ÎN ACEST RĂSTIMP

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

Nicolae Breban este - aşa cum o ştiu cei care mă cunosc - Maestrul meu în proză. Țin minte şi-acum ce şoc am avut, în 1977, când am citit prima oară „Bunavestire”. Pe vremea aceea, student fiind, eram „scufundat”, aproape de înec, în traducerile în română din Faulkner ale lui Radu Lupan, Andrei Ion Deleanu şi Mircea Ivănescu. Nu credeam că se poate scrie mai bine, „altfel”, decât creatorul Yoknapatawpha-ei. Şi deodată, brusc, cu tranzistorul lui agățat de gât, apare Grobei! Nu cred c-a mai fost cineva în proza noastră care să aibă mai profund şi expresiv viziunea amplă, gigantescă, a kitsch-ului socialist autohton precum se desfăşoară ea, această viziune, în „Bunavestire”, începând de la prima frază a cărții („Zăpada se topea, scurgându-se în rigole. Soarele ardea vesel...”) şi până la faimosul de-acum final cu „Salutare Grobei!... Salutare!...”). E primul, nu numai în ordine cronologică, ci îndrăznesc să spun şi-n ordine valorică, roman românesc postmodernist, de la care se revendică, fie că o recunosc, fie că nu, o întreagă pleiadă de prozatori de azi.

Apoi i-am citit şi cărțile anterioare „Buneivestiri”, l-am cunoscut şi pe autor „în carne şi oase”, făcând cu Domnia-sa un lung şir de zile şi nopți de neuitat, ascultându-l cu răbdare (căci răbdarea e în prezența lui Breban o adevărată virtute!), ascultând şi furând, bien sûr, meserie, arta dezvoltării narative de la A la B, apoi la B prim, apoi la C cu revenire la A, arta arhitecturii romaneşti, a construcției personajelor duale la Gogol şi Dostoievski ş.a.m.d., ş.a.m.d. Erau lecții pe care nu puteai să le auzi în alte părți, disecții prozastice „pe viu”, totul într-un spectacol ideatic fulminant, cu artificii, ca Olimpiada de la Soci, îmi vine să zic...

Dar nu numai eu aveam parte de un asemenea regal spiritual; oare câți scriitori ori pur şi simplu oameni de cultură i-au trecut pragul în Luterană şi s-au bucurat de înalta lui ospitalitate? Foarte, foarte mulți. Numai eu aş putea pomeni pe puțin vreo patruzeci, şi nu oricine. Căci amfitrionul a fost şi rămâne un cuceritor: de idei, de spații literare, de teme inedite, de prezențe feminine. Tocmai de aceea i-am şi zis, în deplină cunoştință de cauză, „Don Breban”.

Sigur că omul, ca noi toți, are orgoliile, vanitățile sale, nu puține, dar pe care singur, în paginile sale de memorialistică, şi le-a „demascat”. Însă orgoliul său e asemeni aceluia al unei stânci singuratice şi expresive, vizibile de departe, precum stânca Gibraltarului. Mulți s-au ciocnit de el şi nu le-a mers prea bine...

Dincolo de măreția operei sale, a actelor de rezistență şi opoziție la tot mai pronunțata agresiune național-ceauşistă din anii şaptezeci-optzeci, mă simt dator să mai spun un lucru: anume despre generozitatea lui Nicolae Breban. Pe câți scriitori şi artişti mai mult sau mai puțin tineri nu i-a sprijinit cu vorba, cu fapta, cu prietenia sa? Mi-ar trebui un întreg pomelnic al oamenilor care s-au bucurat, fie şi vremelnic, de „cuvântul lui Breban”, de la Nichita Stănescu la „tinerii corifei” Pleşu şi Liiceanu, de la George Apostu la Mircia Dumitrescu, de la Dumitru Țepeneag la Ion Mureşan, de la Ioan Buduca la regretații noştri prieteni Traian T. Coşovei şi Augustin Frățilă etc. etc.

Iar în această privință, a generozității sale, eu am fost un privilegiat: am făcut cu Domnia-Sa mii de kilometri, din Maramureş la Aix-en-Provence şi retur, m-a învățat „din bobi în bobi” Parisul, m-a găzduit la neuitata sa Mamă, doamna Olga, la Munchen, iar la Paris la inegalabila sa soție, Doamna Cristina, mi-a deschis ochii asupra unor texte şi cărți pe care nu le ştiam; într-un cuvânt - m-a ajutat, ca nimeni alții, să fiu eu însumi.

Pentru toate astea şi pentru multe altele, „La mulți ani cu sănătate şi vitalitate în tot ceea ce faceți”, Maestre!