Inedit
Camil Petrescu
CORESPONDEN?Ă
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
La 29 iunie 1939, Camil Petrescu nota (22 aprilie 1894 – 14 mai 1957): „Am păstrat un mare număr de scrisori, îndeosebi de la femei. Nu sunt nici măcar cele mai interesante, căci, «din superstiție», am rupt scrisorile care mi-au făcut mai mare plăcere. De altfel, în timpul din urmă, mai blazat, a?teptând mai puțin de la viață, păstrez din ce în ce mai multe”. Scria asta în 1939. A mai trăit aproape 20 de ani, dar în pofida avatarurilor existenței sale (mutări simple, altele din cauza demolării, bombardament la 23 august 1944, evacuări cu familia ?i arhiva uria?ă, somații prin tribunal - în opt zile - în 1949, apoi, în sfâr?it, stabilirea în casa proprie, cu doar puțini ani înaintea dispariției, iar după, împră?tierea arhivei sale - neglijență, furturi, vânzări ?.a.), tot s-au păstrat câteva sute de epistole, unele importante, altele doar simple comunicări ?i sute de solicitări. Tot felul de cereri, rugăminți şi reveniri când scriitorul nu reu?ea a le împlini. ?i ce nu i se cerea. Să împrumute bani (când nici el nu avea), să citească ?i să îndrepte manuscrise de sute de pagini (când nici lui nu-i ajungea timpul - dormea 3-4 ore pe noapte), să sprijine un actor mai mult sau mai puțin talentat (când era director la Teatrul Național), să intervină la vreun prieten pentru un prieten sau rudă a solicitantului (mereu), să trimită pachete de mâncare ?i haine pe front fratelui de lapte (?i a tot trimis), să ofere o carte cu autograf ?.a.m.d.
Cred că nici unul dintre contemporanii săi, care au perpetuat, cu viu grai sau în scris, imaginea falsă a scriitoruluui, nu ?i-a închipuit că el a răspuns tuturor acestor oameni, după cum reiese ?i din corespondența primită (vezi Scrisori către Camil Petrescu, 2 vol., Editura Minerva, 1981). Pentru cei care l-au cunoscut, nu-i nimic suprinzător. A?adar, nu l-a lăsat fără răspuns nici pe țăranul Gheorghe Chindri? din Ieud (Maramure?), nici pe Bernard Shaw, nici pe cei care îi scriau în calitatea de redactor la Revista Fundațiilor Regale, dar nici pe Martha ?i Anton Bibescu. Din păcate, evenimentele ce apăsară existențele celor mai mulți dintre destinatarii scrisorilor face aproape imposibilă recuperarea lor. Mulți dintre prietenii lui apropiați, cum au fost Aurelian Bentoiu sau dr. Vasile Trifu, au fost arestați ca ?i profesorul Anton Dimitriu, aflat în aceea?i situație ?i care mi-a confirmat că Securitatea, odată cu perchezițiile, confisca nu numai manuscrise, ci ?i corespondență. Pentru toți ce-au suportat detenție politică, pentru recuperare, acum, cererile trebuie făcute individual ?i de către familie. În alte cazuri, familiile celor deținuți, aflate în mari lipsuri, au vândut scrisorile la colecționari ?i instituții, fiind, deci, răspândite în toate zările. Impresionant este că tinere condeie ce i-au solicitat sfaturi de creație (oferite cu generozitate, de altfel) sunt cele care au păstrat, precum Cella Serghi sau Lucia Demetrius, aproape cu sfințenie scrisorile primite. Cu rigoarea-i cunoscută, Camil Petrescu nu-?i arunca în pripă gândurile ?i, astfel, am putut descoperi, în rămă?ițele arhivei sale, câteva ciorne cu multiple corecturi.
Cuno?tințe ?i prieteni au emigrat în toate colțurile lumii. Greu de crezut că ?i-au pus în bagaje (la plecarea în Israel, de pildă, numărul de kg. era restrictiv - cu strictul necesar), iar cei care au fugit aveau alte griji. Mii de arhive au dispărut în ultima sută de ani, cu două războaie mondiale ?i aproape jumătate de secol de comunism. În plus, noi nici nu prețuim memoria istoriei noastre (suită de răsturnări ?i trădări, violentă cu aerul de a fi îngăduitoare). Avem la?itatea de a ne refuza propriile noastre amintiri ca o condiție a supraviețuirii.
Scriitorul nostru nu-?i refuza amintirile ?i multe dintre scrisorile sale vădesc nevoia de comunicare cu vechii prieteni, cu vechii camarazi din război, acel război care l-a lăsat infirm, după cum citim ?i în scrisorile alăturate, acel război care a împins țara în haos, care pare la nesfâr?it mediul nostru propice. Este sincer în publicistică, în ficțiunea sa, în corespondența sa. Despre el, Călinescu spunea că „umblă nedespletit”, de o „dignitate pornită din adâncimea vieții intelectuale”. ?i scrisorile adresate de el cu cereri la oficiali sunt scrise cu modestia solicitantului, dar cu con?tiința valorii sale reale.
Din puținele scrisori recuperate pentru un posibil (ipotetic) volum, oferim citiorilor Vieții Române?ti câteva, în speranța că î?i vor nuanța imaginea despre Camil Petrescu ?i, în plus, ne-ar putea semnala dacă mai ?tiu despre existența altora.
Florica Ichim
Către Anişoara Odeanu
Dragă Anişoara,
Nu te supăra, te rog, că îți răspund cu atâta întârziere, am avut (şi mai am încă) sâcâieli şi preocupări în legătură cu mutatul care mi-au adus o încurcătură a obiceiurilor mele pe care n-am bănuit-o nici azi. M-a bucurat foarte mult că ai devenit o excelentă gospodină, dar nu mă împac cu ideea că ai neglijat îndatoririle tale literare. Am vorbit despre acest roman prietenului şi editorului meu […] care ar dori să-l cunoască ca să poată vedea dacă nu i-ar fi posibil să-l tipărească. Dacă ai mai multe copii, te sfătuiesc să trimiți una pentru ca să ia cunoştință de lucrare. E un conducător de editură pasionat şi inimos. În ceea ce priveşte reeditarea romanului Călător în noaptea de ajun, cred că ar fi oarecare greutate... În orice caz, această editură este de competența editurii ESPLA, căci rolurile editurilor sunt determinate.
Poate că lucrul cel mai cu minte ar fi să-ți faci un drum la Bucureşti, ca să poți duce direct conversațiile care te interesează. Sperând că te vei decide pentru această soluție, te rog să primeşti cordiale salutări şi să le transmiți şi celor doi prieteni, „directorului” şi „doctorului”, odată cu cele mai călduroase urări, acum în pragul lui 1956.
10 ianuarie 1956
Cu statornică prietenie,
Camil Petrescu
La mulți ani şi numai gânduri bune îți urează Eugenia Marian.
(Verso: reprodusă după revista Tribuna, anul XVIII, nr 18;
„doctorul” este soțul scriitoarei, medicul reumatolog Dan Crivetz)
Domnule Ministru,
Subsemnatul Camil Petrescu, publicist, vă rog să-mi iertați faptul că expunându-vă atât de larg o chestiune absolut personală, vă răpesc din timpul d-voastră destinat lucrărilor de ordin general, dar interesul pe care l-ați arătat totdeauna celor scrise şi bunăvoința d-voastră pretutindeni cunoscută, față de cei care se îndeletnicesc cu arta potrivirii cuvintelor, îmi permit să nădăjduiesc că veți citi până la capăt cele ce urmează. Vă rog să-mi iertați, de asemenea, şi stilul, puțin uzitat, al petițiunii mele pe care poate numai într-o mică parte îl poate îndreptăți nedumerirea dureroasă care mă frământă acum. Uitați, Domnule Ministru, cum stă „cazul” meu:
După ce am absolvit liceul real, în loc să pornesc alături de colegii mei către şcoli politehnice şi practice, aşa cum indica natura studiilor mele, ascultând de un înşelător imbold interior şi de sfaturile unor prieteni – sfaturi întru nimic îndreptățite, văd bine astăzi – m-am abătut din drum şi m-am apucat de studiul literelor, al ideilor generale şi al psihologiei. În zece ani, pe calea aceasta, am luat o diplomă de licență în filosofie, un loc de profesor de liceu şi am scris trei piese de teatru şi aproape două volume de versuri, afară de câteva sute de articole apărute prin diferite gazete şi reviste. E poate necesar să adaug, că trei din aceşti zece ani mi-au fost luați de stagiul militar şi război, din care după destule lipsuri şi nevoi, m-am întors acasă istovit, cu o mână stricată şi cu o meteahnă a urechilor. Doctori pe care i-am consultat mi-au interzis orice sforțare intelectuală şi mi-au recomandat un tratament serios, explicându-mi că sforțările pe care le făceam contribuiau în mod activ la agravarea tot mai accentuată a boalei mele de urechi. Între timp, din cauza acestei surzenii a trebuit să renunț şi la cariera de dascăl. Explicațiile medicilor m-au făcut însă să lucrez şi cu mai multă îndârjire... ca să pot câştiga suma care mi-ar fi permis odihna prescrisă.
Anul acesta mi s-a părut anul realizărilor. Am depus o piesă la Teatrul Național şi cu munca mea în manuscris, m-am prezentat editorului meu (care avusese bunăvoința să-mi înainteze suma de 12 mii de lei, în decursul ultimilor doi ani). Cu creionul în mână, mereu binevoitor, a început un lung şir de calcule, după care mi-a explicat că toată munca mea de 10 ani prețuieşte 6900 de lei, adăugând că e un caz într-adevăr fericit, cu toate că n-am scris proză, pentru că îndeobşte pentru versuri şi teatru în țara românească, nu se plăteşte nimic. Am rămas prelung nedumerit constatând cu nelinişte că va trebui să muncesc încă zece ani, muncă înverşunată ca aceea de până acum ca să pot plăti numai din datorie. Am cerut să mi se repete socotelile, dar spre definitiva şi penibila mea deprimare, nu era nicio greşală de calcul: 6900.
