breviar editorial

Într-o societate de chibiți, de simpli utilizatori/consumatori, cu embargo în vigoare pe mai tot ceea ce înseamnă rigoare, acribie şi acuratețe a rezultatului final, a recunoaşte un merit matematicienilor de marcă este încă o luptă de dus, aşa cum era şi acum 40 (şi ceva) de ani: „Oricine ține cât de cât la blazonul său de om de cultură se ruşinează atunci când, în societate, este surprins de către interlocutor că ignoră numele unui compozitor sau pictor, caracteristica unui anumit curent literar, concepția unui filozof antic sau nu ştiu ce episod din mitologie.(…) Când însă este vorba de fapte, noțiuni, metode şi rezultate din matematică, ruşinea nu numai că dispare, dar locul ei este luat de o anumită mândrie, de multe ori situația inversându-se, cunoscătorul în ale matematicii devenind obiectul ironiei îngăduitoare şi orgolioase a interlocutorilor. În ultima vreme, parcă a început ceva să se schimbe, dar nici în concepția celor mai mulți intelectuali, nici în structura învățământului nostru de cultură generală nu se reflectă încă într-un mod corespunzător caracterul pronunțat interdisciplinar al ştiinței actuale, întrepătrunderea tot mai mare a celor două modalități fundamentale de cunoaştere: ştiința şi arta, funcția socială a matematicii. Numai atunci când ruşinea de a nu cunoaşte ce este o algebră booleană, ce este entropia, ce este puterea numărabilului şi a continuului, ce este geometria neeuclidiană, ce este un algoritm şi ce este un limbaj de programare, şi care sunt principiile care stau la baza utilizării calculatoarelor electronice, va fi tot atât de mare ca şi ruşinea de a nu fi auzit de Faust sau Divina Comedie, Simfonia a IX-a de Beethoven şi pânzele lui Rembrandt, filozofia lui Hegel sau romanele lui Balzac şi Tolstoi, poezia lui Eminescu şi Lucian Blaga, numai atunci matematica îşi va căpăta ponderea pe care o merită în cultura generală a lumii contemporane.” („De la Simfonia a IX-a la geometria neeuclidiană”, în Almanahul Educației, anul şcolar 1970-1971, editat de Institutul de ştiințe pedagogice, Bucureşti, 1970, pp. 69-70)

 

3ml de Konfidor, de Ion Buzu, seria Poezie, colecția Opera Prima,casa de pariuri literare, 2013, 60 pagini.Undeva între Bielorusia, Frankenstein şi scenariile pentru Playstation 3 îşi plasează poezia debutantul Ion Buzu, fost sătean din Ratuş, Republica Moldova, absolvent în prezent de ASE (tot în Moldova) şi proprietar a 22 de ari de pământ arabil, după cum ține să precizeze în nota sa biografică. A lucrat, printre altele, ca operator de sondaje, copywriter, software tester. De la primele poeme (Holiday session; Zeii, găoaza; Vine un tractor, un T 82.5; Ostatic şi până la ultimul (Fitile în oasele mele) – o poezie alertă, densă, senzorială, în care nimic nu e rejectat, nici durerea, nici mirarea, nici violența şi mai ales nici un contrast specific lumii rurale care tinde, vrând-nevrând, spre globalizare: „Aveam nişte ore la facultate şi am decis să mă scol pe la 6 sau aşa ceva,/ aşa, doar ca să testez o ipoteză/ – am greață de dimineață –/ se pare că organismul respinge lumea la ora asta,/ mediul cam acid,/ în aer urme ale suferinței, crimelor şi bețiilor,/ urina, sudoarea şi fantomele care au bîntuit sîngele în timpul nopții/ încă nu au reuşit să se evaporeze în totalitate./ Vine autobuzul din satul Drăsliceni şi/ urcăm unul cîte unul,/ femei cu genți mari pline cu produse pe care să le vîndă la piață, studenți,/ bărbați cu aparate de sudat şi ustensile pentru construcție,/ îmi vine în minte un text/ în care tatăl a prins puii de şoareci/ şi i-a aruncat în cuptorul care ardea,/ unul cîte unul./ „Haide, coboară, ai ajuns deja,/ hai omule, ieşi odată că aşteaptă lumea” – spune şoferul din autobuz,/  de pe un scaun îşi face loc un tip cu dinții încleştați/ şi fața zgîriată,/ are mîinile legate la spate cu o curea,/ iese din autobuz şi afară îl apucă de guler un tip în uniformă de polițist./ „Jora, să-mi dai cureaua înapoi că nu-i a mea!” – strigă şoferul omului în/ uniformă./ La facultate, profesorul ne vorbeşte despre o maşinărie/ care e în căutarea dreptății/ şi de fiecare dată reuşeşte să prindă pe cine trebuie,/ lucrează întruna/ pînă cînd îi are capturați pe toți.” (Şoareci aruncați unul cîte unul)

