CÂTE CEVA DESPRE LUMINĂ: BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA A LUI MIRIAM SEIDEL ŞI FOCUL VIOLET AL LUI NIKOLA TESLA

Relatarea din bibliotecă pe care o făcuse Miriam mi-a amintit o întâmplare pe care am trăit-o eu însumi şi pe care nu o pot descrie altfel decât folosind sintagma „memorie recuperată”, deşi termenul e respins astăzi de majoritatea psihologilor şi specialiştilor în neurologie. Nici eu nu sunt un fan al acestora, prin urmare, în acest domeniu, prefer să mă încred în propriile instincte. La un moment dat, cu ani în urmă, m-am lăsat hipnotizat la Institutul Luminii (Light Institute) din Galisteo, New Mexico. Şedința s-a desfăşurat sub supravegherea frumoasei fără vârstă Chris Griscom, într-o încăpere inundată de lumină, în munți. M-am întins pe o canapea, iar Chris stătea pe un scaun în spatele meu. Mi-a pus palmele pe ochi şi mi-a spus „să-mi amintesc o viață trecută”. După câteva secunde, se făcea că eram scrib şi mă aflam într-o piață dintr-un oraş maur din Spania secolului al XV-lea. Stăteam pe un scaun de lemn în fața unei măsuțe rotunde şi scriam scrisori pe care îndrăgostiții, părinții şi prietenii voiau să le trimită celor dragi. Masa era plină cu hârtie dură, îngrămădită în straturi deasupra unei pietre pătrate pe care o încrustam tot eu, pe măsură ce scriam. Fiecare atingere a penei pe hârtie lăsa şi o urmă pe piatră. În mod destul de straniu, semnele de pe piatră nu erau identice cu textul pe care îl aşterneam pe hârtie. Acesta era oarecum formalizat, însă pe suprafața pietrei apărea altceva. I-am descris în detaliu toate astea lui Chris în timp ce le vedeam, iar ea mi-a spus „Citeşte ce scrie pe piatră.” Şi aşa am făcut. Scrierea era cuneiformă, dar cu toate astea am citit-o într-o engleză fluentă, o traducere fără greşeală şi care parcă nu-mi cerea nici un efort. Era un soi de text cabalistic, un comentariu cu privire la posibilele permutări ale alfabetului, o midrash pornind de la un citat pierdut. Comentariul viza scrierea, înțeleasă ca fiind întotdeauna două texte în acelaşi timp: unul care poate fi citit şi înțeles de oricine, pe de o parte, iar pe de alta, unul care e codificat. După ce am citit ce scria pe piatră, Chris m-a întrebat: „Cum ai murit?” Şi m-am văzut pe mine însumi în chilia curată şi îngrijită a unei mânăstiri, întins pe un pat îngust. Chiar lângă pat era o măsuță plină cu cărți. Am avut un sentiment de nespusă fericire – şi-apoi am murit. Iar acea euforie a durat încă vreo cinci zile după ce am plecat de la Galisteo, cinci zile în care de-abia am mâncat câte ceva. Mă mulțumeam să beau doar apă. Mă temeam că hrana ar putea să distrugă acel sentiment, lucru care, în cele din urmă, s-a şi întâmplat. 

Chris Griscom e specialistă în renaşteri sau „terapeut în vieți trecute”. A scris mai multe cărți în care sunt cuprinse dialoguri cu spiritele sau cu ființe de pe alte planete. E celebră pentru un text ilustrat extrem de generos cu fotografii grăitoare, care tratează naşterea în apă, într-un mic golf din Caraibe. Ideea, după cum mi-a mărturisit, i-a venit după ce a citit despre aborigenele din Noua Zeelandă şi modul cum obişnuiau ele să nască în apă. După apariția cărții, un şaman din Noua Zeelandă aflat în SUA a văzut cartea şi a fost înspăimântat: „Femeile noastre nu fac aşa ceva”, i-a spus el. „Însă zeii noştri, da.” Dar Chris a făcut asta, deci era ea însăşi o zeiță care a făcut ca naşterea în apă să fie ceva uman. 

Această experiență a mea făcea parte dintr-un documentar la care lucram în 1991, un film care în mare parte demasca pe numeroşii „experți” spiritişti care-şi făcuseră un adevărat cartier general aproape de Santa Fe, în New Mexico. În timpul experienței pe care am avut-o sub supravegherea lui Chris, Jean de Segonzac, cameramanul, n-a ridicat nici o clipă degetul de pe trăgaci, ca să zic aşa, deci există pe peliculă întreaga descriere pe care am făcut-o lucrurilor pe care le-am văzut, ca şi descifrarea în transă a textului de pe acea piatră. Faptul de a fi fost martorul acestei scene l-a impresionat pe Jean, de obicei imposibil de clintit în astfel de probleme, aşa că a întrebat-o pe Chris, după ce totul s-a terminat: „Chestia asta funcționează în cazul oricui?” „Da”, i-a răspuns ea. „Chiar şi în cazul cinicilor veniți de la New York.” 

