LITERATURA DE FRONTIERĂ DE LA VASKO POPA LA PETRU CÂRDU

Trebuie să subliniem:

1) Miracolul supraviețuirii. Ineditele descoperite de Petru Cârdu demonstrează că unul dintre cei mai importanți poeți sârbi ai secolului XX, Vasko Popa, ar fi vrut şi ar fi putut să scrie în româneşte. În timpul războiului studiase la Bucureşti, se apropiase de suprarealişti, descoperise un univers al literaturii „noi”.(1) Sub semnătura Vasile Popa (acesta este numele lui adevărat) va fi, la sfârşitul anilor patruzeci, lider al mişcării culturale a românilor din Iugoslavia. O memorialistică abundentă, semnată de prietenii săi de atunci, autori bilingvi (Florica Ştefan, Radu Flora, Aurel Gavrilov) ni-l arată total dezinteresat a se afirma ca poet, şi cu atât mai puțin ca poet în limba română. Mulți ani mai târziu, după moartea lui, Petru Cârdu descoperă un şir de versuri de tinerețe pe care le va publica în volum. (2) Poeziile arată nu doar o față a unui iubitor de divertismente literare, ci par a fi rezultatul unei meditații asupra poeziei. Versurile din anii 1947 – 1948 sunt ironice, autoironice, joviale, construind un şir de punți către universul de mai tîrziu. Ca şi poeziile scrise de Paul Celan în româneşte, ca şi cele semnate de Tristan Tzara, ele evocă o apartenență şi un stil. Ca şi textele pe care Eugen Ionescu sau Voronca sau Fundoianu le-au scris în tinerețea lor rebelă, ele evocă un temperament literar. Aş spune că în versurile din anii 1947 – 1948 există metafore pe care scriitorul le va prelua în Scoarța, volumul care îl lansează în 1953 în poezia sârbă. Sunt metaforele cu care el intră în literatura iugoslavă.

Comparația cu Paul Celan, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran poate să meargă mai departe. A existat un moment al interdicției – un timp în care creația românească devenea posibilă doar în exil. Poate că a existat o fază de tranziție care aparține exilului interior, interiorității în desfăşurare defensivă. 

Fiindcă se pune întrebarea: de ce a abandonat Vasko scrisul în limba română? Ca poet în limba română, Vasko putea să urmeze - în anii 1948-1950 - două căi. Prima ar fi fost a poeziei similifolclorice pe care o practicau confrații săi din brigăzile de agitație. Ar fi putut să scrie, precum Radu Flora, Ion Bălan sau Mihail Avramescu (a nu se confunda cu Marc-Mihail Avramescu), versuri dedicate țăranilor adunați să asculte şi să învețe. Cum el era lider politic, el trebuia să fie modelul. Dacă ar fi scris poezii, el trebuia să dea tonul în poezia proletcultistă a românilor din Iugoslavia. A doua cale era dialogul cu poezia care se scria în România. Modelele din țară erau şi mai dezamăgitoare. În anii 1948 – 1949 începea ofensiva poeziei lozincard-luptătoare pe care o propuneau A. Toma, Mihai Beniuc, Eugen Frunză, Maria Banuş, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu. Se putea bănui că epoca realismului socialist se va sfârşi repede, şi că, după un timp oarecare, tânărul poet Vasile Popa ar putea avea şansă în limba română? Or, din poezia română fuseseră excluşi toți scriitorii pe care el ar fi vrut să-i țină minte. Suprarealiştii erau vânați cu necruțare, Arghezi intra sub interdicție, Blaga era anatemizat, Eminescu era comparat cu poetul proletar Neculuță şi tipărit selectiv.

Loialitatea față de cultura română însemna chiar alegerea exilului interior. E cazul să folosim acest termen cu prudență, dar trebuie, totuşi, să-l folosim fiindcă el ne va lămuri mai bine originalitatea acestui poet a cărui noutate constă şi în (re)descoperirea lumii interioare. Sau, poate mai bine: descoperirea interiorității care oglindeşte Lumea de sus, precum zice Tabla de smaragd: ceea ce e în înalt există şi în lumea de jos. Se oglindeşte în lumea de jos.

Înainte de a-şi elabora celebra artă poetică, Cunoaştere, în care fixează paradigma lui NU, el a scris în româneşte La masă cu tristețea, poezie care trebuie, măcar parțial, transcrisă: „Afară ninge / Visul lasă urme / Nu visa // Şi cerul din pahar / Şi el are stele // Cu cine dansează / Zîmbetul meu? // Te rog să le spui / Să uite că sunt cîntec // Zici că are grîu verde / Între gene”.