Reprezentarea piesei mele mi-a adus un premiu de trei mii de lei şi 9000 de lei din rețetă. E drept că mi-a adus şi multe felicitări, cele mai călduroase de la foştii mei colegi din liceu, acum ingineri şi directori de întreprinderi. Vedeți dar situația. Cu sănătatea într-un hal care îmi închide orice perspectivă luminoasă de viitor, fără carieră, ros de datorii aproape scos din societate şi cu sufletul sângeros încovoiat de compromisuri. După luni de nelinişte şi nopți de insomnie, m-am oprit la singura soluție posibilă. Voi relua acum, istovit, firul de unde l-am lăsat acum zece ani, sănătos şi încrezător. De la toamnă voi intra într-o şcoală tehnică. Dar, cât de puțin, pentru...
n.n. Manuscrisul se întrerupe aici.
Autorul l-a datat ulterior şi adresat lui C. Banu, ministrul artelor în 1922 (?)...
16 oct. 1933
Iubite Domnule Forțu,
Citesc cu o desfătare de romancier amănuntele atentatului încercat împotiva d-tale. Cu toate că ar trebui să fiu mai curând supărat, căci îmi parodiază cu anticipație unul dintre momentele de seamă ale viitorului meu roman.
Şi totuşi, gândul că asemenea încercări sunt posibile nu numai în cărțile imaginate, ci în scumpa Țară Românească pentru care au murit 800 de mii etc. îți dă una dintre acele iremediabile melancolii, o tristețe că eşti om înscris la Biroul populației şi neputincios, totuşi, de parcă ți s-au paralizat picioarele, scriitor care votează cu seriozitate la S.S.R. eşti, şi totuşi, pana ta minte, sperjură prin tăcere.
O serie de experiențe exagerat personale m-au învățat că orice încercare de mai bine e aici de prisos. Întâmplarea d-tale în care şiretenia excesivă a poliției – şi când zic poliție, gândesc politicieni – se subliniază până la esența ei pură care e simplă imbecilitate, mai răscoleşte, totuşi, vechi drojdii de amărăciuni care să mă silească să pun mâna pe condei şi să-ți scriu.
Numai că din câte am înțeles din reportaje, prietenii d-tale se tem că s-a pus la cale de către autorități, suprimarea d-tale fizică. Cred însă că din amănuntele întâmplării nu reiese acest lucru. În realitate, impresia mea este că se urmăreşte o crimă infinit mai odioasă, dacă asta e cu putință. Reiese din amănuntele filmului, că autoritățile noastre urmăresc cu un rafinament dement de agenți polițieneşti de Pera şi Galata, să te asasineze moralmente. Vor să te facă să treci drept iresponsabil în ochii mulțimii şi cu asta să ridiculizeze întreaga mişcare în ochii marilor mase. Ei ştiu că în țările balcanice şi cele vecine lor, nimic nu omoară mai uşor decât ridicolul. Aici Kant nu ar fi fost posibil... era un tip ridicol care vreme de 40 de ani se plimba la aceeaşi oră, în aceeaşi grădină cu o punctualitate de automat. Groaza de ridicol în Balcani e inimaginabilă, ca şi teama de descoperire a celui cu musca pe căciulă.
Micii clănțăi de judecătorie de ocol care ne guvernează ştiu acest lucru şi încearcă să-l exploateze. E drept că se întâmplă să nimerescă prost, ca în cazul d-tale, şi pentru asta te felicit călduros, mai ales că asemenea armă e cu două tăişuri şi dacă nu a tăiat într-o parte, taie sigur în cealaltă.
Cu prietenie,
Camil Petrescu
Domnule Ministru,
Cunoscând spiritul d-voastră de dreptate şi bunăvoință pentru osândicii artei, imi permit să vă fac o adâncă rugăminte. Autor a numeroase piese de teatru şi între altele al unui roman, mă găsesc azi surmenat cu desăvârşire şi aproape epuizat, dar în afară de asta în dificultăți materiale care-mi împiedică activitatea în viitor şi orice în oricare de restabilire. Am făcut parte în decurs de un an dintre redactorii Educației Poporului. Asta mi-a dat posibilitatea să scriu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Prin reducerile de buget, am fost împreună cu toți camarazii mei, concediat. Domnul Liviu Rebreanu, care-mi arăta multă şi binevoitoare prietenie, mi-a făcut însă o altă propunere, pe care, dacă nu pleca (şi dacă nu se mai amâna atât legea cumulului) era să o supuie d-voastră spre cercetare şi aprobare.
Uitați despre ce e vorba.
Prin noua lege a cumulului devine vacant, căci d. Caton Theodorian va opta desigur pentru postul de inspector general, postul de comisar al guvernului, exact al Educației Poporului, pe lângă Teatrul Național din Chişinău. Îmi permit să vă solicit eu acest post, domnule Ministru. Autor dramatic, (jucat cu trei piese pe scena Teatrului Național, tradus şi comentat în italieneşte), critic de teatru care a publicat numeroase articole, licențiat „magna cum laude” în filosofie – cred că îndeplinesc cerințele necesare unui asemnea post. Nu ştiu dacă d. Rebreanu a avut timp să vă vorbească în această privință. Vă adresez şi eu direct această cerere pe care ştiuta d-voastră bunăvoință şi exacta d-voastră orientare, în arta şi teatrul românesc, o fac să fie în acelaşi timp şi o nădejde şi un semn de admirație pentru ministrul care e privit cu atâta dragoste de toată lumea.
Cu adânc devotament,
Camil Petrescu
Str. Câmpineanu 40
Domnului
Ministru Hațiegan
Hotel Excelsior
Arthur Abramovici
B-dul Carol 28
Iubite domnule Rebreanu,
Îți scriu scrisoarea asta acum înaintea repetiției de miercuri, mai avem una joi şi alta de memorie vineri dimineața. Decorurile le-am avut de la actul I vinerea trecută, de la actul II luni, de la actul III marți dimineață, adică ieri. Vreau să spun că am avut […], pe care eu l-am comentat în notele regizorale înmânate personal.
Dar îmi spui că aşa se face la Național. Ştiu că ai dreptate... dar oare e bine că se face aşa? E bine că nu ştiu niciun moment cum va fi cu adevărat şi că la infinit trebuie să te mulțumeşti cu declarația cerută: se va face?
Actorii nu ştiu rolurile. Aici vinovățiile sunt felurite. Mai întâi ştiți că de miercuri
s-au suspendat repetițiile până vineri la ora 2 ca să învețe rolurile. Şi tot nu le-au învățat. Au fost lăsați să repete singuri dimineți întregi şi tot nu le-au învățat.
Stroe Atanasiu nu e însă vinovat. E debutant. Rolul nu e rol obişnuit, e lung şi […]. Are un trac nebun. Niciun actor din lume nu ar putea trece un asemnea rol în 5 săptămâni de repetiții, oricum ar fi ele.
Doamna Mimi Botta e un alt caz. Rolul d-sale e mult mai mic, aproape jumătate din rolul d-lui Stroe Atanasiu. Nu l-a învățat nici aşa mic. Spune că e obosită din cauza jocului din celelalte piese.
Ceilalți interpreți ştiu cum ştiu... acceptabil, s-ar putea scoate mai mult de la rolul Lina.
Concluziile mele
Aşa cum e spectacolul, e mai bun decât celelalte spectacole obişnuite ale teatrului bucureştean, piesa e cunoscută bine de interpreți şi în linie generală aranjată foarte bine scenic. Fireşte, sunt insuficiențe mărunte care nu contează. Totuşi nu e un spectacol Camil Petrescu. E pe muchie de cuțit sau o prăbuşire sau un spectacol normal, acceptabil cu unele lucruri foarte bune.
Cum eu nu urmăresc cine ştie ce succes, sunt mulțumit cu ceea ce se dă. Întrebarea e însă dacă nu se impune o amânare. Să judecăm rece.
Iată motivele care pledează contra amânării:
Actorul principal nu va şti mai bine rolul decât îl ştie azi.
Se va produce o nedumerire în public care va fi speculată de [......] duşmani.
Se produce o uşoară dezordine în programul teatrului.
Mergem prea în vară, prea în necunoscut şi nu vom mai putea beneficia ca autor.
Risc – şi e cel mai grav lucru – să îmi compromit sănătatea din pricina muncii la repetiții.
Argumente pentru amânare:
Se va putea pune la punct decorația şi mişcarea scenei. La un spectacol mediocru acestea sunt decisive. E o mare greşală să ne refuzăm acest lucru... căci aici progresul e posibil.
Vei spune că acestea se pot realiza până vineri. Nu e de admis aici forma „Se va”, aici ştii ce e, după ce vezi... Consider că pot accepta data premierei, când cu trei repetiții înainte decorul e la punct.
Dra Botta şi dna Voluntaru pe umerii cărora cade acum toată piesa pot învăța rolul şi pot să progreseze artistic. Fără ele reprezentația riscă enorm.
Enervarea publicului din cauza amânării trece. Dimpotrivă, enervarea din cauza căderii nu trece niciodată.
E adevărat că intrăm în vară, pierdem atâtea avantaje. Asta nu interesează Teatrul Național, ci pe mine. N-am noroc în teatru şi pace. O să mă las păgubaş.
Sănătatea mea va fi şi mai compromisă de plictiselile unei căderi. Părerea mea e că o amânare se impune până la definitivarea regiei ....... şi dra Botta îşi va învăța rolul.
Mi-ai promis totul pentru această piesă: dă-mi trei repetiții în plus.
P.S.
Îți anexez un creion roşu. Te autorizez să tai din piesă tot ceea ce nu merge. Dacă vrei să mă consulți îți stau la dispoziție cu dragă inimă.
BARSR C.inv.144.153
Dragă Maria Botta,
Îți înapoiez textul pe care mi l-ai lăsat fără ca să-l fi citit, deoarece, în principiu, sunt împotriva ideii ca d-ta să joci un rol nou, acum, imediat, în luna iunie. Cred chiar că distribuirea d-tale în această piesă, în această lună, este o eroare gravă, pe care numai nişte ignari într-ale teatrului o puteau comite.
