SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL LITERATURA DE SERTAR A EXILULUI ALEXANDRU VONA

 

Spre deosebire de literatura de sertar din România anilor 1945–1989 (romane, poezii şi mai ales jurnale), care n-a putut fi publicată în special din pricina restricțiilor ideologice impuse de partidul unic şi gestionate de cenzură, existența unei literaturi de sertar a exilului se explică mai întîi prin şansa redusă acordată autorilor ei de a o publica mai întîi în limba română (absența unor suficient de puternice edituri româneşti, care să-şi îngăduie să preia textele, în absența unui număr de cititori pe măsură), iar apoi prin dificultatea de a fi bine tradusă într-o limbă străină, dacă a fost compusă în româneşte, sau prin lipsa de receptivitate cu care s-au putut confrunta mai toți exilații în noile contexte culturale în care s-au plasat. Între altele, acestea sînt şi principalele motivele pentru care cărțile scrise la începutul exilului lor de Emil Cioran (Țara mea / Mon pays, ediție bilingvă, Bucureşti, 1996, traducere în limba română de Gabriel Liiceanu, cuvînt înainte de Simone Boué, şi De la France, traducere din limba română şi prefață de Alain Paruit, Editura de l’Herne, Paris, 2009 /Despre Franța, stabilirea textului, prefață şi note de Constantin Zaharia, Bucureşti, 2011), de Monica Lovinescu (Cuvântul din cuvinte, traducere din limba franceză de Emanoil Marcu, prefață de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, 2007) sau de Neagu Djuvara (Însemnările lui Gheorghe Milescu, Bucureşti, 2004, ediție revăzută, Bucureşti, 22011) au rămas în sertar pînă după 1989, cînd au putut fi recuperate atît în țară cît şi (în cazul lui Cioran) în străinătate.

Pentru edificare, chiar dacă indiferența mediului de receptare n-a fost totală, nici romanul lui Mircea Eliade, Forêt interdite (Noaptea de Sânziene), tradus din română de Alain Guillermou şi apărut la o mare editură din Franța (Gallimard, Paris, 1955), nu s-a bucurat de la început de succesul pe care şi l-ar fi dorit autorul şi pe care în definitiv l-ar fi meritat. Versiunea lui românească a apărut abia în 1971, iar pentru lipsa ecoului sperat, una dintre explicațiile furnizate de Eliade în jurnalele sale a fost tocmai aceea că el apărea într-un moment de modificare a regulilor de joc ale pieței literare, aşa încît în locul povestirii tradiționale, cu personaje şi intrigă precis conturate, să se impună moda destructurărilor narative, ca în Zgomotul şi furia lui Faulkner. Sau ca în noul roman francez, pe care nu peste mult timp îl vor ilustra Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute şi Claude Simon. Însă cazul lui Alexandru Vona, un scriitor invizibil pînă la începutul anilor ’90, e cu siguranță cel mai spectaculos şi mai pilduitor, cu atît mai mult cu cît de data aceasta avem de a face cu o performanță literară ieşită din comun.

Astăzi, drumul parcurs de cartea lui Vona pînă să iasă definitiv din sertar poate fi reconstituit cu destulă precizie. Romanul Ferestrele zidite a fost scris în Bucureşti în 1947, aproape în transă, într-un moment în care autorul a încetat să mai lucreze ca inginer. „Mi-am dat demisia cu o lună înainte să mă însor. […] Aveam foarte mult timp acum, dar nu aveam nici un proiect. Şi deşi eram un om perfect neorganizat, mi-am organizat timpul ăsta chiar din clipa în care am luat tocul în mână. Am scris douăzeci de pagini în prima noapte. Am scris atunci mai cu seamă pagini care nu au fost schimbate deloc. Ştiam că până nu-l voi termina nu mă voi mai opri. Scriam în fiecare dimineață de la ora nouă până la ora unu. După masă mă plimbam cu Mira [viitoarea soție] în fiecare zi. Erau nişte plimbări fără capăt, fără sens, dar care-mi erau foarte necesare. Eram într-o stare de fericire permanentă pe care n-am mai cunoscut-o niciodată. Deci omul acesta fericit va scrie timp de douăzeci de zile un text care nu are câtuşi de puțin parfumul fericirii. Nu-i curios ? […] am simțit că am fost obiectul unei vizite, un cetățean care este naratorul romanului mi-a făcut o vizită şi mi-a povestit ceva. La un moment dat povestea lui s-a isprăvit, şi atunci a plecat.“