Ceea ce am trăit atunci a fost parte componentă a domeniului meu de referință, fără să fie nevoie de vreo explicație supranaturală. Sunt evreu, scriitor, şi nu mă îndoiesc de faptul că învățații şi specialiştii în Tora din ascendența mea din Spania maură de secol XV au scris astfel de midrash, în timp ce-şi câştigau existența ca scribi în piețele publice. În 1492, când evreii au fost expulzați din Spania de către Inchiziție şi de către Regina Isabella, protectoarea lui Cristofor Columb, piețele acestea şi-au pierdut cel puțin pe jumătate misterul şi farmecul.

Când am citit paginile lui Miriam despre Biblioteca din Alexandria, am simțit că ea descrisese biblioteca extrem de viu, la fel cum trăisem şi eu propriul trecut de scrib. Mai mult decât atât, ceea ce scrisese ea ma făcea să mă simt de parcă aş fi fost şi eu acolo. În timp ce citeam, eram mereu pe jumătate lucid, spunându-mi mereu „Da, da, aşa e”, ca şi cum n-aş fi citit, ci aş fi trăit. Unele texte emană un grad de intensitate hipnotică ce are darul de a-i transpune pe cititorii dedicați în locurile unde se desfăşoară acțiunea. Iar asta e ceva diferit de ceea ce poartă în general numele de „suspendare a incredulității”. Fie că e aşa, fie că eu am trăit atâția ani experiența lecturii, „suspendarea” vine automat. Cu toate astea, sunt aproape întotdeauna conştient de diferența dintre realitatea fizică şi cea virtuală, dintre jurnalism şi ficțiune. Ştiu bine când sunt cu adevărat undeva, deoarece trupul îmi oferă el însuşi numeroase dovezi care nu mai au nevoie de exprimarea în cuvinte. 

Am întrebat-o pe Miriam ce altceva scrie. „Libretul pentru o operă despre Nikola Tesla. Se numeşte Focul violet.” Pauză plină de uimire. Nikolai Tesla este unul dintre personajele mele preferate şi pe care l-am şi folosit frecvent. În romanul meu, Mesi@, Tesla apare pentru a o salva pe protagonista Felicity din fața acțiunilor reprezentanților unui cult al răului. De asemenea, el lucrează la o maşină a timpului care, după câte ştiu, e una dintre ideile pe care le schițase şi care era cuprinsă în caietul care i-a fost confiscat de FBI în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (şi pe care serviciile secrete l-au înapoiat apoi – parțial – Muzeului Tesla din Belgrad). Miriam îl descria pe Tesla, cel pe care îl imaginase pentru acea operă, ca pe un fel de scrib, un transmițător al vocilor pe care le auzea adresându-i-se. Un soi de înger care lucra sub protecția şi îndrumarea unor forțe invizibile pentru a oferi inovații tehnice oamenilor.

Acest Tesla din Focul violet e inspirat de Nikola Tesla, aşa cum era el în timpul vieții. Personajul meu are în vedere un Tesla din viitor – sau dintr-un prezent alternativ, însă asta nu prea contează în termeni scripturali, câtă vreme ambii sunt rezultatul fanteziei unor scriitori. În timpul vieții, Tesla a fost foarte interesat de modul cum s-ar putea supraviețui fizic în viitor. Nu înțelegea de ce corpul omenesc n-ar putea depăşi timpul şi distanțele, aşa cum gândul o face prin intermediul telecomunicațiilor. El atribuia posibilităților încă neexplorate complet pe atunci ale electricității puterea de a realiza acest deziderat. În acest scop, el s-a supus presiunii unor mari baloane de foc pe care le-a adus, asemenea unui magician, parcă din aer, în fața spectatorilor uluiți. Însă chiar şi în lipsa vreunui public, a făcut mai multe experiențe pe propriul corp, folosind tot mai mari şi din ce în ce mai concentrate cantități de electricitate. La un moment dat, trupul i-a devenit gând, iar dorința i-a fost îndeplinită. Neputând să repete experiența aceasta, el a făcut numeroase observații în caietele sale şi ar fi continuat să-şi desfăşoare proiectele dacă războiul şi FBI-ul, iar apoi moartea, nu l-ar fi oprit. Şi un porumbel, însă asta e deja altă poveste. 