În poeziile scrise în româneşte în anii 1947-1948 Vasko exersează un limbaj al interdicției şi, poate, o terapie. El trebuie să manevreze cu energie partitura lui NU, dar trebuie să privească atent lumea din imediata apropiere. Acolo, în imediata a-propiere, lucrurile îşi pot destăinui mesajul lor secret – potențialul lor cosmic. Obiectele insignifiante păstrează mesajul ceresc. În pahar se pot oglindi stelele. Prima impresie după ce citim poeziile scrise în româneşte este de cântec de pahar, de romanță ratată, de plângere amoroasă, a doua lectură - întâmplată după ce ştim cine e Vasko Popa - ne atrage atenția asupra unui proiect neobişnuit, cel care se va împlini mai tîrziu, în altă limbă. Nu e de neglijat nici sugestia folclorică, insertul antipoetic, comedia amoroasă:

“Mărie, merlița mea, / Creanga s-a frânt, lumea-i grea // Dar cuibul tău, dar palma mea?// Grâul verde din ochii mei/ L-au cosit ochii lui răi // Mărie, holda mea, măi! // Nu te-a întrebat umbra ta / Unde-i pe lună umbra mea? // Mărie, a stins-o noaptea.// Zîmbetul ți-a-nțelenit/ Vocea albă ți-a-nnegrit / Treci! Căraşul l-am grăbit.”

Alintul e neobişnuit, apelativul merlița aparținînd unei inițiative aparte: ține, probabil, de folclorul zonei şi de originalitatea poetului. Dar trebuie să observăm cum în miraculosul bestiar îşi face loc o pasăre psihopompă. Mierla evocă o confluență şi o sugestie (regimul sentimental îl prefațează pe cel imnic). Un ecou palid al lui Arghezi (Tu, creangă cazi, tu frunză te ridici) întâlneşte o temă vie în poezia pe care Vasko o scrie în anii 1947-1948: aceea a cuibului şi a palmei care ocroteşte – care poate transfigura un univers. Palma va avea o viață independentă în poeziile de mai târziu. Citabil este spațiul holdei, al grâului verde. Enigmaticul începe să-şi facă loc în versurile „folclorice”. 

O „amintire vieneză” (Pe bulevard) introduce (nu fără explicabile stîngăcii) dialogul dezabuzat, uşor cinic, conversația fantastă:

“Salut tramvaiul cunoscut / ce vine din cartierul meu // Niciodată n-ai să-mi strângi pleoapele / Între palatele-ți depărtatele //- Ce facem, mergem, puiule? // - Dragostea mea n-are franci // dar dacă vrei să bei două ramuri! // Şi maşinile mă ocolesc.”

Există chiar şi mici intermedii semănătoriste, cu versuri care evocă ruperea de satul-matrice, precum cele din Caraşul între depărtări:

“O, crede-mă, dacă vrei / că am sosit de la Coştei. // Mă caută grâul verde / mă află şi mă pierde. // Chem şi chem, chem satul meu / glasul îmi revine greu. // Glasul îmi revine plângând / nu-s aripi, nu-i cer, nu-i vânt // de foc, de joc să le spui / în mijlocul satului // I-am ars umbra de la geam / şi cum de zile mai am…(…)” 

Două lucruri ar trebui notate: primul, că în poezia scrisă în limba sârbă stilul discursiv dispare. Elocvența este, conform ştiutei rețete, asasinată. Vasko Popa învață de la avangardişti câteva lucruri importante, primul dintre ele fiind subminarea confesiunii, a despletirii lirice, a plângerilor suave. Poetul trăieşte implozia, reducția, buna aşezare a negației. Nu mai versifică, nu mai utilizează limbajul declarativ. Se opreşte asupra unor sintagme, încercîndu-le forța, capacitatea sugestivă, forța de a ocroti enigma. 