În acelaşi an, Vona emigrează cu intenția de a ajunge în Mexic, la o rudă a soției, dar în cele din urmă preferă să se stabilească la Paris. Aici încearcă, fără succes, să publice Ferestrele zidite, oferind unei edituri cîteva pagini de probă traduse în franceză de Paul Celan. Apoi, o traducere integrală a romanului este realizată de poetul Claude Sernet (Mihail Cosma), fixat în capitala Franței încă din 1929. „Sub formă de manuscris, va spune mai tîrziu Alexandru Vona, n-au cunoscut romanul decît Monica Lovinescu şi Mircea Eliade, care s-au luptat din răsputeri să-l publice. Din păcate, am avut neşansa unei foarte proaste traduceri în franceză. Una dintre cele mai importante edituri franceze, Les Éditions de Minuit, îl acceptase totuşi, cu condiția să-i prezint o nouă traducere. Dar împrejurări personale şi o criză morală [provocată de moartea soției, în 1950] m-au făcut să renunț la orice demers.“ Potrivit amintirilor publicate de Monica Lovinescu în volumul intitulat La apa Vavilonului (I, Bucureşti, 1999), Claude Sernet „tradusese doar pentru bani şi, stalinist înrăit, lucrase în derîdere, dînd un simplu şi defectuos mot-à-mot, ca nu cumva un ins ce îndrăznise să părăsească raiul socialist să poată fi publicat“.

La abandonarea proiectului de publicare a romanului Ferestrele zidite a mai contribuit şi soarta unui volum de nuvele în limba română, transmis de Vona la începutul anilor ’50 unei mici edituri (Cartea Pribegiei) pe care au reuşit s-o pună pe picioare cîțiva români entuziaşti din Argentina. Într-o scrisoare din 3 februarie 1952, Mircea Eliade i-a oferit autorului cîteva explicații referitoare la perspectivele nu prea vesele ale noului proiect: „În privința volumului d-tale de nuvele, acceptat deja în colecția (sic) «Cartea Pribegiei»[...]. Încă nu ştiu ce-aş putea să-ți spun. Lina m-a derutat; este un text dificil, care mi-a fost accesibil abia la a doua lectură, şi pe care am început să-l gust începînd cu a treia. Dar mă gîndesc la eventualii lectori ai «Cărții Pribegiei»: majoritatea păşunişti (în cel mai bun caz !), dacă nu agramați, patrioți activişti sau români-americani care găsesc că Ion «ar fi bun dacă ar fi mai uşor de înțeles». Asta e realitatea. [...] În pofida paşaportului, d-ta eşti şi rămîi scriitor român, şi trebuie să coexişti în «C.P.» alături de păşunişti, foşti şi viitori legionari, detaşați activişti, existențialişti şi toți ceilalți care (vai !) vor mai veni […]).“ Oricum, din nefericire pentru autor (şi pentru alți cîțiva exilați care îşi aşteptau rîndul), Editura Cartea Pribegiei a dat faliment în 1953, iar animatorul ei, Grigore Manoi-lescu, fost ministru al Presei şi Propagandei în guvernul constituit de legionari la Viena în 1944, sub umbrela naziştilor, a emigrat din Argentina în R.F. Germania şi de acolo în Spania, unde a încetat din viață la 30 aprilie 1963.

La insistențele lui Ovidiu Constantinescu, posesorul unui manuscris pe care autorul i l-a încredințat înainte de a pleca din țară, volumul Ferestrele zidite a fost editat în România abia în 1993, aşadar după mai bine de 45 de ani ! „Cartea rămăsese la el, precizează Alexandru Vona, el i-a dat-o lui Liviu Călin [redactor la Cartea Românească]. Dar nu i-a dat exemplarul de origine pe care i-l lăsasem eu ! [...] din sărăcia lui şi-a găsit timp şi bani, ca textul să fie bătut la maşină.“

În România postdecembristă, terenul publicitar care să atragă atenția asupra volumului a fost pregătit în prealabil de publicarea unor fragmente în Viața Românească (nr. 6–7, iunie–iulie 1992), în România literară (nr. 29, 23–29 septembrie 1992, împreună cu o fotografie şi cu două note de prezentare a autorului, semnate de Ovidiu Constantinescu), în Contrapunct (nr. 32, 30 octombrie–12 noiembrie 1992) şi în Luceafărul (nr. 45, 25 noiembrie 1992). 