 

Colonelul Elf, de Valentin Iacob, Editura Tracus Arte, 2013, 95 pag. Triplu cuvânt înainte (Daniel Bănulescu, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop), urmat de grupajele de poeme: Un Stalingrad de cristal, Cele şapte vieți ale domnului Robinson (dedicat lui Niculae Rădulescu-Botică), Dresorul de dame, Ritmul cuantic al facerii lumii. Şi sumare note bio-bibliografice – de parcă acestea pot avea ceva de-a face, matematic, cu însăşi realitatea (a elfilor sau a altor ființe asemenea). 

Horia Gârbea: „Valentin Iacob era vestit în cercul nostru de poeți debutanți prin extraordinara mobilitate a lexicului şi inegalabila forță de asociere a cuvintelor şi sintagmelor aparent incompatibile. Vremea nu a schimbat, ba chiar a amplificat aceste trăsături prin intermediul meşteşugului tot mai rafinat al poetului, stăpân pe mijloacele lui, lucid ca un matematician ce se află, şi mimând de minune dezorganizarea şi ruperea textului.” 

Daniel Bănulescu: „Valentin Iacob este unul dintre rarii poeți cărora propria poezie le-a făcut bine. (…) Iarba rea nu piere. Haiduceşte iar.” („Până la urmă, nici nu mai ştii cum e mai bine:/ vânător, să fii?/ Vânătorul crucificat deodată cu tigrul, prinşi pe/ când alergau fericiți amândoi şi complici/ pe cupola de iasomie a Lumii?” – din poemul Cupola de iasomie a lumii)

Un alt poem sălbăticit, prins în blocadă: „Ca un uragan a sărit peste mine himera albastră!/ Himera aia din magazinul de porțelanuri a sărit să-mi sfâşie carnea şi somnul, a tăbărât din vizuina-i de vise,/ în care/ noapte de noapte, cu coama-n țărână, îşi sapă galerii/ în iertare.// Ea, un Stalingrad de cristal,/ himera cu zece degete de-absint şi mătase...// Şi de atunci, din trup au început să-mi sângereze/ iarăşi poeme: rane din rane, hrănite cu catapetezme/ şi strane;/ au curs sălbăticite, pierzându-se ca un mir printre/ porțelanurile alea mici;// porțelanurile: percepții  dintr-un  timp  jugulat,/ nescontat – un timp aruncat şi câştigat/ la zarul Sorții,/ zarul cu muchii şi cu flori de Sevres...” (Un Stalingrad de cristal)

 

Maltratul de linişte, de Gheorghe Vidican, Editura Brumar, 2013, 96 pagini. După Tratatul de linişte, cu o ediție şi în Braille, iată şi Maltratul de linişte, o linişte pe-alocuri bacoviană, bruiată ingenios de ironie şi de autopersiflare tandră: „închisă liniştea-n şina de tren/ oglinda o uită în gară/ pe tine te cheamă-n refren/ pe mine mă lasă afară// recompun o parte din noi/ în flacăra nopții tardivă/ oglinda se-ascunde-n noroi/ de fâțele tale de divă” (oglinda). Liniştea se gripează în fel şi chip, pentru că timpul este al disoluției, al înserării: „între mine şi cei adormiți în eu celălalt/ se plimbă pe sârmă ninsoarea/ din sfârcul iubitei se scurge asfalt/ scârțâie liniştea si înserarea// între mine si cei ce dorm în cafea/ se leagă la ochi pompierii/ deschisă o uşă scârțâie-n ea/ sârma ghimpată a înserării” (… şi înserarea).