Teatrul Național nu are niciun interes să compromită un element tânăr, care abia după lungi ani de aşteptare, s-a relevat, impunându-i să joace într-un spectacol grăbit improvizat în două săptămâni, în luni imposibile de călduri înnăbuşitoare, când atenția publicului nu poate fi solicitată pentru manifestări serioase de artă, ci numai pentru genul uşor, distractiv, al farsei şi schetciului (şi încă într-o sală închisă, joasă, ca la Studio). Cine a luat o asemenea hotărâre nu s-a priceput şi, din nefericire, n-a ştiut nici să caute sfatul cel bun, procedâd astfel cu neseriozitate.
Pentru d-ta personal urmările acestei naive hotărâri directoriale sunt cu deosebire grave:
Te vei prezenta publicului şi criticii, imediat după un mare succes, când şi publicul şi critica au pretenții excesive, în condiții copilăreşti. Vei suferi ceea ce se numeşte un şoc reactiv, căci vei contrazice aşteptări. Vei contrazice laudele precedente. Insuccesul din noua piesă va face să se spună că succesul din Ultima noapte a fost un bluf...
Colegii şi colegele d-tale te-au privit cu multă simpatie în Ultima noapte. Vor găsi acum că acaparezi rolurile, te vor urî şi te vor calomnia. Lasă şi alte colege să-şi încerce norocul. Du-te la o camaradă de talent şi spune-i: „Haide cu mine la director şi-i cere rolul acesta, care îți convine.″ Va fi foarte cuminte.
Sănătatea d-tale nu e prea strălucită. O spui cu disperare şi din nefericire lucrul este evident pentru oricine te priveşte cu atenție. Pe de altă parte, genul de roluri pe care îl joci e istovitor. Numai nişte ignoranți într-ale teatrului vor crede că poți să joci cu aceeaşi uşurință un rol de comedie, ca unul de dramă. D-ta te dăruieşti cu un soi de deznădejde rolului ?i, fiind şi de o sănătate atât de şubredă, nu vei putea probabil să joci niciodată seară de seară, şi nici mai mult de două trei roluri pe stagiune. Caii de curse nu pot fi solicitați decât de câteva ori pe an, iar în restul timpului nu pot fi folosiți la corvoadă de cărămizi. Asemenea lăcomie şi nepricepere constituie un adevărat asasinat şi nu-ți doresc, Maria Botta, să vezi pe mâna unor camionagii şi geambaşi deveniți, prin focul norocului, proprietari de cai pur sânge. Ai dreptate, când îmi explici disperată că ai nevoie de odihnă şi de cură la vară. E în joc nu numai cariera d-tale ci şi viața, din pricina gravei neseriozități a unor oameni care nu ştiu să vadă şi se lasă conduşi de diverse combinații.
Vrei sfatul meu sincer?
Pleacă din teatru (sau lasă-te să fii dată afară din teatru) dacă nu ți se dă concediul fără de care viața, numai cariera, îți sunt amenințate. Dacă numai delicatețea şi sfiala d-tale te fac să şovăi, treci peste ele.
Oamenii aceştia care de şase ani te țin în corpul de figuranți care te-au adus „la grămadă″ pe scenă, în rochie cu voaluri de doliu, în seara când mama d-tale era pe catafalc în capelă, care te-au lăsat să fii bruscată şi insultată de şeful de figurație, oamenii aceştia care te-au declarat cu oroare ani de zile „antiteatrală″ şi te-au refuzat în orice distribuție, nu merită delicatețea şi sfiala d-tale. Nu merită să-ți distrugi cariera şi viața pentru ei. Întrucât priveşte pe director, situația e aceeaşi. Ați jucat printr-un concurs de împrejurări, iar el e doar beneficiarul unei situații pe care nici nu are sensibilitatea s-o înțeleagă. Prin nimic nu ți-a arătat niciun soi de bunăvoință. După rolul din Doamna Bovary ți-a dat gratificația... o mie de lei. Încadrările le-au făcut chiar după Doamna Bovary. Ce bunăvoință ți-a arătat? Pe colegele d-tale de situație pe care le-a considerat probabil mai talentate decât d-ta, le-a încadrat în cadrul permanent. D-ra Tilda Radovici cu 14000 pe lună, iar Dra Demetriade cu Elena Galaction cu câte 11000 pe lună, scăpându-le de figurație. Nici la auxiliare nu te-a încadrat în clasa I, ci retrogradată în clasa a II-a, cu cele angajate în urma d-tale. Dar după Ultima noapte, cum ți-a arătat că te apreciază? Premiul „Paul Prodan” care ți se cuvenea fără discuție a fost dat d-rei Rozachievici fără nicio „jenă″. În schimb, ți-a dat 3000 de lei gratificație. Sunt toate semnele că vei mai râmâne câțiva ani figurantă. Dar îmi spui că îi eşti recunoascătoare că ți-a dat să joci. Să fim serioşi. Crezi că a făcut-o pentru d-ta? Mi-ai spus înspăimântată că ai fost obligată să joci roluri de toalete (altfel, ai fi fost dată afară pentru refuz de rol) cheltuind mai mult de 300000 de lei şi neprimind ajutoare nici a zecea parte. De ce crezi că te obligă să joci acum în iunie un nou rol de toalete, iar sub amenințarea că vei fi dată afară? Dacă nu ți-a dat premiul, dacă nu ți-a dat ajutorul făgăduit, dacă nu te scoate din corpul de figurație, ar putea măcar să se îndure, să aibă şi el o clipă de sensibilitate şi să-şi dea un concediu, acum când ți-e viața amenințată.
Dragă Maria Botta, vei mai juca încă un an de zile roluri de toalete, vei mai face încă un an de zile figurație, deoarece directorul tău va avea de câte ori se vor ivi posibilități, alte combinații de satisfăcut. M-ai întrebat plângând, acum o lună când te-au chemat la figurație, dacă să te duci şi eu te-am sfătuit limpede să te duci negreşit la Borgia. Şi n-a fost rău.
Te-am sfătuit să nu joci Într-o vară la moşie şi n-a fost rău. Acum te sfătuiesc tot atât de hotărât să pleci din teatru dacă nu ți se arată un dram de înțelegere şi omenie. În orice caz nu conta pe mine pentru studiul rolului din această piesă portugheză în luna iunie.
Îți doresc sănătate, sănătate multă, Maria Botta, şi stăpâni înțelegători fiindcă ta-lent ai destul.
N-avea însă prea multă grijă căci acum e altceva, te-am învățat câteva reguli generale de joc şi cum bănuiesc că rolul e simplu, te vei descurca uşor.
Camil Petrescu
Dragă Mimi,
Dacă vii până în prânz nu sunt acasă şi îmi pare rău. Căci am fi avut câte unele de vorbit... După cum vezi între fotografiile date nu e niciuna „cu ghiozdan″. De altfel, ți-am arătat de atunci impresia mea. Mi-ar face mare plăcere să le păstrez pe celelalte... Nu am putut să mă ocup nici de problema reproducerii, căci nu toate pot fi reproduse din motive tehnice.
Nu ştiu când să te rog să vii. Asta am putea-o aranja numai vorbind. Dacă nu ai telefon e foarte greu. Fă tot posibilul şi treci într-o dimineață pe aici, pe la 10.00, căci mai târziu nu sunt sigur de ora la care sunt acasă.
Cu drag,
Camil Petrescu
Doamnă,
Îngăduiți-mi să vă ofer o carte care nu are alt merit şi nu ar putea solicita interesul Dvoastră decât că aminteşte călătorilor români – şi-i îndeamnă cum nu o fac alte lucrări similare – să-şi reconstruiască drama de neuitat în veacuri a Brâncovenilor. Pentru mine, călătoria atât de lipsită de semnificație pentru marii călători (şi-mi amintesc că încă de copil aproape că ați străbătut... Persia) la Constantinopol a fost mai întâi un prilej de retrăire în trecutul românesc, care până atunci nu exista pentru mine decât obiectiv, în cărțile de şcoală... Eram depărtat de fluxul propriei mele conştiințe şi regăsirea s-a făcut brusc, aşa cum datorită unei comoții eroii lui Pirandello îşi regăsesc intactă conştiința anterioară...
De atunci, Doamnă, am fost obsedat de acest veac al XVIII-lea românesc, şi am citit cât mi-au îngăduit preocupările mele de alt soi intelectual cu […] mintală că voi reveni odată, cine ştie, mai adânc şi cu o dorință mai răscolitoare. Vizita la Mogoşoaia a sporit în mine această nostalgie în fond inexplicabilă...
Aştept cu multă nerăbdare mai întâi însă cartea Dvoastră, promisă cândva totuşi, despre Brâncoveanu.
Până atunci, dacă nu vă cer toată indulgența pentru broşura improvizată pe care v-o ofer, e că nu mă pot obişnui cu gândul că, atât de angrenată în viață şi în lucrări mai importante, ați putea găsi timpul să citiți ceea ce însăilează un scriitor român... (De altfel, eu însumi nu mai am timp de la o vreme să-mi urmăresc confrații locali). Rămâne, Doamnă, ca această indulgență să v-o solicit pentru prea lunga scrisoare de azi... Şi, să vă rog, să primiți respectuase sărutări de mâini.
Camil Petrescu
[pe plic]
Principesa Martha Bibescu
Str. Robert de Flers 6
[Martha Bibescu a scris pe plic cu creionul albastru:
„Reponse immédiate”
Marthe]
[Arhiva Şerban Cioculescu]
Iubite Domnule Noica,
Iartă-mă că îți răspund la scrisoarea d-tale dactilografiat şi în formatul acesta, dar ai să vezi de ce era necesar aşa. Pe vremuri, o scrisoare ca a d-tale mă dezola şi mă făcea să comit tot soiul de incongruențe. Nu pricepeam sincer cum de nu pot fi înțeles de către oameni pe care îi socoteam cu deosebire inteligenți, formulări care mie mi se păreau excesiv de simple în scrisorile mele. De aici multe situații delicate. Astăzi ştiu că nu aveam dreptul să mă supăr, deoarece nu erau nicidecum de vină oamenii inteligenți cărora mă adresam, ci eu care socoteam că sunt excesiv de simple lucruri care erau poate uşoare pentru mine, dar nu aveam dreptul să cred că sunt tot atât de la îndemână şi acelor oameni (de fapt, inteligenți). Căutând să explic Fenomenologia, am constatat care e măsura acelor oameni cu adevărat inteligenți la urma urmelor. Acum înțeleg destul de mirat că imensa majoritate a oamenilor curent inteligenți nu are, de pildă, intuiția esențială a funcției matematice, necum a conjonctului substanțial fără de care scrierile mele sunt cu neputință de urmărit. Iată de ce, îți repet, scrisoarea d-tale mi s-a părut oarecum firească. Şi acum s-o vedem de aproape, dar pe două coloane, reprodusă fidel, aşa ca niciun echivoc să nu mai fie cu putință.