După ce a fost publicat, romanul lui Vona a fost plasat de critici în vecinătatea parabolelor lui Kafka, a poeziei lui Rilke, dar şi a „romanelor eului“ (gen Interior de Constantin Fântâneru, Întîmplări din irealitatea imediată de M. Blecher sau Ambigen de Octav Şuluțiu). Senzația că avem de a face cu o lume în care deruta se încrucişează cu absurdul, cu angoasa şi cu spaima e prezentă şi la Vona. Banalul e transformat şi aici în neobişnuit, pentru a deveni neliniştitor, amintirea se amestecă şi de data aceasta cu fantasmele, cu visul şi cu realitatea imediată, ca s-o diafanizeze, iar indeterminările ocupă peste tot un loc hotărîtor atît în ce priveşte localizarea acțiunii (într-un orăşel de provincie, nenumit, dar identificabil în mare după goticul vag al unei biserici sau după citarea cîtorva „instituții de pe vremea împărăției“ cezaro-crăieşti), cît şi în legătură cu personajele, a căror consistență n-o depăşeşte pe cea a figurilor emblematice din teatrul simbolist (un prieten care pleacă departe, tînărul de la hotel, un croitor, o necunoscută în rochie neagră, care apare şi dispare ca din senin, şi un singur nume propriu, Kati).

Întregul la care se ajunge pe această cale se prezintă ca o suită de reverii, de amintiri şi de fantasme puse sub semnul melancoliei şi al tristeții, cu un termen de comparație în muzică, mereu iterată în text. În esență însă, romanul datorează foarte mult unei estetici de început de secol XX, potrivită mai degrabă poeziei şi poemului în proză, în măsura în care, din această perspectivă, determinante pentru un text literar sînt vagul, aluzia, misterul, imprecizia conturelor, senzațiile cele mai diferite (sunete, mirosuri, culori), muzicalitatea difuză şi chiar nevroza sau morbidețea decadentă. Ceva mai noi sînt cadrajul textual, jocurile de planuri şi tensiunile care rezultă de aici, deşi efectul obținut ține tot de o estetică a impreciziei sau a lucrurilor spuse pe jumătate, vizibilă şi în proza lui Mateiu Caragiale, Ion Vinea (cel din Descîntecul şi Flori de lampă) sau chiar Nicolae Davidescu. Şi la fel de nouă este şi metamorfoza prin care nevroza estetizată a simboliştilor de la sfîrşitul secolului XIX s-a transformat cîteva decenii mai tîrziu în autismul disperat al omului hăituit de istorie. De aceea, pentru a-l individualiza şi înțelege mai bine pe Alexandru Vona, cel din comparațiile făcute cu toți ceilalți prozatori la care a fost raportat, o mai potrivită cheie de lectură ar putea fi identificată în evreitatea convertită a romancierului, cu o sensibiliate exacerbată nu doar de condiția exilatului etern rătăcitor, dar şi de umilitoarele persecuții rasiale, legiferate şi transformate în genocid la începutul anilor ’40. Chiar dacă n-o spune, dar o sugerează, dintr-un lung trecut etnic, marcat de prea multe discriminări, şi din prezentul care se dovedeşte a fi mai rău decît trecutul, se hrăneşte şi prinde corp în proza autistă a lui Alexandru Vona un personaj cu consistență spectrală (naratorul), care este şi nu este din lumea aceasta, pentru că nu trăieşte propriu-zis în ea, ci mai degrabă o bîntuie:

 

Era o noapte senină şi pe străzi întîlnii mai multă lume ca de obicei. Ca un convalescent, care de sub păturile ce-l acoperă în trăsură urmăreşte cu mirare oamenii ce se plimbă îmbrăcați în haine de primăvară, înregistram, fără să am sentimentul realității, tumultul inexplicabil. Nu auzeam vorbele; sunetul era haotic, le deduceam numai după mimica trecătorilor. Era în materia nevăzută ce mă înconjura, mistuind în parte zgomotele, ceva care micşora proporțiile şi exagera mişcările; toate fizionomiile erau puțin ridicole şi fără importanță, ca buruienile la care ni se opreşte uneori întîmplător privirea. 

 

După publicarea ei în România, cartea lui Vona, primită cu elogii unanime, a fost perfect tradusă de Alain Paruit şi (dublă ironie a destinului !) publicată imediat în Franța (Actes Sud, Paris, 1995), unde critica a plasat-o la jumătatea distanței dintre Kafka şi Proust. Iar succesul repurtat acolo s-a propagat prompt şi în alte țări, prin versiunile realizate în Germania (în traducerea lui Georg Mescht, Rowohlt, Berlin, 1997, care a ținut seama atît de ediția franceză, cît şi de cea în limba română) sau în Spania (traducere de Alberto Conde, Debate, Madrid, 1998). Şi pe bună dreptate. Ferestrele zidite reuşesc să-şi seducă cititorii pentru că transmit, cu o putere de convingere halucinantă, combinată cu o difuză doză de tristețe, senzația de irealitate a tot ceea ce trăim atunci cînd avem sentimentul că nu sîntem de aici. E ca şi cum o fantomă s-ar fi hotărît să ne ofere dovada scrisă a trecerii sale prin lume.