 

poeme în balans, de Cassian Maria Spiridon, Editura Charmides, 2013, 164 pagini. Ce diferență între Tot atât de liber (Constantin Abăluță), Bătrânețeşi moarte în mileniul trei (Livius Ciocârlie) şi acest balans din 1972 până în prezent, o comprimare a timpului şi spațiului într-o sferă privită cu obiectiv „ochi de peşte” – id est exact imaginea de pe prima copertă! Romul Munteanu este citat cu afirmații tranşante pe coperta a patra: „Am convingerea că de la Eminescu şi Bacovia o asemenea manieră de configurare a neantului existențial nu am mai întâlnit în poezia românească actuală.”

Volumul cuprinde grupajele: „Poeme din vremea când eram foarte tânăr”, „Inelul cu agat”, „ca jarul aruncat în nămeți”, „într-o zi a bătut vântul de la răsărit”. 

Unul dintre poemele de final: „nu voi să ştiu de mine/ şi naşterea mea// Soarele refuză umbra Lunii/ pînă pe cer un astru/ către altă umbră se îndreaptă// o ai sau nu/ scoți pălăria de pe o căpățînă sau alta/ pînă cînd obosite/ mîinile cad/ resemnate/ de cît fîn/ cîte paie/ se-nghesuie în multe căpițe/ vine în certitudine/ Adunătorul/ ne sfîrşim/ şi totuşi nu pierim cu totul// tu/ fiică a virtuții/ cheamă-1 pe groaznicul somn/ adormitorul/ să-mi doboare tristețea/ la picioarele tale înalte (nu voi să ştiu de mine).

 

Praful de pe tobă. Cartea mamei, de Adrian Munțiu, colecția Proză contemporană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, 300 pagini. Mama lui Denimic Iosua e departe de a fi cu tot dinadinsul serafică, iar Deni, deținutul – fie el şi eliberat –, e departe de a fi o apariție terifiantă (ba chiar salvează, în primele pagini ale romanului, viața unui copil ce era să fie accidentat de un tramvai): „Bunica tresări, ieşi parcă din sine, ridicându-şi pleoapele, mirată, cu privirea smulsă din tavan, ori din ce ştie ce adâncuri. Liniştea din ochii ei patetici se făcuse una cu peretele. Păru deodată că se scuză, iar eu nu mă dovedeam suficient de apt şi de convins spre a o înțelege:

- Nu toți oamenii ajung la bătrânețe, suspină mocnit, cu buzele puțin întredeschise. Trebuie să înțelegi.

Întârzie un timp cu palma peste palma mea. Probabil aştepta s-audă ce spun eu.

- A fost o târfă? 

Puştiul exclamă:

- Ai căpiat? Ce dracu’?!...

- Nimeni n-a mişcat un deget pentru ea, zise femeia. 

Eu am repetat, țipând:

- Mama?... A fost?... O târfă?...

- Heeei!... mugi Țâncul, înfuriat.

- Judecă singur, a răspuns bunica ridicându-se, gemând uşor, şi îndreptându-se cu paşi anemici spre un dulăpior fixat sub o oglindă prinsă în şuruburi.

Scoase cu precizie dintr-un ungher (cum naiba de nu-1 depistasem?), o poşetă veche, scotoci prin ea, descoperi un plic, şi mi-l întinse, clătinând din cap:

- Citeşte!

Glasul ei parcă se scufundase într-o mlaştină:

- În fața morții, oamenii... Făcu o pauză:

- Aici e mama ta adevărată.

Am prins plicul între degete, l-am răsucit pe toate părțile, l-am cântărit, trăgea o tonă cel puțin.

- E pentru amândoi, mai completă bunica grav.

Nu-1 deschisese. Poate se temea de ce scria mama acolo. Ceea ce părea la început atât de simplu, deveni, deodată, complicat. Mâna îmi tremura. Abia țineam plicul în vârfurile degetelor. Nu aveam curajul să citesc scrisoarea care mă ardea ca un vulcan. De altfel, mie unul nu mi se părea firesc să scrie, fiindcă n-avea ce. Ori poate eu credeam că n-are. Gestul ei final era cea mai teribilă scrisoare. Altceva, ce-ar mai fi fost anume de adăugat?”