„Preaiubite domnule Camil Petrescu, întrucât e puțin probabil să ne revedem curând, mă gândesc să vă scriu totuşi câteva rânduri. Ceea ce mă hotărăşte, mai ales la aceasta, e nevoie aş zice datoria de spectator, de a apăra piesa D-voastră. Apărându-vă ieri, singur piesa, mi-ați spus câteva lucruri care în realitate o trivia-lizau. Dați-mi voie să protestez... şi sincer.”
„Cu cea mai mare plăcere, dar cum?
Vorbeați de Liebesleid şi spuneați că nimeni n-a surprins tâlcul alegerii: era însăşi suferința lui Radu.”
Dragă domnule Noica, ai înțeles greşit, ai înțeles aproape nimic. Am spus tocmai dimpotrivă şi bine ai făcut că mi-ai scris ca să văd cum n-ai înțeles şi să-ți repet deci lămurirea aici. Ziceam, faptul că Radu suferă, nu este esențial situației, căci n-am vrut să scriu o dramă naturalist pasională. Nici în literatură, nici în filosofia mea nu mă interesează suferința oamenilor ca nesubstanțială (e numai accident în devenirea substanței). În cazul de față această suferință e numai un factor al conjonctului vizat. Un alt factor, şi el accidental, deci lipsit de importanță în el însuşi e faptul că tocmai atunci se cântă Liebesleid. Un al treilea factor al conjonctului e că Radu suferă tocmai din pricina femeilor de la masă (căci se putea să nu fie ele cauza, ori să nu fie la masă chiar când se cântă Liebesleid). Al patrulea factor al conjonctului este că deşi ele sunt cauza suferinței din iubire a lui Radu, ele înțeleg totuşi, şi iubesc Liebesleid-ul lui Kreissler. Al cincilea factor al conjonctului este că ele sunt indignate că din cauza Liebesleid-ului concret al lui Radu (provocat de ele, nu uita), nu pot să asculte în pace Liebesleid-ul muzical. Iată, scumpul meu domn
Noica, încă odată, acum pus pe hârtie, momentul Liebesleid care e un conjunct substanțial, descompus în factori, de vreme ce n-a găsit intuiția d-tale capabilă să-l surprindă dintr-odată în concret. Îți repet că niciunul dintre aceşti factori în parte nu prezenta interes pentru mine, deşi prezintă atât interes pentru literatură curentă. Teatrul meu fiind preocupat în esența lui de drama cunoaşterii, nu mă interesează „pățaniile”, ci „experiențele”, adică drama conştiinței întoarsă asupra ei însăşi. În cazul în discuție, mă interesa numai semnificația conjonctului. Trebuie să constat, însă cu tristețe, că nu văd cum ai putea pricepe semnificația conjonctului Liebesleid, d-ta care ai creat fără să-ți dai seama un nou conjunct scriind această scrisoare, aşa cum ai scris-o, un conjunct pe care oricât ți l-ar explica nu importă cine, este exclus să-l poți intui, în ordin semnificativ bineînțeles, căci orice ar spune Husserl, explicațiile sunt de puțin ajutor aici. De altfel, nu mi se pare lipsit de semnificație faptul că în studiile d-tale, oricum atât de interesante, ocoleşti în mod atât de ciudat problemele şi filosofiile intuiționiste.
„Iubite autor, dacă asta ar fi suferința lui Radu, n-aş mai fi venit la d-voastră să discut despre piesă. În fapt, drama lui Radu e ceva mai interesantă şi adâncă; el nu mai poate iubi şi nu mai are sorți să fie iubit decât de o femeie pe lume, iar unicitatea asta de care e conştient (nici florăreasa nu-mi surâde!), dă substanță (?) piesei. La acest nivel nu mai e vorba de dragoste. Dulcegăria Liebesleid-ului nu poate face aluzie la Radu. El nu mai poate alege... iată faptul, al cărui sens e metafizic şi nu sentimental. El trăieşte unicitatea şi de aceea se poartă sălbatic cu Mioara (să nu dansezi cu alții, să nu pleci etc.) Pentru el viața e... şi nu imaginar ca la îndrăgostiți... un singur lucru sau nu e nimic. Nu Liebesleid ci Wissensleid.”
„Ce ați spune de Racine care şi-ar apăra singur o piesă proastă, în loc să-şi scrie piesele bune?”
Față de cele explicate mai sus sper că d-ta însuți îți dai seama că eşti pe una singură din dimensiunile conjonctului. Ceea ce trebuie să-ți spun cu părere de rău e că nici pe acea unică dimensiune n-ai mers prea departe. Drama lui Radu este ceea ce spui d-ta şi e încă mult mai mult (vezi pasajul din actul doi: Înțelegi tu ce a făcut din mine rana asta? Mi-a răpit posibilitatea de a mai renunța la ceva etc.). Referința metafizică pe care o faci e cu totul nesemnificativă, căci e o determinare periontologică.
Mărturisesc că nu ştiu ce poate fi în mintea unui om care scrie o asemenea frază. Poate se va lămuri pe el însuşi şi ne va explica şi nouă ce a vrut să spună dacă îl vom trimite la orice carte de istorie literară, unde vom găsi pasagii de felul următor: „...depuis Alexandre, une foule de critique s’étaient mis après lui... les prefaces amères toutes ses tragédies depuis Alexandre fasaient voir qu’on perdait pas sa peine à la tourmenter.” „Des vers jurieux furent échangés de part et d’autre; Boileau se fit le second de son ami dans ce duel au sonnet.”
De altfel, scandalurile de la premierele lui Racine sunt memorabile şi mă mir că ele sunt ignorate de cineva care se referă la viața de teatru a lui. E absolut sigur că într-o zi vreunul dintre cei care îl prețuiau cu generozitate şi condescendență, îi va fi spus: De ce îți aperi d-ta, domnule Racine, o piesă proastă ca Phaedra, în loc să scrii o piesă bună? Ceea ce a simțit atunci Racine poți înțelege d-ta domnule N. Noica? Ceea ce pot să-ți spun e că teoria estetică după care artistul creează inconştient şi are nevoie să roage pe un domn vecin, care singur are drept să priceapă, să binevoiască să-i explice şi lui şi creatorului inconştient, ceea ce a vrut să spună în creația lui, mi se pare o veche naivitate didactică. Îmi pare rău că încercarea noastră de a dezbate între noi unele probleme mai generale s-a poticnit de la acest prag care nici nu era de altfel în program. Am prețuit întotdeauna râvna d-tale ideologică şi comerțul d-voastră cu filosofii clasici şi aş fi fost bucuros să cercetăm împreună cum sunt cu putință unele filosofii intuiționiste. Închei acestă lungă epistolă, rugându-te să-i ierți atât erorile de dactilografie detaliată, cât şi eventualele erori de sentiment frecvente la autorii dramatici – şi adresându-ți cele mai cordiale urări pentru o vacanță plăcută şi rodnică.
16 iulie 1943
Camil Petrescu
Către Aristide Blank
[1924 ??]
Domnule Blank,
Vă rog să-mi scuzați faptul că în locul unei oferte formale pe care şi obiceiul şi buna cuviință o făceau necesară în împrejurarea de față, îmi permit să vă scriu o scrisoare cu caracter personal. Dar aş dori să risipesc orice malentendu posibil şi explicațiile nu cadrează prea bine cu formele uzuale. Nădăjduiesc totuşi, că prietenul, colegul Gherman, va face să vă parvină scrisoarea aceasta într-un moment când veți avea răgazul s-o citiți.
Cel ce vă scrie are 30 de ani şi e de profesie ziarist şi profesor de liceu. La cea din urmă a trebuit să renunțe, în pragul acțiunii de a şi-o aranja definitiv din cauza unei infirmități cauzate de război. Pe cea de a doua, profesia de ziarist, a socotit-o la început un ideal în viață, din cauze care nu intereseză decât personal, pe urmă numai un modus vivendi. În orice caz, e un modus vivendi care nu mai poate continua.
Paralel cu aceasta a avut şi o activitate literară pe care însă o consideră complet încheiată. Acesta e un aliniat pe care trebuie puse la punct [sic], căci nu aş vrea ca să devin la expresia directă – să fiu bănuit că înțeleg să vă solicit un post ca un ajutor în cariera literară. Cred, cu toată convingerea, că nu există „suflete speciale”, în sensul că un om care a realizat într-o direcție poate realiza în oricare alta, cu o condiție imperioasă şi exclusivă să-şi mobilizeze toate preocupările şi toată puterea de muncă într-un singur sens. Munca echivocă e tot atât de rea ca şi o situație echivocă. Ceea ce doresc de acum înainte e să realizez o posibilitate de a trăi independent. E singurul lucru la care nu pot renunța pentru că nu stă în puterea mea (încercări am făcut destule). Nu pot fi deci funcționar al statului, pentru că ar însemna să depind de o întreagă scară ierarhică alcătuită din oameni care pretind şi adulație pentru că şi ei au adulat. Funcționar în întreprinderile particulare e destul de greu (cam pentru aceleaşi motive). Când însă depinzi în ultimă instanță – şi aproape direct – de un şef care el însuşi e independent, situația e mult mai uşoară. El nu are nicicum un interes să-ți pretindă altceva decât muncă şi corectitudine, factori care cadrează admirabil cu spiritul de independență.