Din cînd în cînd, pe zidurile unor case din marile noastre oraşe tot mai trivial aglomerate poate fi citită o lozincă inscripționată de cîte un tagueur misterios: „I was here !“ Exact acelaşi mesaj ni-l transmite şi nouă, prin transparența neliniştitoare a Ferestrelor sale zidite, Alexandru Vona.

 

§ După publicarea principalului său manuscris de sertar, autorul a fost răsfățat de critici, curtat de traducători (nu doar în Franța sau în Germania, ci şi în Olanda şi Portugalia) şi distins cu un important Premiu Internațional al Uniunii Latine, decernat în 1995 în Italia. Un destin literar ieşit din comun ! Debutantul se încercase în România regală ca poet, jucase apoi ca prozator, fără succes, la capricioasa loterie a celebrități literare din Franța, ca să se trezească foarte tîrziu că e în posesia marelui loz cîştigător, acolo unde s-ar fi aşteptat mai puțin. În România postcomunistă. „Dumnezeu, a mărturisit la un moment dat Alexandru Vona, care mi-a surîs de multe ori, dar care mi-a dat şi cîteva coups mortels, mi-a oferit povestea asta cu cartea, care a apărut tocmai în momentul în care am încetat să mai lucrez.“ În aceste condiții, e de înțeles de ce Marta Petreu şi Ion Vartic n-au precupețit nici un efort ca să-l convingă pe Vona să-şi golească sertarele. L-au invitat la Cluj, l-au căutat la Paris, i-au telefonat şi l-au intervievat insistent, ca pe o mare, dar capricioasă vedetă. Rezultatul însă n-a mai fost cel scontat. Cîteva versuri, un Divertisment dramatic pentru o scenă mică, scris la începutul anilor ’40 (într-o manieră, afirmă editorii, care i-ar fi atras atenția lui Eugen Ionescu), şi cîteva schițe şi povestiri (dintre cele pe care prozatorul ar fi vrut să le publice în exil) au fost editate la Cluj, în trei culegeri de mici dimensiuni, botezate cu titluri care s-au vrut a fi cît mai atrăgătoare cu putință. Misterioasa dispariție a oraşului din cîmpie (2001), Esmeralda (2003) şi Să mai fiu o dată îndrăgostit (2005). Cu această ocazie a ieşit la iveală şi Lina, povestirea la care se oprise Mircea Eliade în 1952 şi care transcrie pe larg, însă discontinuu, ultimele fragmente de gînduri şi de senzații ale unei femei care se sinucide aruncîndu-se de la fereastra unei clădiri cu mai multe etaje. Ceva asemănător ni se povesteşte şi în schița Esmeralda (o fată crescută de o bunică moare în împrejurări stranii, după ce a făcut o fixație cu substrat simbolic sau arhetipal pentru un leu văzut într-un circ), dar de data aceasta fără ruperea fluxului epic în mici petice narative, aşa încît textul să se prezinte (cum se întîmplă în Lina) ca un geam spart în sute de cioburi mărunte. Însă oricîtă bunăvoință am avea, în cele trei culegeri ale textelor de sertar (cedate editorilor clujeni numai după îndelungi insistențe) nu vom descoperi decît „resturile“ unui festin regal. Cu o excepție onorabilă, totuşi, povestirea care dă titlul plachetei din 2001.

Compusă în 1946, Misterioasa dispariție a oraşului din cîmpie este de fapt schița unei utopii originale, care prinde viață într-un oarecare orăşel de cîmpie, însă nu din inițiativa unui vizionar cu program, ci prin accident. Un sfînt din ceruri deschide din greşeală un chepeng şi în felul acesta o lume profană, care nu înțelege ce i se întîmplă, se vede pusă instantaneu în legătură cu Paradisul: „Într-o clipă, un cilindru dintr-un fluid, mai luminos decît lumina, mai uşor decît aerul, transparent şi blînd ca lacrima, crescu din mijlocul unui teren viran, pierzîndu-se amețitor în cer, mai sus decît orice privire“. Urmarea ? O transformare radicală a felului de a fi al orăşenilor şi al comportamentului lor în raport cu semenii şi cu natura:

 

Oamenii nu mai vorbeau decît foarte puțin. Asta începuse în ziua în care descoperiseră că, de cum se uitau unul în ochii celuilalt, porneau deodată aceeaşi frază. De atunci se înțelegeau făcîndu-şi numai semne, şi chiar semnele erau din ce în ce mai imperceptibile. […]

Iarba crescuse mare pe bulevard şi în unele locuri înfloriseră miraculos flori dintre cele care, în trei zile, îți ajung pînă la mij-loc. Ca să nu le calce, oamenii erau nevoiți să le ocolească […]. Problema fu rezolvată de un politehnician care tocmai împlinise 40 de ani. Din mijlocul străzilor se ridicară poduri grațioase, care treceau aerian peste răzoarele înflorite. Acesta fu începutul, pentru că podurile îşi găsiră în curînd şi alte întrebuințări. Unele legau ca nişte arcuri de triumf casele prietenilor, altele fereastra unui cetățean de ghereta tutungiului, la care trebuia să coboare în fiecare dimineață, la 7. 

