BUNAVESTIRE SAU NAŞTEREA MITULUI

I-am fost ucenic, am învățat enorm de la el, am petrecut sute de nopți în casa lui primitoare din strada Luterană din Bucureşti, alături de Stelian Tănase, Mircea Săndulescu, Ioan Groşan, Ioan Buduca şi alții. A fost o adevărată şcoală de roman, singura din România, după ştiința mea. Apoi, după Revoluție, i-am fost vreme de opt ani adjunct la revista Contemporanul – Ideea europeană, al cărei director este şi acum. I-am rămas dator cu un roman pe care, iată, promit încă o dată să-l scriu.

Între timp, Nicolae Breban a mai publicat câteva zeci de cărți, a fost ales membru titular al Academiei Române, a devenit una dintre marile personalități ale culturii naționale, un exemplu pentru ceea ce înseamnă meseria de scriitor.

Tocmai de aceea, vârsta pe care a împlinit-o de curând, la 1 februarie, mi se pare incredibilă. Incredibilă pentru un spirit viu, veşnic tânăr, care scrie (şi va muri scriind!) pentru că „nu poate altfel”.

La mulți ani, Nicolae Breban!... Alături de un text care, dincolo de şovăielile Vremilor, cred că a rămas valabil.

 

 

Bunavestire este un roman despre capacitatea omului de-a se pleca în fața oricărui idol, a oricărui fetiş, un roman al mitizării – în lipsa rădăcinilor care ar fi putut să-i facă omului modern legătura cu un mit „adevărat“ – realității aparent anoste, derizorii. Căci, „Lumea are nevoie de un mit, de orice fel de mit, cât de mărunt, lumea e atât de feroce din plictiseală, aptă să-şi însuşească cea mai mică legendă vie“ şi „Toți fugim după un idol, oricât de mărunt, de pasager, cineva, ceva pe care să-l putem aşeza pe soclul gol al inimii noastre morale…“.

Romanul trimite la Evanghelii, prin titlu şi prin citatele din Evanghelia după Matei, subliniind, în acest fel, viitorul avatar al lui Grobei. Mai mult, intenția autorului pare aceea de a oferi o paralelă legendei lui Iisus. Într-o încercare – poate exagerată – de identificare, Farca, creatorul „învățăturii“, în jurul operei căruia ia naştere viitorul „cult“, este, nu încape îndoială, Iisus. Problema cea mai dificilă este aceea a plasării lui Grobei într-un plan paralel „triunghiului“ Ioan Botezătorul – Iisus – Apostoli. Grobei nu are „încetineala“ Apostolilor – care, şi după convertire (vezi Toma şi chiar Petru), poartă urmele unei neîncrederi duse până la nepăsare (vezi Muntele Măslinilor); mai mult decât atât, numai deasupra lui se mistuie lumina Buneivestiri. Atitudinea pe care o au față de el şi de destinul lui celelalte personaje e de supunere şi de respect. Grobei n-are nimic epigonic, el se apropie de învățătura lui Farca plin de admirație, dar şi cu un sentiment de egalitate.

În această încercare de paralelă, ne-ar putea deruta trimiterile frecvente la „glasul strigător în pustiu“, mai ales atunci când ele apar în scene determinante pentru destinul ulterior al lui Grobei, cum ar fi urcuşul Leliei, urmărită de spectrul „micului ei maior“, prin pădure. Să fie Grobei un Ioan Botezătorul à rebours, venit în urma celui pe care ar fi trebuit doar să-l anunțe, botezând cu apă după ce se săvârşise botezul cu duh, desăvârşind, iar nu pregătind? Mai degrabă nu, la Grobei nu există acea ezitare a Înaintemergătorului, acea îndoială a celui care, deşi L-a botezat pe Iisus, îşi trimite ucenicii (dovadă a învățăturii sale proprii, ignorată de Evanghelii) ca să întrebe: „Tu eşti acela ce vine sau să aşteptăm pe altul?“. În ciuda identificării la care vrea să ne oblige autorul Buneivestiri („…se vorbise despre el, aşa… ca despre un fel de predicator… fanatic, un fel de sfânt Ioan Botezătorul, ha, ha!... Nu-i aşa că îl mai cheamă şi Ioan…?“; „Tu… eşti Ioan şi eşti un nordic…“), Grobei – ca şi Farca – se apropie mai mult de Iisus. Ei, cei doi, reprezintă o doime christică: Farca este, într-adevăr, creatorul „învățăturii“, dar, fără Grobei, aceasta rămâne moartă, chiar şi în mijlocul unor oameni care-i recunosc măreția, dar nu au acces la planul superior în care ea se manifestă.

