Acesta din urmă este adevăratul context de
care ar trebui să se țină seama în acordarea aprobărilor de construcții, în
(re)amenajarea piețelor (ar putea fi dat drept exemplu, ca rezultat al unei
reflectări aprofundate şi interdisciplinare, „Proiectul Pieței Universității”,
A. Lakatos, în Arhitext, ibid., 547-48). Desigur, lipseşte posibilitatea
deversării prea-plinului circulației printr-un „circular”, însă ar fi necesare,
şi realizabile mai repede, limitări ale circulației maşinilor, prin preconizata
creare a spațiilor pietonale, dar şi arhitectura ca atare poate avea un rol în
acest context. Nu ar fi utopic să se preconizeze o arhitectură nu atât sau
numai pentru contextul de politicieni, afacerişti, etc. (aş vedea soluții şi
prin instalarea imobilelor de afaceri la margine - vezi şi La Défense, Paris
- unde pot şi să circule mai uşor, în loc să se facă acele noi cartieredormitoare,
de case individuale (unele, ANL), dar unite prin lipsa de
canalizare, de şcoli, unele fără trotuare (am văzut, la Brasilia, un exemplu
de arhitectură superbă, unde totul a fost creat ab ovo, în junglă, dar cu
absurda lipsă de loc suficient pentru…trotuare, amploaiații scurtându-şi
drumul pe maidane). Ca încadrare în contextul socio-economic real (al
celor mulți, fără maşini, adaug că nu am auzit, pentru Bucureşti, să se
creeze, ca în atâtea alte țări, accese la metrou prin subsoluri de blocuri sau
de magazine.
2.5. Contextul natural. Câți arhitecți țin seama, azi (dar le cunosc?) de
clima, peisajul, lumina Bucureştilor, de cerul său cu un anumit albastru
(intens, când aerul nu e poluat: un detaliu l-am consemnat, mai de mult, în
concordanța cu el, la acoperişul Sălii Palatului), sau de adaptarea (nu
invers!) la contextul decăzutelor lacuri şi al batjocoritei Dâmbovițe, cu
fostul ei, pitoresc, splai (începuse, dar trunchiat, Ceauşescu!), sau
de praful „bărăganian”, de capriciile iernilor cu zăpezi, apoi cu moină
îndelungată şi verilor de ”căldură mare-monşer !”? Nu pot insista, dar o
fac numai pentru a deplânge neaderența la pictură a noilor arhitecți, dar
şi proasta înțelegere a laissez-faire din partea comisiilor, de unde
țipătoarele vopsele pembé, roşu bigi-bigi, verde strident…. Am văzut şi în
alte oraşe ale noii Românii, aceste vopsele în stil de manele. Prost gust,
fantezii mitocăneşti, dar şi neînțelegere a contextului care nu permite, ca
în aerul aburos al Lisabonei, case colorate, dar pastelizat, sau, în soarele
torid de sud, cărămiziu-ocrul clădirilor din Toulouse (însă, acolo, e
obligatoriu să fie toate casele la fel). Acord cu peisajul: este un real curent,
deloc neglijabil (Hitoshi Abe sau alții, aş cita din nou şi «case în dialog»
— Z. Franek, cit. în 2.3 -, în acord între ele dar şi fiecare cu peisajul;
sau mirifica gară «Delicias» din Zaragoza, în contextul orizontal al râului.
Arhitectura, nr. 36, iulie 2005, 40). Şi, în sensul opus, din nou absurda
neglijare a contextului peisagistic, climă, etc., din orăşelul „cu fumuri”
citat mai sus (2.3). În final, oda către Natura verde (atât de năpăstuită, în
ultima vreme, în contextul fost verde al Bucureştilor: exemplul blocului
(spaniol) care şi-a creat grădina proprie pe toată fațada, prin pomul plantat
pe fiecare balcon. (Arhitectura, nr. 32, martie 2007, 53).
2.6. Contextul poziției țării şi a capitalei în acest context. În trecut sa
discutat, uneori, despre poziția excentrică a capitalei (se propunea
Braşovul), ca şi despre posibilitățile de extindere a acestei capitale. Foarte
puțin se mai ține seama azi de acest context, în comisii şi, privat, de către
arhitecți. Nu pot decât să semnalez problema, de importanță esențială
totuşi. Extinderea snobă, actuală, spre nord, se va dovedi absurdă,
întâlnind Snagovul, apoi Ploieştii. Desigur că ar trebui anvizajate
extinderile spre vest şi est. Mă mărginesc să subliniez faptul că arhitecții
vor avea de întâmpinat modificări de adaptare la aceste contexte, de
poziție geografică (dar incluzând determinante de climă, particularități ale
populației şi satelor întâlnite etc.), deci un atare proiect, relativ la aceste
aspecte, este vital.