Vă rog deci, domnule Blank, să-mi dați posibilitatea de a învăța în Institutul pe care îl conduceți, noțiunile şi practica elementară pentru a începe o nouă carieră. Ştiu că nu are importanță faptul că în ultimul timp, de când am început activitatea literară, am citit cu interes şi scris în chestiunile financiare (îmi permit să vă atrag atenția că în vară am scris; semnată numai cu inițiale, în Revista Română, o recenzie mai dezvoltată despre recenta dvoastră broşură în legătură cu reforma monetară), dar socot necesar să vă spun că în liceu – am liceul real – am frecventat cu pasiune matematicile.
Rămâne de la sine înțeles că în caz că veți binevoi să-mi admiteți cererea, voi abandona cu totul orice activitate de publicistică, păstrând numai locul de la ziarul Argus, întrucât acesta nu m-ar deruta de la noile mele preocupări.
BAR C.inv. 174/176 arh. 93/1971
Aristide Blank
Cred că nici unul dintre contemporanii săi, care au perpetuat, cu viu grai sau în scris, imaginea falsă a scriitoruluui, nu ?i-a închipuit că el a răspuns tuturor acestor oameni, după cum reiese ?i din corespondența primită (vezi Scrisori către Camil Petrescu, 2 vol., Editura Minerva, 1981). Pentru cei care l-au cunoscut, nu-i nimic suprinzător. A?adar, nu l-a lăsat fără răspuns nici pe țăranul Gheorghe Chindri? din Ieud (Maramure?), nici pe Bernard Shaw, nici pe cei care îi scriau în calitatea de redactor la Revista Fundațiilor Regale, dar nici pe Martha ?i Anton Bibescu. Din păcate, evenimentele ce apăsară existențele celor mai mulți dintre destinatarii scrisorilor face aproape imposibilă recuperarea lor. Mulți dintre prietenii lui apropiați, cum au fost Aurelian Bentoiu sau dr. Vasile Trifu, au fost arestați ca ?i profesorul Anton Dimitriu, aflat în aceea?i situație ?i care mi-a confirmat că Securitatea, odată cu perchezițiile, confisca nu numai manuscrise, ci ?i corespondență. Pentru toți ce-au suportat detenție politică, pentru recuperare, acum, cererile trebuie făcute individual ?i de către familie. În alte cazuri, familiile celor deținuți, aflate în mari lipsuri, au vândut scrisorile la colecționari ?i instituții, fiind, deci, răspândite în toate zările. Impresionant este că tinere condeie ce i-au solicitat sfaturi de creație (oferite cu generozitate, de altfel) sunt cele care au păstrat, precum Cella Serghi sau Lucia Demetrius, aproape cu sfințenie scrisorile primite. Cu rigoarea-i cunoscută, Camil Petrescu nu-?i arunca în pripă gândurile ?i, astfel, am putut descoperi, în rămă?ițele arhivei sale, câteva ciorne cu multiple corecturi.
Cuno?tințe ?i prieteni au emigrat în toate colțurile lumii. Greu de crezut că ?i-au pus în bagaje (la plecarea în Israel, de pildă, numărul de kg. era restrictiv - cu strictul necesar), iar cei care au fugit aveau alte griji. Mii de arhive au dispărut în ultima sută de ani, cu două războaie mondiale ?i aproape jumătate de secol de comunism. În plus, noi nici nu prețuim memoria istoriei noastre (suită de răsturnări ?i trădări, violentă cu aerul de a fi îngăduitoare). Avem la?itatea de a ne refuza propriile noastre amintiri ca o condiție a supraviețuirii.
Scriitorul nostru nu-?i refuza amintirile ?i multe dintre scrisorile sale vădesc nevoia de comunicare cu vechii prieteni, cu vechii camarazi din război, acel război care l-a lăsat infirm, după cum citim ?i în scrisorile alăturate, acel război care a împins țara în haos, care pare la nesfâr?it mediul nostru propice. Este sincer în publicistică, în ficțiunea sa, în corespondența sa. Despre el, Călinescu spunea că „umblă nedespletit”, de o „dignitate pornită din adâncimea vieții intelectuale”. ?i scrisorile adresate de el cu cereri la oficiali sunt scrise cu modestia solicitantului, dar cu con?tiința valorii sale reale.
Din puținele scrisori recuperate pentru un posibil (ipotetic) volum, oferim citiorilor Vieții Române?ti câteva, în speranța că î?i vor nuanța imaginea despre Camil Petrescu ?i, în plus, ne-ar putea semnala dacă mai ?tiu despre existența altora.
Florica Ichim
Către Anişoara Odeanu
Dragă Anişoara,
Nu te supăra, te rog, că îți răspund cu atâta întârziere, am avut (şi mai am încă) sâcâieli şi preocupări în legătură cu mutatul care mi-au adus o încurcătură a obiceiurilor mele pe care n-am bănuit-o nici azi. M-a bucurat foarte mult că ai devenit o excelentă gospodină, dar nu mă împac cu ideea că ai neglijat îndatoririle tale literare. Am vorbit despre acest roman prietenului şi editorului meu […] care ar dori să-l cunoască ca să poată vedea dacă nu i-ar fi posibil să-l tipărească. Dacă ai mai multe copii, te sfătuiesc să trimiți una pentru ca să ia cunoştință de lucrare. E un conducător de editură pasionat şi inimos. În ceea ce priveşte reeditarea romanului Călător în noaptea de ajun, cred că ar fi oarecare greutate... În orice caz, această editură este de competența editurii ESPLA, căci rolurile editurilor sunt determinate.
Poate că lucrul cel mai cu minte ar fi să-ți faci un drum la Bucureşti, ca să poți duce direct conversațiile care te interesează. Sperând că te vei decide pentru această soluție, te rog să primeşti cordiale salutări şi să le transmiți şi celor doi prieteni, „directorului” şi „doctorului”, odată cu cele mai călduroase urări, acum în pragul lui 1956.
10 ianuarie 1956
Cu statornică prietenie,
Camil Petrescu
La mulți ani şi numai gânduri bune îți urează Eugenia Marian.
(Verso: reprodusă după revista Tribuna, anul XVIII, nr 18;
„doctorul” este soțul scriitoarei, medicul reumatolog Dan Crivetz)
Domnule Ministru,
Subsemnatul Camil Petrescu, publicist, vă rog să-mi iertați faptul că expunându-vă atât de larg o chestiune absolut personală, vă răpesc din timpul d-voastră destinat lucrărilor de ordin general, dar interesul pe care l-ați arătat totdeauna celor scrise şi bunăvoința d-voastră pretutindeni cunoscută, față de cei care se îndeletnicesc cu arta potrivirii cuvintelor, îmi permit să nădăjduiesc că veți citi până la capăt cele ce urmează. Vă rog să-mi iertați, de asemenea, şi stilul, puțin uzitat, al petițiunii mele pe care poate numai într-o mică parte îl poate îndreptăți nedumerirea dureroasă care mă frământă acum. Uitați, Domnule Ministru, cum stă „cazul” meu:
După ce am absolvit liceul real, în loc să pornesc alături de colegii mei către şcoli politehnice şi practice, aşa cum indica natura studiilor mele, ascultând de un înşelător imbold interior şi de sfaturile unor prieteni – sfaturi întru nimic îndreptățite, văd bine astăzi – m-am abătut din drum şi m-am apucat de studiul literelor, al ideilor generale şi al psihologiei. În zece ani, pe calea aceasta, am luat o diplomă de licență în filosofie, un loc de profesor de liceu şi am scris trei piese de teatru şi aproape două volume de versuri, afară de câteva sute de articole apărute prin diferite gazete şi reviste. E poate necesar să adaug, că trei din aceşti zece ani mi-au fost luați de stagiul militar şi război, din care după destule lipsuri şi nevoi, m-am întors acasă istovit, cu o mână stricată şi cu o meteahnă a urechilor. Doctori pe care i-am consultat mi-au interzis orice sforțare intelectuală şi mi-au recomandat un tratament serios, explicându-mi că sforțările pe care le făceam contribuiau în mod activ la agravarea tot mai accentuată a boalei mele de urechi. Între timp, din cauza acestei surzenii a trebuit să renunț şi la cariera de dascăl. Explicațiile medicilor m-au făcut însă să lucrez şi cu mai multă îndârjire... ca să pot câştiga suma care mi-ar fi permis odihna prescrisă.
Anul acesta mi s-a părut anul realizărilor. Am depus o piesă la Teatrul Național şi cu munca mea în manuscris, m-am prezentat editorului meu (care avusese bunăvoința să-mi înainteze suma de 12 mii de lei, în decursul ultimilor doi ani). Cu creionul în mână, mereu binevoitor, a început un lung şir de calcule, după care mi-a explicat că toată munca mea de 10 ani prețuieşte 6900 de lei, adăugând că e un caz într-adevăr fericit, cu toate că n-am scris proză, pentru că îndeobşte pentru versuri şi teatru în țara românească, nu se plăteşte nimic. Am rămas prelung nedumerit constatând cu nelinişte că va trebui să muncesc încă zece ani, muncă înverşunată ca aceea de până acum ca să pot plăti numai din datorie. Am cerut să mi se repete socotelile, dar spre definitiva şi penibila mea deprimare, nu era nicio greşală de calcul: 6900.
Reprezentarea piesei mele mi-a adus un premiu de trei mii de lei şi 9000 de lei din rețetă. E drept că mi-a adus şi multe felicitări, cele mai călduroase de la foştii mei colegi din liceu, acum ingineri şi directori de întreprinderi. Vedeți dar situația. Cu sănătatea într-un hal care îmi închide orice perspectivă luminoasă de viitor, fără carieră, ros de datorii aproape scos din societate şi cu sufletul sângeros încovoiat de compromisuri. După luni de nelinişte şi nopți de insomnie, m-am oprit la singura soluție posibilă. Voi relua acum, istovit, firul de unde l-am lăsat acum zece ani, sănătos şi încrezător. De la toamnă voi intra într-o şcoală tehnică. Dar, cât de puțin, pentru...
n.n. Manuscrisul se întrerupe aici.
Autorul l-a datat ulterior şi adresat lui C. Banu, ministrul artelor în 1922 (?)...