Apar prin urmare negațiile, dar se forjează şi un limbaj al pierderii, al retragerii şi al absenței, se construieşte un discurs secret al poetului. Grâul verde, umbrele, aripile (etc.) vor fi transferate în poeziile din Scoarța. Implozia le păstrează proaspete, ba mai mult: le asigură inițiative eroice.(3)

 

2) Un acasă prea îndepărtat. Anul 1949 fusese al rupturilor grave – despărțirea de Iugoslavia se sincroniza cu înstăpînirea realismului socialist la Bucureşti şi cu excluderea din literatură a celor ce nu aderau la noua formulă. Există două momente importante ale reîntâlnirii lui Vasko Popa cu literatura română vie. Primul dintre ele are loc după ce Gheorghiu-Dej şi Tito consfințeau împăcarea. La primul Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, 18 – 23 iunie 1956, Vasko va rosti, în chip de delegat al țării vecine şi prietene, această cuvântare:

“Am deosebita cinste şi plăcere de a saluta Congresul dumneavoastră în numele Uniunii scriitorilor din Iugoslavia.

Aş dori din tot sufletul ca în acest salut să recunoaşteți adevărata stimă pe care scriitorii patriei mele o cultivă față de literatura romană şi deplina simpatie sinceră şi frățească pe care o au față de dumneavoastră, creatorii ei. Aş dori tot atît ca în acest salut să simțiți ceva din suflul bogatei şi dinamicei vieți literare din Iugoslavia, unde scriitorii creează şi discută despre creație într-o deplină libertate, inimaginabilă într-o altă ordine socială, decît în aceea care este bazată pe principiile demnității suverane a omului.

Prezența noastră, a scriitorilor iugoslavi, în mijlocul dumneavoastră, astăzi, după un răstimp întunecat şi dureros, pentru care răspunderea nu revine nici poporului român, nici popoarelor iugoslave, capătă pentru mine, în lumina acestei sărbători a literaturii române, o semnificație simbolică. 

În decursul veacurilor, pe neliniştitele valuri ale timpului, culturile noastre le apropia, le îndruma una spre alta şi le înfrățea destinul nostru de popoare vecine. Aceasta ne-o mărturisesc în modul cel mai elocvent asemănările minunatei poezii, muzicii şi arte populare din țările noastre. Aceasta ne-o spun şi legăturile înfăptuite în perioada înfiripării scrisului şi a literaturii, precum şi vechile fresce nemuritoare de pe zidurile mînăstirilor noastre (…)

Noi, mînuitorii condeiului, putem şi sîntem hotărîți să ne dăm contribuția la crearea acestui viitor mai frumos, mai senin, al viitorului visat al popoarelor noastre. Cred că aceasta o vom face în modul cel mai bun şi cel mai eficace dacă vom fi în activitatea noastră scriitoricească neînduplecat fideli adevărului, adevărului creației artistice, şi dacă vom apăra fără compromis libertatea acestei creații, viile izvoare ale imaginației şi minele de aur ale inspirației, fără de care literatura nu există. Aceasta este o îndatorire față de conştiința noastră …(...) 

Dorind congresului dumneavoastră o muncă rodnică şi plină de succes, țin să-mi exprim credința într-un viitor strălucit al literaturii române, credința în propăşirea şi înflorirea literaturii din frumoasa şi nobila țară a lui Eminescu şi Caragiale, a lui Sadoveanu şi Arghezi.” (4)

Ar fi câteva lucruri de spus despre acest discurs al anului 1956. În primul rînd, Vasko Popa vorbeşte ca un oficial iugoslav care evocă anii de ruptură, timpul rău al relației, dar şi regăsirea, destinul comun al acestor popoare. Hotărâtor pentru statutul nostru cultural este destinul nostru de popoare vecine. Câteva sintagme ale limbajului de lemn mai apar din când în când. Ele țin de stilul discursului utopizant cultivat odinioară (dar nu cu foarte multă vreme în urmă) de liderul politic. Semnificative sunt însă punctele comune pe care le descoperă – care sunt (vor fi) temele lui predilecte: începuturile scrisului, frescele de pe pereții mânăstirilor, libertatea creației, arta populară. Ele vor fi sursele şi argumentele lui de poet – ele vor fi rădăcinile operei sale.

Poetul rebel nu se dezminte atunci cînd vorbeşte despre datoria scriitorului de a transcrie doar adevărul, de a nu accepta nici un compromis. Cuvintele privind datoriile față de „conştiința noastră” au avut ecou în sala congresului. Aparțin unui demers revendicativ rar auzit în est. 

Dar partea cea mai semnificativă a discursului este finalul, în care Arghezi este aşezat între cei patru mari ai culturii române. Textul poate fi citit nu doar ca un omagiu după o împăcare, ci şi ca o regăsire la nivelul literaturii. Revenirea lui Arghezi în rîndul celor mari garanta buna aşezare a lumii: triumful poeților în această lume atât de amenințată.