 

*

 

Bunavestire este romanul evoluției lui Grobei în umbra dispărutului Farca – omniprezent în carte precum Dumnezeu-Tatăl. După părerea noastră, s-a insistat prea puțin în cronicile la carte asupra titlului ei. Credem că biblica „Bunăvestire“ sau, într-un sens mai apropiat nevoii noastre de a explica legătura dintre ea şi Grobei, «L’Annonciation», acea prevenire divină a Mariei că urmează să devină mama Fiului lui Dumnezeu, se converteşte la Nicolae Breban în anunțarea destinului deosebit care dormitează în Grobei, de aici, rezultând faptul că aparent paradoxala intelectualizare a eroului e foarte logică.

În desfăşurarea acțiunii în care, mai ales la început, Grobei ne face impresia unui personaj derizoriu, împins în umbră de puternica personalitate a Leliei Crăiniceanu, există momente care ne ajută să întrezărim viitorul aparte rezervat de autor eroului. Primul moment este acela în care Lelia vrea să i se dăruie lui Grobei în camera sa de la Sinaia, iar el o refuză, dorind-o, nu din motivul burghez de a amâna totul până la căsătorie, ci dintr-o formă de ascetism, care stă sub steaua acelei fraze din Dostoievski: „Cine se stăpâneşte pe sine, stăpâneşte lumea“, citate de două ori în carte. Grobei nu se culcă cu Lelia pentru că el, aparent mai slab, reprezintă de fapt forța sub apăsarea căreia personalitatea ei începe să intre în panică, să se pulverizeze: „Ea aştepta, aştepta, aştepta! Docilă, la început, apoi enervată. De ce n-o lua el, în sfârşit, el care era bărbat, ea simțea asta! Ceva înecăcios i se opri în gât, ea întredeschise uşor gura şi se feri de buzele lui, ca să poată respira mai repede. Panica lui i se transmisese şi ei, fără să ştie când“. În momentul în care Grobei acceptă să se culce cu Lelia, totul e deja pecetluit, Lelia e înfrântă. Refuzul lui de a o avea nu însemna oare că el îşi cunoştea forța, că el o apăra pe ea? Căci forța lui o ghicise, într-o apropiere dusă de data asta până la capăt, ceva mai devreme, doamna Veturia: „Ea intuise ceva deosebit în el, gândea Grobei cu febrilitate, cu precizie, ea... ea văzuse ceva în el, în el era ceva... ceva prețios, cu precizie era ceva... ceva care o izbise, care îi atrăsese atenția, ceva ce lui însuşi poate nu îi era prea clar, ei îi sărise în ochi şi îl diviniza acum... Îl va diviniza, cu siguranță, ea intuise că el se deosebea de toți ceilalți tineri de vârsta lui în sensul că avea ceva deosebit, cu totul deosebit...“. Chiar faptul că, în situații în care un alt bărbat ar fi trebuit să se simtă, dacă nu umilit, cel puțin nu în largul lui în prezența atât de curtatei Lelia, el dă dovada unei siguranțe anormale, pare a confirma situația lui de „ales“.

În relațiile de logodnici, care se instalează între Grobei şi Lelia, stăpânirea de sine a primului e acceptată ca un lucru dat. Chiar din acest început al primei vizite la Alba, e evocat Farca, creatorul „învățăturii“. Parcă pregătind studierea sistematică – de mai târziu – a operei lui, Grobei ne apare preocupat de lecturile din Sfântul Augustin şi din Sfântul Ignațiu de Loyola, modele posibile şi pentru Farca. (Ce este oare acea interdicție pe care şi-a impus-o acesta din urma de a-l vedea pe bunul său prieten Caius, decât un exercițiu spiritual, tinzând spre eliberarea de condiția umană?) Tot interesante în contextul transformării ulterioare a lui Grobei este şi pomenirea celor trei semestre de drept, cu examene date, pe care le făcuse acesta, contrastând clar cu acel Traian-Liviu din deschiderea cărții, cu „Tella“ atârnată de gât, amator de biscuiți „Bistrița“, cu valiza galbenă de plastic, bântuit de bucuria secreta a luxului de a-şi schimba zilnic ciorapii, căruia i se potriveşte atât de bine definiția pe care i-o dă autorul: „Ciudat, lui nu-i mirosea gura, deşi era tipul“.