16 oct. 1933
Iubite Domnule Forțu,
Citesc cu o desfătare de romancier amănuntele atentatului încercat împotiva d-tale. Cu toate că ar trebui să fiu mai curând supărat, căci îmi parodiază cu anticipație unul dintre momentele de seamă ale viitorului meu roman.
Şi totuşi, gândul că asemenea încercări sunt posibile nu numai în cărțile imaginate, ci în scumpa Țară Românească pentru care au murit 800 de mii etc. îți dă una dintre acele iremediabile melancolii, o tristețe că eşti om înscris la Biroul populației şi neputincios, totuşi, de parcă ți s-au paralizat picioarele, scriitor care votează cu seriozitate la S.S.R. eşti, şi totuşi, pana ta minte, sperjură prin tăcere.
O serie de experiențe exagerat personale m-au învățat că orice încercare de mai bine e aici de prisos. Întâmplarea d-tale în care şiretenia excesivă a poliției – şi când zic poliție, gândesc politicieni – se subliniază până la esența ei pură care e simplă imbecilitate, mai răscoleşte, totuşi, vechi drojdii de amărăciuni care să mă silească să pun mâna pe condei şi să-ți scriu.
Numai că din câte am înțeles din reportaje, prietenii d-tale se tem că s-a pus la cale de către autorități, suprimarea d-tale fizică. Cred însă că din amănuntele întâmplării nu reiese acest lucru. În realitate, impresia mea este că se urmăreşte o crimă infinit mai odioasă, dacă asta e cu putință. Reiese din amănuntele filmului, că autoritățile noastre urmăresc cu un rafinament dement de agenți polițieneşti de Pera şi Galata, să te asasineze moralmente. Vor să te facă să treci drept iresponsabil în ochii mulțimii şi cu asta să ridiculizeze întreaga mişcare în ochii marilor mase. Ei ştiu că în țările balcanice şi cele vecine lor, nimic nu omoară mai uşor decât ridicolul. Aici Kant nu ar fi fost posibil... era un tip ridicol care vreme de 40 de ani se plimba la aceeaşi oră, în aceeaşi grădină cu o punctualitate de automat. Groaza de ridicol în Balcani e inimaginabilă, ca şi teama de descoperire a celui cu musca pe căciulă.
Micii clănțăi de judecătorie de ocol care ne guvernează ştiu acest lucru şi încearcă să-l exploateze. E drept că se întâmplă să nimerescă prost, ca în cazul d-tale, şi pentru asta te felicit călduros, mai ales că asemenea armă e cu două tăişuri şi dacă nu a tăiat într-o parte, taie sigur în cealaltă.
Cu prietenie,
Camil Petrescu
Domnule Ministru,
Cunoscând spiritul d-voastră de dreptate şi bunăvoință pentru osândicii artei, imi permit să vă fac o adâncă rugăminte. Autor a numeroase piese de teatru şi între altele al unui roman, mă găsesc azi surmenat cu desăvârşire şi aproape epuizat, dar în afară de asta în dificultăți materiale care-mi împiedică activitatea în viitor şi orice în oricare de restabilire. Am făcut parte în decurs de un an dintre redactorii Educației Poporului. Asta mi-a dat posibilitatea să scriu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Prin reducerile de buget, am fost împreună cu toți camarazii mei, concediat. Domnul Liviu Rebreanu, care-mi arăta multă şi binevoitoare prietenie, mi-a făcut însă o altă propunere, pe care, dacă nu pleca (şi dacă nu se mai amâna atât legea cumulului) era să o supuie d-voastră spre cercetare şi aprobare.
Uitați despre ce e vorba.
Prin noua lege a cumulului devine vacant, căci d. Caton Theodorian va opta desigur pentru postul de inspector general, postul de comisar al guvernului, exact al Educației Poporului, pe lângă Teatrul Național din Chişinău. Îmi permit să vă solicit eu acest post, domnule Ministru. Autor dramatic, (jucat cu trei piese pe scena Teatrului Național, tradus şi comentat în italieneşte), critic de teatru care a publicat numeroase articole, licențiat „magna cum laude” în filosofie – cred că îndeplinesc cerințele necesare unui asemnea post. Nu ştiu dacă d. Rebreanu a avut timp să vă vorbească în această privință. Vă adresez şi eu direct această cerere pe care ştiuta d-voastră bunăvoință şi exacta d-voastră orientare, în arta şi teatrul românesc, o fac să fie în acelaşi timp şi o nădejde şi un semn de admirație pentru ministrul care e privit cu atâta dragoste de toată lumea.
Cu adânc devotament,
Camil Petrescu
Str. Câmpineanu 40
Domnului
Ministru Hațiegan
Hotel Excelsior
Arthur Abramovici
B-dul Carol 28
Iubite domnule Rebreanu,
Îți scriu scrisoarea asta acum înaintea repetiției de miercuri, mai avem una joi şi alta de memorie vineri dimineața. Decorurile le-am avut de la actul I vinerea trecută, de la actul II luni, de la actul III marți dimineață, adică ieri. Vreau să spun că am avut […], pe care eu l-am comentat în notele regizorale înmânate personal.
Dar îmi spui că aşa se face la Național. Ştiu că ai dreptate... dar oare e bine că se face aşa? E bine că nu ştiu niciun moment cum va fi cu adevărat şi că la infinit trebuie să te mulțumeşti cu declarația cerută: se va face?
Actorii nu ştiu rolurile. Aici vinovățiile sunt felurite. Mai întâi ştiți că de miercuri
s-au suspendat repetițiile până vineri la ora 2 ca să învețe rolurile. Şi tot nu le-au învățat. Au fost lăsați să repete singuri dimineți întregi şi tot nu le-au învățat.
Stroe Atanasiu nu e însă vinovat. E debutant. Rolul nu e rol obişnuit, e lung şi […]. Are un trac nebun. Niciun actor din lume nu ar putea trece un asemnea rol în 5 săptămâni de repetiții, oricum ar fi ele.
Doamna Mimi Botta e un alt caz. Rolul d-sale e mult mai mic, aproape jumătate din rolul d-lui Stroe Atanasiu. Nu l-a învățat nici aşa mic. Spune că e obosită din cauza jocului din celelalte piese.
Ceilalți interpreți ştiu cum ştiu... acceptabil, s-ar putea scoate mai mult de la rolul Lina.
Concluziile mele
Aşa cum e spectacolul, e mai bun decât celelalte spectacole obişnuite ale teatrului bucureştean, piesa e cunoscută bine de interpreți şi în linie generală aranjată foarte bine scenic. Fireşte, sunt insuficiențe mărunte care nu contează. Totuşi nu e un spectacol Camil Petrescu. E pe muchie de cuțit sau o prăbuşire sau un spectacol normal, acceptabil cu unele lucruri foarte bune.
Cum eu nu urmăresc cine ştie ce succes, sunt mulțumit cu ceea ce se dă. Întrebarea e însă dacă nu se impune o amânare. Să judecăm rece.
Iată motivele care pledează contra amânării:
Actorul principal nu va şti mai bine rolul decât îl ştie azi.
Se va produce o nedumerire în public care va fi speculată de [......] duşmani.
Se produce o uşoară dezordine în programul teatrului.
Mergem prea în vară, prea în necunoscut şi nu vom mai putea beneficia ca autor.
Risc – şi e cel mai grav lucru – să îmi compromit sănătatea din pricina muncii la repetiții.
Argumente pentru amânare:
Se va putea pune la punct decorația şi mişcarea scenei. La un spectacol mediocru acestea sunt decisive. E o mare greşală să ne refuzăm acest lucru... căci aici progresul e posibil.
Vei spune că acestea se pot realiza până vineri. Nu e de admis aici forma „Se va”, aici ştii ce e, după ce vezi... Consider că pot accepta data premierei, când cu trei repetiții înainte decorul e la punct.
Dra Botta şi dna Voluntaru pe umerii cărora cade acum toată piesa pot învăța rolul şi pot să progreseze artistic. Fără ele reprezentația riscă enorm.
Enervarea publicului din cauza amânării trece. Dimpotrivă, enervarea din cauza căderii nu trece niciodată.
E adevărat că intrăm în vară, pierdem atâtea avantaje. Asta nu interesează Teatrul Național, ci pe mine. N-am noroc în teatru şi pace. O să mă las păgubaş.
Sănătatea mea va fi şi mai compromisă de plictiselile unei căderi. Părerea mea e că o amânare se impune până la definitivarea regiei ....... şi dra Botta îşi va învăța rolul.
Mi-ai promis totul pentru această piesă: dă-mi trei repetiții în plus.
P.S.
Îți anexez un creion roşu. Te autorizez să tai din piesă tot ceea ce nu merge. Dacă vrei să mă consulți îți stau la dispoziție cu dragă inimă.
BARSR C.inv.144.153
Dragă Maria Botta,
Îți înapoiez textul pe care mi l-ai lăsat fără ca să-l fi citit, deoarece, în principiu, sunt împotriva ideii ca d-ta să joci un rol nou, acum, imediat, în luna iunie. Cred chiar că distribuirea d-tale în această piesă, în această lună, este o eroare gravă, pe care numai nişte ignari într-ale teatrului o puteau comite.
Teatrul Național nu are niciun interes să compromită un element tânăr, care abia după lungi ani de aşteptare, s-a relevat, impunându-i să joace într-un spectacol grăbit improvizat în două săptămâni, în luni imposibile de călduri înnăbuşitoare, când atenția publicului nu poate fi solicitată pentru manifestări serioase de artă, ci numai pentru genul uşor, distractiv, al farsei şi schetciului (şi încă într-o sală închisă, joasă, ca la Studio). Cine a luat o asemenea hotărâre nu s-a priceput şi, din nefericire, n-a ştiut nici să caute sfatul cel bun, procedâd astfel cu neseriozitate.
Pentru d-ta personal urmările acestei naive hotărâri directoriale sunt cu deosebire grave:
Te vei prezenta publicului şi criticii, imediat după un mare succes, când şi publicul şi critica au pretenții excesive, în condiții copilăreşti. Vei suferi ceea ce se numeşte un şoc reactiv, căci vei contrazice aşteptări. Vei contrazice laudele precedente. Insuccesul din noua piesă va face să se spună că succesul din Ultima noapte a fost un bluf...