Al doilea moment este al întâlnirii cu Nichita Stănescu. În 1966, Nichita Stănescu îi va prefața un volum tipărit de editura Albatros, în seria Cele mai frumoase poezii. Versiunea românească a lui Nichita Stănescu nu a rămas fără ecou în poezia lui Nichita Stănescu. (5) Slavko Almăjan şi Simion Lăzărean, redactori şefi ai revistei Lumina câteva decenii, vor consacra în revista de limbă română din Iugoslavia câteva numere speciale lui Vasko Popa, pe care îl vor urma cu fidelitate. Iar Ioan Flora îi va traduce opera în întregime.

 

3) Petre Cârdu (n. 1952) este continuatorul cel mai important al lui Vasko Popa, cel puțin în scrisul românesc din Iugoslavia/Serbia. Studiază literatura iugoslavă la Belgrad. Urmează, la Bucureşti, istoria şi teoria artei. Este preşedinte şi redactor şef al Comunei literare din Vârşeț; în această funcție îl urmează pe Vasko Popa, primul preşedinte al Comunei. Procesul de de-teritorializare pe care îl realizează Vasko e prelungit de el într-o literatură ce, desprinzându-se cu violență de discursul tradițional, optează pentru eterna avangardă. Perfecționarea de-teritorializării, a exilului perpetuu ține de proiectul literar pe care scriitorul şi-l asumă, evident polemic. Poezia care dă titlul unui volum apărut la Craiova în 1998 se numeşte chiar Şcoala exilului: 

“În galop la Timiş Ovidiu se uită chiorâş la mine/ eu mărşăluiam pe urletele mării în valurile lui 94/ şi nu aveam urmaşi şi nu aveam urmaşi/ ca-ntr-o singură afacere privată o iubeam pe A// de două nopți mărşăluiam la şcoala de viciu a exilului/de două nopți mă descurcam într-o pagină în care/ Ovidiu era copil bun la toate// când şi când mă podidea iluzia reluării/ o iubeam convingător pe A o zi după prima zi/ apoi o zi tot după prima zi// ce mai / nu mai aveam încă 42 de ani după câte ştiu/îi mulțumesc lui Dumnezeu că-l văd/fiecare iubire cinstită are un rol subversiv/ să-l iubeşti pe Dumnezeu şi el să te iubească.”

În filigran se poate descoperi confesiunea poetului sentimental/romantic, deposedat de drepturile sale. În prefața volumului citat, Şt. Aug. Doinaş notează reperele unei despărțiri:

„Antipoezia creatoare de poezie a lui Petru Cârdu constă în curajul de a scuipa în față frumusețea tradițională a versului, de a-l expune fără nici un ritm sau rimă ca pe un bici viu care şfichiuie, de a-l obliga să nu se sperie de cinism, de vulgaritate, de sacrilegiu; cu alte cuvinte, de a face din propria sa expresie lirică o lume la fel de stigmatizată, de grotescă, la fel de nemiloasă ca existența – datată sau nu – la care se referă. Discursul liric a devenit acum relatare aparent gazetărească, sensibilitatea s-a cantonat pe sine însăşi în cavitatea umorală a unui ochi impasibil care doar observă şi notează, rostirea poetică simulează cadențele aride ale unui comunicat de presă.”

Citabilă întrutotul e încheierea prefeței, care acordă un credit substanțial poetului Cârdu:

„Petru Cârdu este un poet de prim rang şi un mare patriot: el întreține expresivitatea limbii române dincolo de hotarele țării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de azi .”(6)

Excelent jurnalist, Petru Cârdu va lua interviuri importante lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichita Stănescu, D.R. Popescu (interviuri reproduse în Secolul XXI, număr consacrat lui Petru Cârdu). Va traduce şi publica la editura KOV volumele unor scriitori români de seamă.

 

4) De la Slavomir Gvozdenovici la Liubița Raichici – frontierele poetice vizibile şi invizibile. Prima cercetare de mare amploare consacrată lui Vasko Popa, legată de rădăcinile româno-sârbe al operei sale e realizată de Slavomir Gvozdenovici. Dacă Slavomir Gvozdenovici insistă asupra tradiției poeziei sârbe adânci din poezia lui Vasko Popa, Liubița Raichici insistă asupra contextelor poeziei sale: asupra frontierelor poetice vizibile şi invizibile. Primul volum al Liubiței Raichici, Vasko Popa – o frontieră poetică (7) este inaugurat de O cronologie succintă a vieții şi operei lui Vasko Popa. Cercetări importante din arhive, publicații mărunte deplasează accentul asupra Provinciei. Asupra scriitorilor bilingvi care definesc, într-un fel sau altul, o literatură regională.