 

Dar transformarea aceasta e de scurtă durată, pentru că sfîntul neglijent îşi descoperă (speriat) eroarea şi trînteşte chepengul la loc. Nu înainte însă de a şterge de pe fața Pămîntului, peste care varsă şuvoaie de apă, toate urmele unei utopii create fără voia Celui de Sus. Aşadar, o narațiune înscenată pînă la cel mai mic detaliu şi de un realism utopic pigmentat cu destule accente ironice sau chiar absurdiste, pentru a sugera incompatibilitatea (definitivă ?) a celor două lumi. Iar din finalul povestirii nu lipseşte nici clişeul obişnuit al acestui gen de literatură, ştergerea tuturor urmelor. Singurul supraviețuitor al utopiei edenice a lui Alexandru Vona este un orb surdo-mut. 

 

Ferestrele zidite, Bucureşti, 1993 (21997; ediție definitivă, revăzută şi corectată, 2001; traducere în limba franceză de Alain Paruit, Editura Actes Sud, Paris, 1995; traducere în limba germană de Georg Mescht, Editura Rowohlt, Berlin, 1997; traducere în limba spaniolă de Alberto Conde, Editura Debate, Madrid, 1998); Misterioasa dispariție a oraşului din cîmpie. Proze scurte, 1941–1997 (postfețe de Marta Petreu şi Ion Vartic), Cluj, 2001; Esmeralda, cu 3 desene inedite ale autorului şi 28 de desene aparținînd Gabrielei Melinescu (ediție de Marta Petreu; notă biobibliografică de Florin Manolescu), Cluj, 2003; Să mai fiu o dată îndrăgostit (carte gîndită şi alcătuită de Marta Petreu), Cluj, 2005.

 

Referințe: Ferestre întredeschise. Alexandru Vona şi Ovidiu Constantinescu, dosar îngrijit de Marta Petreu şi Ion Vartic, Cluj, 1997 (fotografii, corespondență, versuri, proză, articole de Ion Pop, Ion Vartic, Nicolae Bârna ş.a.); 7 zile cu Alexandru Vona, convorbire cu Irina Izverna-Tarabac şi Irina Mavrodin, Iaşi, 2011. Alte referințe: Alexandru Niculescu, Peregrinări universitare europene — şi nu numai, Bucureşti, 2010.

 

 

 

CONSTANTIN XENI

 

 

Citat mai ales de politologi pentru monografia lui despre Take Ionescu, apărută în 1932, Constantin Xeni (1877 sau 1878, Bucureşti – 1963, Montreux), stabilit în Elveția după cel de-al doilea război mondial, a ținut în sertar un cuprinzător volum memorialistic, care încă de la mijlocul secolului trecut era pregătit pentru tipar. Aşa cum s-a putut constata mai tîrziu, manuscrisul cuprinde trei mari secțiuni: „Figuri politice“, „Din viața baroului“ şi „Evocări literare“. În total, cîteva sute de pagini, din categoria celor care pot fi considerate o adevărată revelație. Ce-i drept, din el autorul reuşise să publice în exil un număr de fragmente la Paris, în Almanachul Pribegilor Români (despre I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Take Ionescu, Iuliu Maniu sau despre istoria baroului românesc), la Madrid, în revista Carpații (portrete ale unor oameni politici) sau la Atena, în Vocea libertății (medalionul dedicat lui Iuliu Maniu). Ba chiar în cursul anului 1975, după ce manuscrisul cărții a fost donat Arhivelor Naționale de către fiul adoptiv al autorului, aflat tot în Elveția, revista bucureşteană Magazin istoric a publicat şi ea mai multe fragmente din memorialistica lui Xeni, şi anume acelea referitoare la Nicolae Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, I.G. Duca şi Grigore Iunian. Însă întregul volum, intitulat Figuri ilustre din epoca României Mari, a fost editat în România abia în 2009, împreună cu o „Prefață“ pe care autorul ei a conceput-o în august 1942, la Lucerna, acolo unde locuia, pentru a-şi preciza atît condiția de pribeag, cît şi programul avut în vedere ca scriitor memorialist:

 

Aceste pagini le scriu în pribegie. Nu ştiu când, nici măcar dacă ele vor putea vedea lumina zilei. Prin fumul oraşelor incendiate e greu să întrezăreşti viitorul. Când scriu aceste rânduri cea mai monstruoasă din catastrofele omeneşti pustieşte lumea. Logica şi-a pierdut drepturile: cuvintele şi-au pierdut înțelesul. Globul pământesc a ajuns o biată minge în mâinile Demenței.