Colegii şi colegele d-tale te-au privit cu multă simpatie în Ultima noapte. Vor găsi acum că acaparezi rolurile, te vor urî şi te vor calomnia. Lasă şi alte colege să-şi încerce norocul. Du-te la o camaradă de talent şi spune-i: „Haide cu mine la director şi-i cere rolul acesta, care îți convine.″ Va fi foarte cuminte.
Sănătatea d-tale nu e prea strălucită. O spui cu disperare şi din nefericire lucrul este evident pentru oricine te priveşte cu atenție. Pe de altă parte, genul de roluri pe care îl joci e istovitor. Numai nişte ignoranți într-ale teatrului vor crede că poți să joci cu aceeaşi uşurință un rol de comedie, ca unul de dramă. D-ta te dăruieşti cu un soi de deznădejde rolului ?i, fiind şi de o sănătate atât de şubredă, nu vei putea probabil să joci niciodată seară de seară, şi nici mai mult de două trei roluri pe stagiune. Caii de curse nu pot fi solicitați decât de câteva ori pe an, iar în restul timpului nu pot fi folosiți la corvoadă de cărămizi. Asemenea lăcomie şi nepricepere constituie un adevărat asasinat şi nu-ți doresc, Maria Botta, să vezi pe mâna unor camionagii şi geambaşi deveniți, prin focul norocului, proprietari de cai pur sânge. Ai dreptate, când îmi explici disperată că ai nevoie de odihnă şi de cură la vară. E în joc nu numai cariera d-tale ci şi viața, din pricina gravei neseriozități a unor oameni care nu ştiu să vadă şi se lasă conduşi de diverse combinații.
Vrei sfatul meu sincer?
Pleacă din teatru (sau lasă-te să fii dată afară din teatru) dacă nu ți se dă concediul fără de care viața, numai cariera, îți sunt amenințate. Dacă numai delicatețea şi sfiala d-tale te fac să şovăi, treci peste ele.
Oamenii aceştia care de şase ani te țin în corpul de figuranți care te-au adus „la grămadă″ pe scenă, în rochie cu voaluri de doliu, în seara când mama d-tale era pe catafalc în capelă, care te-au lăsat să fii bruscată şi insultată de şeful de figurație, oamenii aceştia care te-au declarat cu oroare ani de zile „antiteatrală″ şi te-au refuzat în orice distribuție, nu merită delicatețea şi sfiala d-tale. Nu merită să-ți distrugi cariera şi viața pentru ei. Întrucât priveşte pe director, situația e aceeaşi. Ați jucat printr-un concurs de împrejurări, iar el e doar beneficiarul unei situații pe care nici nu are sensibilitatea s-o înțeleagă. Prin nimic nu ți-a arătat niciun soi de bunăvoință. După rolul din Doamna Bovary ți-a dat gratificația... o mie de lei. Încadrările le-au făcut chiar după Doamna Bovary. Ce bunăvoință ți-a arătat? Pe colegele d-tale de situație pe care le-a considerat probabil mai talentate decât d-ta, le-a încadrat în cadrul permanent. D-ra Tilda Radovici cu 14000 pe lună, iar Dra Demetriade cu Elena Galaction cu câte 11000 pe lună, scăpându-le de figurație. Nici la auxiliare nu te-a încadrat în clasa I, ci retrogradată în clasa a II-a, cu cele angajate în urma d-tale. Dar după Ultima noapte, cum ți-a arătat că te apreciază? Premiul „Paul Prodan” care ți se cuvenea fără discuție a fost dat d-rei Rozachievici fără nicio „jenă″. În schimb, ți-a dat 3000 de lei gratificație. Sunt toate semnele că vei mai râmâne câțiva ani figurantă. Dar îmi spui că îi eşti recunoascătoare că ți-a dat să joci. Să fim serioşi. Crezi că a făcut-o pentru d-ta? Mi-ai spus înspăimântată că ai fost obligată să joci roluri de toalete (altfel, ai fi fost dată afară pentru refuz de rol) cheltuind mai mult de 300000 de lei şi neprimind ajutoare nici a zecea parte. De ce crezi că te obligă să joci acum în iunie un nou rol de toalete, iar sub amenințarea că vei fi dată afară? Dacă nu ți-a dat premiul, dacă nu ți-a dat ajutorul făgăduit, dacă nu te scoate din corpul de figurație, ar putea măcar să se îndure, să aibă şi el o clipă de sensibilitate şi să-şi dea un concediu, acum când ți-e viața amenințată.
Dragă Maria Botta, vei mai juca încă un an de zile roluri de toalete, vei mai face încă un an de zile figurație, deoarece directorul tău va avea de câte ori se vor ivi posibilități, alte combinații de satisfăcut. M-ai întrebat plângând, acum o lună când te-au chemat la figurație, dacă să te duci şi eu te-am sfătuit limpede să te duci negreşit la Borgia. Şi n-a fost rău.
Te-am sfătuit să nu joci Într-o vară la moşie şi n-a fost rău. Acum te sfătuiesc tot atât de hotărât să pleci din teatru dacă nu ți se arată un dram de înțelegere şi omenie. În orice caz nu conta pe mine pentru studiul rolului din această piesă portugheză în luna iunie.
Îți doresc sănătate, sănătate multă, Maria Botta, şi stăpâni înțelegători fiindcă ta-lent ai destul.
N-avea însă prea multă grijă căci acum e altceva, te-am învățat câteva reguli generale de joc şi cum bănuiesc că rolul e simplu, te vei descurca uşor.
Camil Petrescu
Dragă Mimi,
Dacă vii până în prânz nu sunt acasă şi îmi pare rău. Căci am fi avut câte unele de vorbit... După cum vezi între fotografiile date nu e niciuna „cu ghiozdan″. De altfel, ți-am arătat de atunci impresia mea. Mi-ar face mare plăcere să le păstrez pe celelalte... Nu am putut să mă ocup nici de problema reproducerii, căci nu toate pot fi reproduse din motive tehnice.
Nu ştiu când să te rog să vii. Asta am putea-o aranja numai vorbind. Dacă nu ai telefon e foarte greu. Fă tot posibilul şi treci într-o dimineață pe aici, pe la 10.00, căci mai târziu nu sunt sigur de ora la care sunt acasă.
Cu drag,
Camil Petrescu
Doamnă,
Îngăduiți-mi să vă ofer o carte care nu are alt merit şi nu ar putea solicita interesul Dvoastră decât că aminteşte călătorilor români – şi-i îndeamnă cum nu o fac alte lucrări similare – să-şi reconstruiască drama de neuitat în veacuri a Brâncovenilor. Pentru mine, călătoria atât de lipsită de semnificație pentru marii călători (şi-mi amintesc că încă de copil aproape că ați străbătut... Persia) la Constantinopol a fost mai întâi un prilej de retrăire în trecutul românesc, care până atunci nu exista pentru mine decât obiectiv, în cărțile de şcoală... Eram depărtat de fluxul propriei mele conştiințe şi regăsirea s-a făcut brusc, aşa cum datorită unei comoții eroii lui Pirandello îşi regăsesc intactă conştiința anterioară...
De atunci, Doamnă, am fost obsedat de acest veac al XVIII-lea românesc, şi am citit cât mi-au îngăduit preocupările mele de alt soi intelectual cu […] mintală că voi reveni odată, cine ştie, mai adânc şi cu o dorință mai răscolitoare. Vizita la Mogoşoaia a sporit în mine această nostalgie în fond inexplicabilă...
Aştept cu multă nerăbdare mai întâi însă cartea Dvoastră, promisă cândva totuşi, despre Brâncoveanu.
Până atunci, dacă nu vă cer toată indulgența pentru broşura improvizată pe care v-o ofer, e că nu mă pot obişnui cu gândul că, atât de angrenată în viață şi în lucrări mai importante, ați putea găsi timpul să citiți ceea ce însăilează un scriitor român... (De altfel, eu însumi nu mai am timp de la o vreme să-mi urmăresc confrații locali). Rămâne, Doamnă, ca această indulgență să v-o solicit pentru prea lunga scrisoare de azi... Şi, să vă rog, să primiți respectuase sărutări de mâini.
Camil Petrescu
[pe plic]
Principesa Martha Bibescu
Str. Robert de Flers 6
[Martha Bibescu a scris pe plic cu creionul albastru:
„Reponse immédiate”
Marthe]
[Arhiva Şerban Cioculescu]
Iubite Domnule Noica,
Iartă-mă că îți răspund la scrisoarea d-tale dactilografiat şi în formatul acesta, dar ai să vezi de ce era necesar aşa. Pe vremuri, o scrisoare ca a d-tale mă dezola şi mă făcea să comit tot soiul de incongruențe. Nu pricepeam sincer cum de nu pot fi înțeles de către oameni pe care îi socoteam cu deosebire inteligenți, formulări care mie mi se păreau excesiv de simple în scrisorile mele. De aici multe situații delicate. Astăzi ştiu că nu aveam dreptul să mă supăr, deoarece nu erau nicidecum de vină oamenii inteligenți cărora mă adresam, ci eu care socoteam că sunt excesiv de simple lucruri care erau poate uşoare pentru mine, dar nu aveam dreptul să cred că sunt tot atât de la îndemână şi acelor oameni (de fapt, inteligenți). Căutând să explic Fenomenologia, am constatat care e măsura acelor oameni cu adevărat inteligenți la urma urmelor. Acum înțeleg destul de mirat că imensa majoritate a oamenilor curent inteligenți nu are, de pildă, intuiția esențială a funcției matematice, necum a conjonctului substanțial fără de care scrierile mele sunt cu neputință de urmărit. Iată de ce, îți repet, scrisoarea d-tale mi s-a părut oarecum firească. Şi acum s-o vedem de aproape, dar pe două coloane, reprodusă fidel, aşa ca niciun echivoc să nu mai fie cu putință.