Literatura din Voivodina, arată pe larg Liubița Raichici, se exprimă prin scriitori sârbi, români, maghiari, slovaci şi ruşini. Despre ei – despre scriitorii români, maghiari, slovaci şi ruşini din Voivodina putem vorbi abia după 1945, când conceptul bratstvo-jedinstvo (frăție şi unitate) elaborat de Tito şi de liderii iugoslavi a dus la întemeierea unor publicații cu pagini culturale, apoi reviste literare în limbile naționalităților conlocuitoare din Voivodina. Fiecare dintre scriitorii acestor limbi vor scrie şi în limba „lor” dar şi în sârbă: sunt condiționați de tradiția literară română, maghiară, slovacă, ruşină, dar şi de dialogul cu literatura sârbă. De competiția propusă de mediul literar în care trăiesc. Michal Maiteni, scriitor slovac din Voivodina, va scrie într-un eseu, Centrul şi periferia, despre situația slovacilor, ruşinilor, românilor din Voivodina: „Poate e caraghios ce voi spune, dar de câte ori am fost la Pesta am simțit că atât noi cât şi literatura noastră suntem ca nişte lalele plantate pe un sol străin: în centrele iugoslave am avut impresia că suntem priviți ca nişte flori exotice. Şi pentru unii şi pentru ceilalți suntem un fenomen periferic, deşi noi nu ne simțim aşa. Nu e simplu de explicat motivul. Poate din cauza faptului că ne aflăm într-un epicentru, poate că din motivul unui foc încrucişat al influențelor, şi de-o parte şi de alta a granițelor, noi ne formăm singuri şi ne exprimăm original, în propria noastră literatură. Este acesta un miraculos proces de integrare, mai necesar decât oricare altul.” (Nişro Forum, Novi Sad. 1982) Poezia maghiară se sprijină pe câteva nume – István Latak , László Gál, Ferenc Fehér fiind cele mai des citate. Un poet important, Kálmán Fehér, se poate învecina în ciclul său, Banatul, cu o poezie aspră, a pământului şi a necruțării. Dacă modelul Ady Endre funcționează la primii autori numiți, Ferenc Deák a fost apropiat de Miroslav Krleža. Ecou deosebit au avut în România, dar şi în Slovacia, grație lui Ondrej Stefanko, ale cărui reviste tipărite în România, la Nădlac (în județul Arad) sunt bilingve, făcând cunoscută în România literatura lui Pavle Bohuş, Pavol Muciaj, Jan Labat şi Mihal Babinka. Vitazoslav Hronec se apropie mai mult de linia tradițională a poeziei slovace. Între poeții ruşini, formula poetică tradițională, cu versuri „din satul meu” domină Havrijil Kosteljnik, Matej Vinaj, Mihal Kivac încearcă a recupera imaginile etno ale satului „de demult”. Miroslav Striber trăieşte viteza sincronizării cu momentul poetic 1980 al poeziei iugoslave. Vasko Popa, Slavko Almăjan, Ioan Flora, scriitori bilingvi, rămân, şi în acest sens, repere ale unei cercetări necesare.

 

Note

1) Vezi , în Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Polirom, 2002, Vasko Popa, Subteranele sublime, pp.229-313.

2) Vasko Popa, Rumunske i drughe pesme, Priredio i preveo Petru Krdu,Vrşaț, 2002

3) Între ineditele perioadei 1949-1953, există şi destule în limba sîrbă. Una dintre ele – mi-o semnalează Adam Puslojici – e legată de deportările în Bărăgan.

4) Lucrările primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, Espla,1957, pp.244 – 245), Triumful poeților, după o seamă de bătălii pierdute – după dezastrul utopiei căreia i se închinase şi Vasko Popa, dar şi Gellu Naum. Vasko Popa poate numi, în 1956, o regăsire a prezentului etern al poeziei. 

5) Cornel Ungureanu, Op. cit., pp.3o1-311.

6) Ştefan Aug. Doinaş, Poezia lui Petru Cârdu, Prefață la volumul Şcoala exilului, Editura Pasărea Măiastră, 1998, pp. 10-11.

7) Liubița Raichici, Vasko Popa – O frontieră poetică, Ideea europeană, 2009 şi Vasko Popa, Stringența unei integrale în limba română, Cu o prefață de Cornel Ungureanu. Ed. ICRV Zrenjanin, 2012.