Până când vom redeveni iar „oameni“ am simțit nevoia să evadez din acest îngrozitor prezent şi să încerc a evoca o epocă mare, o epocă în adevăr luminoasă a Istoriei noastre. Am încercat să trezesc amintirea unor umbre ilustre din trecut, umbrele acelor bărbați care, după ce au realizat, în 1918, minunea visului secular al românilor, au plecat din mijlocul nostru unul după altul… […]

Scriitorul acestor rânduri a avut neprețuitul privilegiu de a fi trăit în apropierea acestor bărbați. Pe toți i-a cunoscut. Cu unii a conlucrat chiar ani de-a rândul.

M-am silit înainte de toate să fiu veridic, călăuzit de convingerea că o carte de acest fel nu merită să fie scrisă fără respectul întreg al unei corecte obiectivități.

 

Ca de obicei în cazul unei memorialistici de bună calitate, şi paginile scrise de Constantin Xeni se impun printr-o dublă prestanță. Sub raport documentar, ele se dovedesc a fi o adevărată mină de informații prețioase, iar ca literatură, figurile ilustre ale autorului capătă consistența unor personaje vii, surprinse foarte de aproape, în chiar cadrul în care ele s-au manifestat. Ambele calități sînt vizibile mai ales în paginile consacrate lui Nicolae Titulescu, personajul cel mai complex, mai paradoxal şi mai pitoresc al amintirilor lui Xeni. Şi asta pentru că spre deosebire de istoricii diplomației româneşti, care au avut în fața ochilor mai ales statuia, memorialistul figurilor ilustre ne livrează un portret sufletesc plin de lumini, dar şi de umbre. Ambele pe măsura unui ins ieşit cu mult din comun, începînd cu înfățişarea lui generală, ca decupată dintr-o ciudată fotografie: 

 

Înalt, foarte înalt. Un mers greoi şi puțin îndoit. Figura? Cea mai ciudată care se poate imagina. Spân de tot şi galben — nu palid — galben ca un mongol autentic. Un nas mic de calmuc, o gură mare, buze groase. Urât, fireşte, foarte urât. Dar din această galbenă mască asimetrică strălucea ceva care acoperea toată urâțenia: străluceau doi ochi. Cei mai bizari ochi din câți am văzut ! Ochii mari, sticloşi, ochii speriați, dar ochi simpatici, surâzători, arzând de inteligență.

 

După ce i-a schițat silueta, memorialistul se grăbeşte să-i dea viață, plasînd-o într-o amplă imagine de grup, surprins în plină mişcare:

 

Titulescu iarna pe străzile St.-Moritz-ului era un adevărat spectacol. […] Soarele de prânz strălucea de mult pe minunatul cer albastru, când, iată-l, coborând încet spre centru prin zăpada groasă, imaculat de albă. Venea în grup, în grupul devotaților: miniştri plenipotențiari, directori, secretari generali formați şi numiți de el, pe care îi aducea pe rând acolo, departe, pentru raport.

Şi grupul pitoresc de diplomați, toți echipați în veritabili alpinişti, înainta încet pe pârtie… După ei, la câțiva paşi, urmau doi discreți detectivi. Conversația românească răsuna de departe în aerul uşor şi rece. Şi iată că silueta imensă a lui Titulescu se detaşa greoaie, deasupra celorlalte. Mergea regulat în fruntea grupului. Cu ochii ficşi, surâzători, de copil mirat. Nişte pantaloni bleumarine, groşi şi largi, sub care mai erau alte două perechi şi care se coborau până în bocancii grei, cu talpa înconjurată de fiare. Bine închisă la gât, o haină specială de piele castanie, sub care mai erau cel puțin patru flanele, avea menirea să-l ferească de răceală. Iar capul se pierdea sub un imens turban de păr de cămilă, completând cu o notă şi mai bizară toată această uriaşă şi stranie siluetă. Nu era un singur om să nu stea pe loc şi să n-o privească.

 

Pentru cititorul obişnuit sau chiar pentru cel care mai ştie cîte ceva despre uriaşul prestigiu pe care Titulescu şi l-a cîştigat la Geneva, în cadrul Ligii Națiunilor, paginile lui Constantin Xeni sînt o sursă de amețitoare surprize. Căci ceea ce nu se mai ştie astăzi, figura centrală a diplomației româneşti din epoca interbelică a fost ca om un personaj deosebit de original, de orgolios şi de intratabil. Un personaj fabulos, extras parcă din fantezia bogată a unui romancier inventiv, şi nu din viața de zi cu zi a unui diplomat de carieră. De ce ?