„La ce se obligă Adrian Munțiu? Să construiască o lume fictivă. Nu e, desigur, nici primul, nici ultimul care se obligă să <<impună>> o asemenea lume. Dacă ne interesează aceea pe care ne-o propune autorul este tocmai pentru diversitatea sa”, spune Nicolae Balotă (în 1971). Cronicile literare din 1997 remarcă faptul că „realul şi modul de a povesti tradițional sunt subminate extrem de puternic de alte viziuni” (Dan Cristea) şi îl definesc pe Adrian Munțiu ca fiind „un autor calofil pus să investigheze zonele întunecate ale existenței reale şi ficționale, un stilist ispitit deseori să-şi submineze propriul stil şi un migălos analist ale cărui concluzii contrazic voit drumul demonstrației.” (Horea Poenar). 

 

 La final, Moartea strigă „Bis!”. Trei piese de prelungit viața, de Vera Ion, Alina Frâncu, Andrei Vornicu (coord.), seria Teatru, colecția Prezent, casa de pariuri literare, 2013, 110 pagini. Nu, Peter Pan nu se sinucide (la 21 de ani sau orice la altă vârstă). Nici măcar nu miroase a depresie Peter Pan, „ca orice alt est-european”. Peter Pan se strecoară în piesa Refuz să cresc. Dacă puteți face o mică donație (o piesă de teatru bazată pe întâmplări reale, scrisă de Vera Ion). Alina Frâncu ne propune piesa Femeia care şi-a schimbat sexul pentru a deveni homosexual, iar coordonatorul volumului, Andrei Vornicu, piesa Fugind pe gheață. Tragedie hipertemporală. Tinerii dramaturgi se fac auziți, se fac văzuți: „Teatrul prelungeşte viața fiindcă este o prelungire a vieții. Nu este atât o parte a ei, cât o extensie, ca o pereche de aripi cu care plonjăm într-un bar supraglomerat, într-un dormitor în care încap fix două personae, într-un vis policrom cu iz de psihotrope, sau într-o scenă care ne va marca fiindcă urmează să se petreacă în acel interval de timp pe care niciodată nu suntem în stare să-l dibuim, dar ştim atunci când se întâmplă că nu putea fi altcândva.”  

 

Riduri, de Mihail Vakulovski, seria Poezie, colecția Falanga basarabeană (coord. de Dumitru Crudu), casa de pariuri literare, 2013, 80 pag. Mihail Vakulovski scrie „o poezie debordând de vitalitate”, cum spune Dumitru Crudu în prefață, o vitalitate de un carmin intens, pleonastic, cum altfel?! 

Mihail Vakulovski are oroare de vid – chiar şi de vidul din riduri, pe care îl exorcizează cum poate. Aşa că, la puțin peste 30 de ani, are un CV fără urmă de vid, o familie în care posturile religioase nu videază dragostea („e vinerea mare şi mă iubeşti ca pe aproapele tău/ (…) videoclipul s-a terminat cu bine/ chiar dacă noaptea asta ai visat că/ te plimbai în rochie de mireasă pe/ malul mării şi strîngeai/ scoici iar dimineața uite cît de creştineşte ne-am iubit” – car/-mine). Să scrii despre riduri după Cristi Popescu, să dai exact acest titlu unui volum (de existeme), să deschizi o colecție cu acest volum – să fie un act de curaj, o manifestare a vitalității neiertătoare sau cum?! Sigur, nimeni nu are monopol pe orizontul ridurilor. Nu de gânduri pioase şi omagii are nevoie Cristi Popescu, ci poate chiar de această poezie fără nume: „Ați fost un gagicar? îl întreabă Dinescu pe/ Gică Petrescu:/ Să mă ierte Dumnezeu şi Cezarina.../ zice maestrul/ dar m-am ferit să nu mă-mbolnăvesc/ şi-şi trage cîteva zeci de cruci// Cristi Popescu prăpădindu-se/ foarte tînăr/ cu tot cu ironiile lui fine/ despre vîrsta lui Gică/ „Gică” e numai unu’/ zice Gică Popescu/ gîndindu-se la cumnatul său Gică Hagi/ ...şi la el// Dați drumu’ la muzică/ N-am nici un plan/ zice Gică/ Fiți sănătoşi/ zice Gică/ că eu am avut o găurică aici/ foarte mică/ dar/

Cel mai mare doctor e Dumnezeu/ „Ochii văd inima cere...” (muzica –  Gică, versuri – Cezarina)”. Sau nu.