 

*

 

Înțelepciunea lui Grobei începe treptat să se contureze: „Mai presus de orice, rămâi credincios ție însuți“. Ceea ce provoacă gândurile Leliei din „scrisoarea“ nescrisă, un fel de cădere, de alunecare la care o obligă sensibilitatea ei puternică, ghicindu-l pe Grobei: „...ciudat, în scrisorile tale / ... / eşti nu ştiu cum, altfel... mai distins, mai... chiar mai vesel, mai ironic! Se văd lecturile tale, aşa spune şi mămica, se vede o cultură aleasă, un gust sigur al valorilor, o anumită filosofie a vieții atât de rară la tinerii din timpurile noastre...“. „Scrisoarea“ nescrisă ne permite să înțelegem şi personalitatea Leliei, cu care Grobei „se luptă“ pentru a se purifica, acea Lelie care declară fără trufie: „Eu l-am citit pe Tacit; chiar şi pe plicticosul de Cicero…“ şi care-şi înțelege în chip genial condiția ei de femeie puternică: „...nevoia mea de a găsi un stăpân, nu e asta feminitatea mea vagabondă?“, ceea ce deschide calea unei întregi teorii despre stăpâni şi slugi, ce apare în toate cărțile publicate până acum de Nicolae Breban. Aceasta reprezintă o mare obsesie psihologică, apropiată de realitatea relațiilor interumane: „Pentru că, de stăpâni avem oricum nevoie…“, „El: viermele stăpân. Tu: viermele vasal. O feudalitate eternă, necesară, odihnitoare...“, teorie ce-şi află prelungirea naturală în elitismul funciar al lui Mihai-Alexandru Farca, confirmând acea „fascinație a forței“ de care vorbea Eugen Simion în Scriitori români de azi (vol. I, Ediția a II-a, 1978).

În această „scrisoare“ nescrisă, există o scenă (în sens teatral, procedeu absolut propriu lui Nicolae Breban, în peisajul prozei româneşti), aceea a vizitei pe care cuplul Lelia-Cîrstea o face doctorului Cherecheşiu şi care se desfăşoară în ritm aparte, ca de bolero. Cei prezenți îşi spun, ca sub reflectoarele unui teatru, replicile rar, fără grabă. Aceeaşi tehnică a „caravanei“ e întrebuințată şi la descrierea unei alte vizite la Cherecheşiu, când Lelia va atinge apogeul din care o va smulge hotărârea neverosimilă a lui Cârstea, vizită-scenă în cursul căreia ritmul şi tensiunea stau în mâinile sfiosului Petruşa, capabil să încânte capetele monstrului tricefal Bu-Ga-Ly, într-o fluență de muzică de operă, cu uvertură, solo-uri şi coruri.

În înțelegerea creşterii treptate, dar sigure, a puterii lui Grobei, o importanță deosebită o are momentul înaintării singuratice a Leliei prin pădure, în căutarea lui Cârstea, când, singură cu propria ei conştiință, se descoperă dând viață – asemeni uriaşului şobolan în care se adunase întreaga teamă a doctorului Minda din Îngerul de gips – spectrului lui Grobei, o adevărată proiecție freudiană. Întrebările ei cu privire la identitatea lui Grobei iau înfățişarea unui delir: „Cine eşti tu, insistă ea, ce spui tu despre tine însuți?!“ şi sunt urmate, după hohotul lui de râs, de o trimitere la Evanghelia după Matei, într-o năvală de asociații de idei care merg de la Biblie până la mitologie şi la basm. Lelia îi înțelege forța, drumul ei prin pădure are caracterul unei adevărate convertiri, la un moment dat, eroina izbucneşte într-o succesiune de fraze care alcătuiesc un adevărat Crez: „Mă încred în tine, numai în tine, şopti ea, tu să fii pavăza mea vie! Tu să fii scutul meu în fața existenței, a răutății oamenilor, eu nu sunt decât un vânat, o unealtă vie, superbă… gingaşă, delicată... fragilă, vie!“. Înălțarea lui Grobei atinge sublimul, atunci când îi vorbeşte Leliei, într-una din vizitele sale, „...despre extaz şi inițiere, spiritualitate... examen de conştiință...“, în timp ce Lelia trăia extazul apropierii de un Cîrstea în sfârşit gelos pe Grobei. În acel moment, Grobei începea să cunoască învățătura lui Farca, mai întâi din scrisori. Ca în fața unui „semn“, Grobei devine livid în timpul discuției despre Mihi-bacsi, deşi atunci – şi chiar puțin mai târziu – el lasă impresia că nu dă mare importanță ideilor acestui „apostol“ de provincie.