Din 1922 pînă în 1941, Titulescu „a fost în România un musafir sporadic. Venea rar şi pleca repede“. Cînd totuşi Maniu l-a convins să candideze la alegerile parlamentare din 1937, în loc să se deplaseze în județul care urma să-l voteze, „el a găsit soluția originală de a le trimite [țăranilor] discursul său electoral imprimat pe o placă… de gramofon“. De unde şi eşecul aşa-zisei sale campanii.

Credincios, n-ar fi plecat la drum lung fără să ia cu el, în bagaje, cîteva icoane ferecate în argint. Şi superstițios din cale-afară, n-ar fi întreprins nimic vinerea, într-o zi de 13 sau într-o zi de marți. Din acest motiv, în 1932, cînd Regele Carol II s-a decis să-l numească prim-ministru tocmai într-o marți, Titulescu a solicitat prompt modificarea datei:

 

În 1932, Titulescu a avut în favoarea sa toate împrejurările ca să ajungă prim-ministru. Regele ținea atunci cu orice preț să aibă un guvern de concentrare şi-l însărcinează cu formarea cabinetului. Mare senzație în opinia publică. Titulescu primeşte în fine bucuros. Colindă şefii de partide, întâlneşte refuzuri, dar şi unele concursuri. Îşi formează în fine o listă, obține aprobarea Tronului, urmând ca a doua zi să se prezinte la jurământ. Dar, fatalitate ! A doua zi era o zi de marți şi pentru nimic în lume Titulescu n-ar fi primit să depună jurământul într-o marți. A cerut deci amânarea jurământului pe miercuri. Dar… sforile Palatului şi intrigile politicii au manevrat aşa de bine în fatala zi de marți, încât miercuri a depus jurământul un alt guvern !

 

Ca diplomat „lucra numai noaptea, spre dezolarea colaboratorilor săi. Se culca dimineața şi se scula la 5 după-amiaza“. Cafeaua cu lapte şi-o lua în pat, ca Metternich, „târziu după miezul nopții“, aşa încît „potrivirea întâlnirilor cu diferitele personalități era o problemă penibilă !“ Cînd totuşi întîlnirile erau perfectate, diplomatul se lăsa îndelung aşteptat, iar dacă se afla în România, nici măcar mersul precis al trenurilor nu l-ar fi putut împiedica să întîrzie. „La gară, notează într-un rînd Xeni, aşteaptă trenul până soseşte el !“ 

În străinătate a dispus de un buget exorbitant, alimentat din fondul secret de trei sute de milioane de lei al Ministerului de Externe şi destinat nu doar unor acțiuni propagandistice, dar şi meselor renumite pe care le-a oferit nu numai colegilor de la Geneva, ci şi tuturor celor cu care a venit în contact. Cu precădere ziariştilor, de care s-ar fi temut mai mult decît de adversarii săi politici. „În străinătate, scrie Xeni, la Londra ca şi la Geneva, toți vorbeau de seratele, de risipa şi darurile lui, cu care nici un alt diplomat din țări mari şi bogate nu putea rivaliza.“ După una dintre vizitele pe care i le-a făcut, însuşi memorialistul ar fi găsit în automobilul care urma să-l transporte la domiciliu o sticlă de coniac veche de 150 de ani ! Iar „după un dineu regesc“, un diplomat englez nu s-a putut împiedica să nu-l întrebe: „Spune-mi, excelență, cum reuşeşte țara d-tale să ceară moratorii pentru datoriile ei şi în acelaşi timp să plătească astfel de banchete ?“ Explicația ?

 

La Geneva, Titulescu deveni copilul turbulent, dar şi răsfățat, al Ligii. Exuberanța lui originală, talentul, larga lui dărnicie care îmbrăca toate formele amabilității, făcu (sic) din el o figură populară. „La voie du cœur passe par les cadeaux“. Pe țărmul Lemanului el ajunsese să facă şi ploaia şi vreamea bună, cum zic francezii. Deşi se zice că „nimeni nu e filosof în țara lui“, Titulescu, cu farmecul său bizar, înfrângea şi în țară toate rezistențele. Chiar sumbrul şi zgârcitul vistiernic Vintilă Brătianu, care nu iubea pe nimeni, avea pentru el o reală slăbiciune şi n-a fost credit bugetar pe care să i-l fi refuzat. Titulescu cheltuia pe an sume fabuloase, pe care niciodată țara nu le-a ştiut.