Am întrebat-o pe Miriam dacă n-ar vrea să încercăm să facem la rândul nostru un experiment. Ce-ar fi dacă am cere cumva confirmarea că personajele noastre, Nikola Tesla în ambele cazuri, reprezintă produsul uneia şi aceleiaşi minți, pusă în acord la nivelul scrisului? Aproape instantaneu, universul a răspuns în modul idiosincratic pe care-l aşteptam. După ce ea s-a dus în camera sa, iar eu în a mea, am căutat prin maldărul de corespondență necitită pe care o adusesem cu mine în Vermont ca să mă ocup de ea. Într-un plic am găsit o traducere românească a memoriilor lui Pandit Gopi Krishna, Kundalini. Energia evoluționară din ființa umană. Pandit Gopi Krishna a fost un umil funcționar indian, care a trăit în Caşmir, la începutul secolului XX. Practica yoga, la fel ca majoritatea celor din jurul său, fără prea mari ambiții de iluminare, însă într-o zi a fost lovit ca de atingerea unui fulger care i-a străbătut tot trupul, trecându-i prin coloana vertebrală, inundându-i creierul cu lumină şi aproape ucigându-l. În următorii aproape patruzeci de ani, Gopi Krishna a fost chinuit şi extaziat deopotrivă în prezența luminii înnebunitoare care îi inundase trupul şi creierul şi care-i provocase modificări fizico-chimice care aproape că atingeau nivelul atomic. Krishna a încercat să găsească o modalitate de a ține sub control această forță orbitoare prin intermediul practicilor yoga. În majoritatea timpului, suferea de pe urma acelei viziuni intense şi a prezenței constante a luminii, însă uneori, totul, inclusiv propriul trup, era cuprins de o frumusețe nespusă şi care-i provoca un sentiment de profundă euforie. În unele momente, a reuşit să-şi transforme această supra-sensibilitate în ceva util, şi anume, a început să scrie poezie în mai multe limbi pe care nu le vorbea. Oamenii erau profund impresionați de versurile sale scrise în germană, de sonetele lui în portugheză, de poemele sale în franceză şi de lirica în ritmuri biblice pe care o elabora în engleză. Oameni de pretutindeni au venit la el în speranța unor vindecări sau a unor miracole tangibile, însă când a devenit evident pentru toți aceştia că tot ceea ce putea el să facă era să scrie poezie în alte limbi, au încetat să mai vină. În cele din urmă, Gopi Krishna a îmbătrânit cu toate aceste forțe latente trezite în sine, uimitoare, însă dureroase, şi neputând să lase în urma sa nimic concret pentru a oferi eventuale beneficii viitoare umanității. Autobiografia sa, pe care a scris-o pentru a-i pune în gardă pe alții, care s-ar putea trezi într-o situație asemănătoare fără a şti ce se întâmplă, mi-a fost de mare folos, căci am interpretat-o ca pe un semn că Miriam şi eu îl avuseserăm în minte pe acelaşi Tesla. Când am întâlnit-o pe Miriam, era foarte nerăbdătoare să-mi spună că nişte analize pe care şi le făcuse cu puțin timp înainte de a veni la Vermont îi confirmaseră că era alergică la trei substanțe ce se găsesc în nuci, carne de vită şi creveți. Exact alergiile care îl chinuiseră şi pe Nikola Tesla. Comparând efectele pe care le descria Gopi Krishna în urma experienței pe care o trăise cu unele dintre simptomele pe care le descria Tesla, am ajuns la concluzia că acele forțe latente ale lui Tesla acționau exact ca acelea despre care vorbea Gopi Krishna, numai că Tesla avea avantajul unei educații ştiințifice care îi permitea să-şi materializeze viziunile, în vreme ce formația umanistă şi religioasă a lui Krishna îl împiedica să intervină la nivelul universului fizic. Ideea motorului cu curent electromagnetic alternativ i-a venit lui Tesla într-o clipă. I-a făcut schema chiar pe nisip, în fața unui prieten, imediat ce o întrevăzuse în minte. Acest amic al său era o ființă umană şi o excepție, căci interlocutorii lui erau de cele mai multe ori ființe din alte lumi. În ultimii ani de viață, a imaginat un fascicul letal extrem de puternic care ar fi putut tăia pământul în două, ca pe un măr, iar acesta e momentul în care FBI-ul i-a confiscat însemnările. Ulterior, singurii săi prieteni au rămas porumbeii pe care îi hrănea pe pervazul ferestrei sale de la etajul superior al unui hotel modest din New York, unde trăia în sărăcie. Unul dintre aceşti porumbei prieteni l-a condus dincolo de fereastră şi de acolo Tesla a zburat exact în opera lui Miriam şi în romanul meu. Căci Tesla îşi dirija şi decidea el însuşi aparițiile. Miriam a pus un punct emfatic acestui episod când mi-a spus că îl descoperise pe Tesla în vreme ce lucra la ceva ce „găsise” în Biblioteca din Alexandria în perioada în care scria despre ea. 

 

În româneşte de Rodica Grigore