 

*

 

Încercăm să analizăm acum filosofia lui Farca, rod – în mod clar – al spiritualității anilor ’30, remarcând influențele din Gide (,,Marea mea armă / ... / este totalul meu dezinteres“; „…ideile sale nu au nici o finalitate practică. Lipsa lor de vulgaritate constă tocmai în aceea că nu intenționează în niciun fel să tulbure realitatea, organizările sociale, clasele şi celelalte...“), de care Farca se dezice, totuşi, formal: „Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate face o acțiune absurdă, aşa-zisul act gratuit pe care-l visează André Gide şi surrealiştii“. Apoi, din Mircea Eliade al Întoarcerii din rai, Huliganilor şi Luminii ce se stinge, cel puțin ca atmosferă şi dorință de a şoca (vezi scenele în care Farca încearcă să-şi câştige discipoli, în special discuția voit agresivă cu prodecanul facultății pe care o urma), amândouă perfect încadrabile în mişcarea „tinerilor“ împotriva „bătrânilor“, bazată pe exacerbarea „virilității“, cuvânt de ordine pentru tinerii grupați în jurul revistei Cuvântul: „Atunci eu i-am făcut elogiul Prejudecății, al prejudecății virile…“, „…inteligența mea nativă, virilă…“, „…vântul aspru şi viril ca şi gândirea mea...“, şi, în sfârşit, din Nietzsche, pe care-l adaptează propriilor lui idei: „– Dumnezeu a murit! spune Nietzsche. Foarte bine, în locul lui vom pune omul. Dar nu oamenii, nu Omul cu majusculă aşa cum crede nu ştiu ce nătărău cu pretenții fals umanitare, ci pe un anumit om; omul, cel care va conduce! Un oarecare om, ales în mod cu totul întâmplător. Cine poate descifra această întâmplare, ha?“.

Interesantă este opoziția lui față de creştinism, din istoria căruia nu acceptă decât perioada medievală: „...eu nu sunt împotriva creştinismului al cărui ev mediu, pe mine, mă umple de... reverie, de uimire. Nu Renaşterea, ci evul mediu mă absoarbe, îmi absoarbe atenția“; sau o alegere decisivă: „M-am asemănat în gând cu sfântul Ignațiu, şi nu cu sfântul Francisc…“.

Mihai-Alexandru Farca nu e un profet mincinos, „sanctificarea“ lui se produce sub presiunea celor care înțeleg, ca şi în cazul lui Grobei, că Mihi-bacsi purta în el ceva deosebit. Farca atinge stări la care se ajunge numai prin contemplație: „Alunec însă într-un fel de somnolență, schlummer, cum zic nemții, un fel de stare translucidă în care «văd» lucrurile, obiectele lumii acesteia, viața mea, cu o ciudată claritate“, se consideră, ca şi Iisus, soldat: „Eu însumi am fost soldat, ofițer“ şi „Ce bine îmi stătea în uniformă! / ... / spiritul meu avea exact haina pe care şi-o dorea (subl. n.)“, îşi priveşte cu încredere de vizionar viitorul, anunțând, profețind venirea lui Grobei: „El ştia că veți veni. Mi-a vorbit în câteva rânduri despre asta, odată v-a şi descris… aproape cu toate detaliile“ şi chiar momentul când avea să se producă ea: „Aşa spusese şi el: – Până la împlinirea a zece ani!“.