2.7. Contextul social-istoric al ARTEI româneşti. Se neglijează prea
mult principiul integrării europene ca păstrare a identității. Tocmai
adaptarea la contextul menționat ar putea aduce, în arhitectură, contribuția
de originalitate. Armonia, categoria estetică a grației, a măsurii, a mărimii
la nivelul omului (vezi şi bisericile româneşti – unde nu sunt imensele şi
copleşitoarele catedrale vestice -, munții nu greu de stăpânit de om
şi de oi), bunul gust, spiritul analitic - dar nu de primitiv horror vacui, ci
de contopire cu şi în sinteza (întreg specific care a explodat şi prin arta lui
Brâncuşi, modificând arta modernă), acestea şi alte particularități pe care
nu le mai pot enumera ar salva arhitectura Bucureştilor. Ar înlocui, de
pildă, fațade monotone, de placaj repetat ca design, plictisitoare, prin
ansambluri contextuale de mare rafinament, economie (inclusiv
financiară) de mijloace, echilibru, armonie contextuală interioară şi în
ansamblul Bucureştilor.
3.0. Un Arhitect de succes actual preconizează o arhitectură dedicată
văzului, se subînțelege şi că nu atât funcționalului («Numai ce se vede
contează», D. Vais, în Mon.,17). Dar ce se vede, în aceste realizări, este,
repet, un placaj, un design monoton, lipsit de picturalul specific
contextului bucureştean. După multe repetări, devine chiar kitsch, între
altele şi pentru că „nu se lipeşte”, nu se potriveşte un component de
context cu altul. Incongruența produce nu numai un efect esteticeşte
neplăcut, ci şi iritare. În viața actuală, planetar stresantă, avem nevoie nu
de iritare, generatoare de stres, nu de agresivități care să stimuleze
artificial, ci de liniştea energizantă produsă de echilibre, de armonii, de
valorile umane reale, care derivă în mare parte din potrivirile contextuale.
NOTA. Evident, ar trebui să adaug, la justificările din paragraful inițial
(0.), obligația, provenită din unele reproşuri, aduse celor numiți - printr-o
vocabulă a limbii de lemn, pentru că prea conține multe şi nimic clar,
devenind un clişeu gol, osificat - societatea civilă. Căci nu o dată s-a
criticat slaba implicare în problemele ținând de arhitectură a societății
civile, sau a diverselor categorii de intelectuali, a ziselor elite (în răsturnarea
actuală a sistemelor de valori nu mai e clar în ce constau acestea!).
Dar voi adăuga încă alte argumente ale scrierii şi publicării acestui eseu.
Şi anume, va trebui şi să precizez câteva date de context personal. Faptul
de a mă durea ce se petrece în jurul nostru poate părea, azi, un derizoriu
sentimentalism, iar invocarea motivației mele ca bucureştean prin
ascendență de trei generații şi prin viața, studiile, profesia desfăşurate
efectiv în acest oraş poate părea un argument comun multora şi nu de nivel
ştiințific. De aceea, voi sublinia justificări ținând de acest nivel. Respectiv,
pe de-o parte, studii care au implicat cunoştințe din domeniul arhitecturii
(prin patru ani de istorie a artei cu exigentul George Oprescu şi încă doi
cu subtilul Alexandru Busuioceanu). La acestea s-a adăugat întâlnirea
directă cu mari realizări arhitecturale din sute de oraşe renumite prin
acestea (incluzând Toronto sau Paris, Viena, Tokyo, Ciudad de Mexico,
Brazilia sau Varşovia, Berlin, Lima, Moscova, St. Petersburg, Toulouse,
Praga, Roma, Gdansk sau Barcelona, şi nu mai enumăr, de fapt toate
oraşele mari dar şi mai mici din Europa, exceptând Tirana, din Japonia,
Israel şi cele două Americi. Pe de altă parte, ar merita să fie mai cunoscut
un detaliu nemediatizat în România, dar consemnat obiectiv pe plan
internațional (inclusiv în peste 30 de Who’s Who-uri, de pildă, şi în 500
Leaders of Influence, 2000 Outstanding Intellectuals etc., prin sute de
articole şi zeci de cărți în peste zece limbi, ca şi prin invitații de a ține
conferințe, cursuri, participări prin rapoarte plenare, prezidări, discuții la
manifestări internaționale de prim ordin,”desigur” cu enormele dificultăți
inerente, ante ’89, de obținere a paşaportului). Şi anume, că am căpătat de
fapt statutul de pionier al Psiholingvisticii, al studiului dialogului şi în
continuare al comunicării, şi totodată de specialist inițial şi recunoscut
obiectiv ca promotor nu numai al Teoriei şi Metodologiei Contextual-
Dinamice ci şi drept creator al extinderii conceptului de context şi al
încadrării acestuia în ceea ce este unicul sistem operațional (cu o jenă care
trebuie, totuşi, abandonată, măcar în ceasul al doisprezecelea, îmi permit
să menționez, în acest context, unul dintre volumele omagiale - desigur, în
străinătate: Dynamic Contexts of Language Use. Papers in Honour of
Tatiana Slama-Cazacu, Giuseppe Mininni, Stefania Stame, Bologna,
CLUEB,1994).