„Preaiubite domnule Camil Petrescu, întrucât e puțin probabil să ne revedem curând, mă gândesc să vă scriu totuşi câteva rânduri. Ceea ce mă hotărăşte, mai ales la aceasta, e nevoie aş zice datoria de spectator, de a apăra piesa D-voastră. Apărându-vă ieri, singur piesa, mi-ați spus câteva lucruri care în realitate o trivia-lizau. Dați-mi voie să protestez... şi sincer.”
„Cu cea mai mare plăcere, dar cum?
Vorbeați de Liebesleid şi spuneați că nimeni n-a surprins tâlcul alegerii: era însăşi suferința lui Radu.”
Dragă domnule Noica, ai înțeles greşit, ai înțeles aproape nimic. Am spus tocmai dimpotrivă şi bine ai făcut că mi-ai scris ca să văd cum n-ai înțeles şi să-ți repet deci lămurirea aici. Ziceam, faptul că Radu suferă, nu este esențial situației, căci n-am vrut să scriu o dramă naturalist pasională. Nici în literatură, nici în filosofia mea nu mă interesează suferința oamenilor ca nesubstanțială (e numai accident în devenirea substanței). În cazul de față această suferință e numai un factor al conjonctului vizat. Un alt factor, şi el accidental, deci lipsit de importanță în el însuşi e faptul că tocmai atunci se cântă Liebesleid. Un al treilea factor al conjonctului e că Radu suferă tocmai din pricina femeilor de la masă (căci se putea să nu fie ele cauza, ori să nu fie la masă chiar când se cântă Liebesleid). Al patrulea factor al conjonctului este că deşi ele sunt cauza suferinței din iubire a lui Radu, ele înțeleg totuşi, şi iubesc Liebesleid-ul lui Kreissler. Al cincilea factor al conjonctului este că ele sunt indignate că din cauza Liebesleid-ului concret al lui Radu (provocat de ele, nu uita), nu pot să asculte în pace Liebesleid-ul muzical. Iată, scumpul meu domn
Noica, încă odată, acum pus pe hârtie, momentul Liebesleid care e un conjunct substanțial, descompus în factori, de vreme ce n-a găsit intuiția d-tale capabilă să-l surprindă dintr-odată în concret. Îți repet că niciunul dintre aceşti factori în parte nu prezenta interes pentru mine, deşi prezintă atât interes pentru literatură curentă. Teatrul meu fiind preocupat în esența lui de drama cunoaşterii, nu mă interesează „pățaniile”, ci „experiențele”, adică drama conştiinței întoarsă asupra ei însăşi. În cazul în discuție, mă interesa numai semnificația conjonctului. Trebuie să constat, însă cu tristețe, că nu văd cum ai putea pricepe semnificația conjonctului Liebesleid, d-ta care ai creat fără să-ți dai seama un nou conjunct scriind această scrisoare, aşa cum ai scris-o, un conjunct pe care oricât ți l-ar explica nu importă cine, este exclus să-l poți intui, în ordin semnificativ bineînțeles, căci orice ar spune Husserl, explicațiile sunt de puțin ajutor aici. De altfel, nu mi se pare lipsit de semnificație faptul că în studiile d-tale, oricum atât de interesante, ocoleşti în mod atât de ciudat problemele şi filosofiile intuiționiste.
„Iubite autor, dacă asta ar fi suferința lui Radu, n-aş mai fi venit la d-voastră să discut despre piesă. În fapt, drama lui Radu e ceva mai interesantă şi adâncă; el nu mai poate iubi şi nu mai are sorți să fie iubit decât de o femeie pe lume, iar unicitatea asta de care e conştient (nici florăreasa nu-mi surâde!), dă substanță (?) piesei. La acest nivel nu mai e vorba de dragoste. Dulcegăria Liebesleid-ului nu poate face aluzie la Radu. El nu mai poate alege... iată faptul, al cărui sens e metafizic şi nu sentimental. El trăieşte unicitatea şi de aceea se poartă sălbatic cu Mioara (să nu dansezi cu alții, să nu pleci etc.) Pentru el viața e... şi nu imaginar ca la îndrăgostiți... un singur lucru sau nu e nimic. Nu Liebesleid ci Wissensleid.”
„Ce ați spune de Racine care şi-ar apăra singur o piesă proastă, în loc să-şi scrie piesele bune?”
Față de cele explicate mai sus sper că d-ta însuți îți dai seama că eşti pe una singură din dimensiunile conjonctului. Ceea ce trebuie să-ți spun cu părere de rău e că nici pe acea unică dimensiune n-ai mers prea departe. Drama lui Radu este ceea ce spui d-ta şi e încă mult mai mult (vezi pasajul din actul doi: Înțelegi tu ce a făcut din mine rana asta? Mi-a răpit posibilitatea de a mai renunța la ceva etc.). Referința metafizică pe care o faci e cu totul nesemnificativă, căci e o determinare periontologică.
Mărturisesc că nu ştiu ce poate fi în mintea unui om care scrie o asemenea frază. Poate se va lămuri pe el însuşi şi ne va explica şi nouă ce a vrut să spună dacă îl vom trimite la orice carte de istorie literară, unde vom găsi pasagii de felul următor: „...depuis Alexandre, une foule de critique s’étaient mis après lui... les prefaces amères toutes ses tragédies depuis Alexandre fasaient voir qu’on perdait pas sa peine à la tourmenter.” „Des vers jurieux furent échangés de part et d’autre; Boileau se fit le second de son ami dans ce duel au sonnet.”
De altfel, scandalurile de la premierele lui Racine sunt memorabile şi mă mir că ele sunt ignorate de cineva care se referă la viața de teatru a lui. E absolut sigur că într-o zi vreunul dintre cei care îl prețuiau cu generozitate şi condescendență, îi va fi spus: De ce îți aperi d-ta, domnule Racine, o piesă proastă ca Phaedra, în loc să scrii o piesă bună? Ceea ce a simțit atunci Racine poți înțelege d-ta domnule N. Noica? Ceea ce pot să-ți spun e că teoria estetică după care artistul creează inconştient şi are nevoie să roage pe un domn vecin, care singur are drept să priceapă, să binevoiască să-i explice şi lui şi creatorului inconştient, ceea ce a vrut să spună în creația lui, mi se pare o veche naivitate didactică. Îmi pare rău că încercarea noastră de a dezbate între noi unele probleme mai generale s-a poticnit de la acest prag care nici nu era de altfel în program. Am prețuit întotdeauna râvna d-tale ideologică şi comerțul d-voastră cu filosofii clasici şi aş fi fost bucuros să cercetăm împreună cum sunt cu putință unele filosofii intuiționiste. Închei acestă lungă epistolă, rugându-te să-i ierți atât erorile de dactilografie detaliată, cât şi eventualele erori de sentiment frecvente la autorii dramatici – şi adresându-ți cele mai cordiale urări pentru o vacanță plăcută şi rodnică.
16 iulie 1943
Camil Petrescu
Către Aristide Blank
[1924 ??]
Domnule Blank,
Vă rog să-mi scuzați faptul că în locul unei oferte formale pe care şi obiceiul şi buna cuviință o făceau necesară în împrejurarea de față, îmi permit să vă scriu o scrisoare cu caracter personal. Dar aş dori să risipesc orice malentendu posibil şi explicațiile nu cadrează prea bine cu formele uzuale. Nădăjduiesc totuşi, că prietenul, colegul Gherman, va face să vă parvină scrisoarea aceasta într-un moment când veți avea răgazul s-o citiți.
Cel ce vă scrie are 30 de ani şi e de profesie ziarist şi profesor de liceu. La cea din urmă a trebuit să renunțe, în pragul acțiunii de a şi-o aranja definitiv din cauza unei infirmități cauzate de război. Pe cea de a doua, profesia de ziarist, a socotit-o la început un ideal în viață, din cauze care nu intereseză decât personal, pe urmă numai un modus vivendi. În orice caz, e un modus vivendi care nu mai poate continua.
Paralel cu aceasta a avut şi o activitate literară pe care însă o consideră complet încheiată. Acesta e un aliniat pe care trebuie puse la punct [sic], căci nu aş vrea ca să devin la expresia directă – să fiu bănuit că înțeleg să vă solicit un post ca un ajutor în cariera literară. Cred, cu toată convingerea, că nu există „suflete speciale”, în sensul că un om care a realizat într-o direcție poate realiza în oricare alta, cu o condiție imperioasă şi exclusivă să-şi mobilizeze toate preocupările şi toată puterea de muncă într-un singur sens. Munca echivocă e tot atât de rea ca şi o situație echivocă. Ceea ce doresc de acum înainte e să realizez o posibilitate de a trăi independent. E singurul lucru la care nu pot renunța pentru că nu stă în puterea mea (încercări am făcut destule). Nu pot fi deci funcționar al statului, pentru că ar însemna să depind de o întreagă scară ierarhică alcătuită din oameni care pretind şi adulație pentru că şi ei au adulat. Funcționar în întreprinderile particulare e destul de greu (cam pentru aceleaşi motive). Când însă depinzi în ultimă instanță – şi aproape direct – de un şef care el însuşi e independent, situația e mult mai uşoară. El nu are nicicum un interes să-ți pretindă altceva decât muncă şi corectitudine, factori care cadrează admirabil cu spiritul de independență.
Vă rog deci, domnule Blank, să-mi dați posibilitatea de a învăța în Institutul pe care îl conduceți, noțiunile şi practica elementară pentru a începe o nouă carieră. Ştiu că nu are importanță faptul că în ultimul timp, de când am început activitatea literară, am citit cu interes şi scris în chestiunile financiare (îmi permit să vă atrag atenția că în vară am scris; semnată numai cu inițiale, în Revista Română, o recenzie mai dezvoltată despre recenta dvoastră broşură în legătură cu reforma monetară), dar socot necesar să vă spun că în liceu – am liceul real – am frecventat cu pasiune matematicile.
Rămâne de la sine înțeles că în caz că veți binevoi să-mi admiteți cererea, voi abandona cu totul orice activitate de publicistică, păstrând numai locul de la ziarul Argus, întrucât acesta nu m-ar deruta de la noile mele preocupări.
BAR C.inv. 174/176 arh. 93/1971
Aristide Blank