CERŞETORUL DE REVISTE

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

În fiecare miercuri, când vin exemplarele la redacție, trec pe la România literară, cu aceeaşi formulă, de care aproape că m-am plictisit şi eu: „am venit să cerşesc reviste, pentru mine şi pentru colegii mei”. (Parafrazam în minte o rubrică mai veche din R. l., semnată de Emil Brumaru.) Totu?i, imprudentă alăturare de cuvinte, mi-am dat seama destul de târziu, când o practicasem deja de destule ori ca s-o mai pot abandona. Pentru că, nu departe, la un etaj distanță, la parterul aceleiaşi clădiri, e redacția unde lucrez şi eu, Viața Românească, pentru care ar trebui ?i altă cer?etorie, decât de exemplare R. l. Din păcate, în ultimul timp, redacția cam stă şi scoatem câte un număr cu întârziere, după ce, oricum, începusem cu aparițiile duble, o dată la două luni, cu exact numărul de pagini a două apariții, comasate. Nu mai am cum să retrag porumbelul, odată ieşit şi zburând.

Am auzit cu bucurie că, la audierea de la Comisia de cultură din Parlament, viitorul ministru al Culturii, dl Hunor Kelemen a menționat ca program național important tocmai subvenționarea revistelor literare sau, cum li se mai spune, de cultură, menționând importanța lor într-o țară ca a noastră. Să mai repet, a nu ştiu câta oară, exemplul cu primul ministru I.C. Brătianu la Versailles în 1919, care ar fi pus pe masa celor care decideau soarta țărilor Europei două colecții de reviste, Convorbiri literare şi Viața Românească, demonstrând astfel că nu suntem nişte sălbatici analfabeți, deşi, fie vorba între noi, acum, că acei decidenți nu ne mai pot auzi, aveam încă prea destui analfabeți în țări?oara pe cale de a deveni țară?

Adevărul este că, deşi mă duc în fiecare săptămână să cerşesc exemplare noi apărute ale României literare, mă bate gândul să cerşesc şi fonduri pentru Viața Românească. Fire?te, nu de la România literară… Câteva experiențe nefericite am avut, astfel încât să devin prudent. Acum câțiva ani, când un înalt funcționar de la Banca Națională avea nevoie de cronici literare la cărțile sale de versuri, am îndrăznit să mă adresez acestui mare for cerându-i o sponsorizare. Şi mi s-a răspuns că fondurile pe anul acela au fost epuizate, însă ni se pot pasa câteva computere vechi, dar care merg foarte bine. Au mers ele, cu chiu cu vai, deloc cum eram asigurați, câteva luni, dar destul de repede a trebuit să le dăm la reformă, noi, în locul BNR. La urma urmei, o instituție cum este marea BNR ar putea susține o revistă cum este Viața Românească, pentru că toate cheltuielile revistei ar fi un fleac pentru ei. Alt adevăr este că anumite reviste, din ceea ce numim noi, bucureştenii, cu obrăznicie specifică, provincie, au mai mult noroc, acolo, la ei, căci pe la consiliile județene sau la primării municipale mai sunt aleşi oameni care ştiu cât prețuieşte cultura, literatura în speță, vezi Alba Iulia, vezi Aradul, vezi Clujul şi altele. A apărea la Bucureşti este un handicap, pentru că aici, deşi există un Arcub, deşi există bugete mult mai mari decât în „provincie”, prea puțini se sinchisesc de reviste. Adică nimeni, în afară de primarul sectorului 2, dl Neculai Onțanu, căruia însă i se adresează toată lumea, astfel încât sper să nu pățească precum bătrânul barcagiu lipovean de acum nu ştiu câți ani, care, deşi ştia să înoate foarte bine, a fost tras la fund de neînotătorii din barca lui, care lua apă. Mai există şi AFCN-ul, care ne-a finanțat câteva numere de anul trecut, dar însăşi regula acestei instituții este de a susține proiecte, iar nu apariții sistematice.

Un ministru al cărui nume nu vi-l spun, al Culturii desigur, obiecta vehement, acum câteva luni, că nu trebuie subvenționate revistele pentru că nu sunt citite. Sigur, nu sunt citite de tot atâția cetățeni câți se uitau în gura dumnealui când o deschidea la o anumită televiziune, dar acei puțini care mai găsesc în ele hrană pentru spirit au şi ei dreptul la existență, din moment ce şi ei plătesc impozite, ca şi spectatorii de talk-showuri. Dar ministrul nou numit ne-a dat o speranță. Până atunci, aşteptăm, cu textele pregătite şi cu speranțele intacte. Adică încă neatinse de realizări.

Față de cât se cheltuieşte cu un km de autostradă nefăcută, sumele care ar trebui pentru a scoate toate revistele literare de o anumită importanță din țară sunt infime; a?a încât, chiar în cea mai neagră criză, dar nu e, slavă Domnului, cazul, ar fi bine ca acestea să intre într-un program de subvenționare constantă, asemenea teatrelor, filarmonicilor, muzeelor. Înainte ca ele să devină nişte piese de muzeu, amintind de ani când lumea era, încă, altfel.