 

Curios e şi episodul candidaturii sale la preşedinția Ligii Națiunilor, în fruntea căreia s-a aflat de două ori, împotriva tuturor uzanțelor:

În ce priveşte Adunarea plenară a Ligii, se introdusese tradiția ca la fiecare început de septembrie preşedinția dezbaterilor să fie oferită altei națiuni pentru ca toate să primească pe rând această platonică onoare. Rândul nostru a venit în 1930, când Titulescu a fost ales cu 46 voturi din 50 votanți. În anul următor, Adunarea dorea să aleagă pe bătrânul conte Apponyi. […] Titulescu avu ideea să-l împiedice şi îşi puse iar candidatura. El obținu 25 voturi, Apponyi 21.

 

Nu-i mai puțin adevărat că în afara orgoliului, în spatele deciziei de a-l înfrunta pe Apponyi s-a mai aflat cel puțin încă un motiv. Cei doi străluciți reprezentanți ai diplomației europene mai avuseseră de a face unul cu altul, ca avocați, în procesul „optanților unguri“ — o dispută juridică întinsă pe parcursul mai multor ani (din 1922 pînă în 1929), supusă deciziei unui tribunal mixt româno-maghiar şi arbitrată în cele din urmă de Consiliul Ligii Națiunilor. În medalionul dedicat lui Titulescu, memorialistul Constantin Xeni se referă şi la acest contencios, oferindu-ne încă o semnificativă probă documentară:

 

În urma reformei noastre agrare, noi expropriasem în întregime moşiile foştilor locuitori unguri din Ardeal, care, conform facultății ce aveau prin Tratatul din Trianon, optaseră pentru naționalitatea ungară şi rămăseseră deci unguri. Ei pretindeau că exproprierea reformei noastre, atingându-i şi pe ei, ar fi constituit o violare a textelor din acel Tratat. Printr-o plângere adresată Tribunalului mixt româno-ungur, alcătuit prin Tratat, un mare număr de proprietari unguri din Ardeal cereau să li se restituie moşiile expropriate, să li se acorde despăgubiri pentru pagubele lipsei de folosință.

Plângerea a fost introdusă la acel Tribunal în 1922. [În 1927, reprezentantul Anglei] făcea un apel călduros ambelor națiuni să găsească o soluție tranzacțională. […] În martie 1929, iar pledoarii. […] În cele din urmă, toată problema se rezolvă indirect, printr-o soluție practică. Optanții, față cu deprecierea leului, au primit, după noi discuțiuni la Haga şi Paris, o despăgubire suplimentară pe care expropriații români n-au avut-o. Puterile mari, ca să termine odată acest conflict, au luat însă asupra lor plata acelor despăgubiri prin Comisia de reparațiuni. Un fel de judecată a lui Solomon.

 

Şi totuşi, susține Constantin Xeni, Titulescu a fost perceput la Geneva ca un copil teribil, lipsit de simțul proporțiilor şi al realității, în ciuda calităților sale ieşite din comun. Sau tocmai de aceea.

Din nefericire, odată cu evoluția marii politici europene, care spre sfîrşitul anilor ’30 a impus marginalizarea lui atît în țară cît şi în străinătate, la defectele şi la calitățile lui Titulescu s-a mai adăugat şi dependența tot mai mare de droguri, care a sfîrşit prin a-i ruina cu totul sănătatea: 

 

Insomniile şi mai ales durerea lui morală îl fac să accentueze din ce în ce mai mult fatala obişnuință a cocainei şi a morfinei. El ajunge să-şi facă singur injecții masive, fără de care nu mai putea trăi. Îşi cumpără o somptuoasă vilă pe marginea mării, la Cap d’Ail, lângă Monte-Carlo. Nu stă în ea. Colindă iar hotelele, fără linişte, fără sănătate, fără speranțe. Fostul preşedinte al Ligii Națiunilor, unde există o secțiune specială pentru reprimarea funestului comerț cu stupefiante, îşi procura pe sub ascuns, cu sume fabuloase, cantități de cocaină şi morfină, care au uimit pe medicii săi. Echilibrul spiritual al acestui creier, odinioară aşa de strălucit, era acum distrus. 

 

Concluzia ?

 

Titulescu, victima stării sale nervoase şi a unei imaginații orgolioase, făcuse o politică externă cu totul neconformă cu mărimea şi puterea țării sale. El pierduse simțul proporțiilor. Făcea o politică de mare putere.[…] O țară nu poate şi nu trebuie să facă decât o politică potrivită puterii sale proprii.

Simțul măsurii nu trebuie să-i lipsească niciodată nici în acțiunea ei de fiecare zi, nici în fixarea idealurilor ei permanente.

 

Aşadar, departe de metoda unui Jean-Jacques Brousson, exersată în cartea despre Anatole France (care în 1924, după apariție, a reuşit să atingă cincizeci de ediții într-o singură lună !), evocarea lui Xeni depăşeşte cu mult stilul şi mentalitatea celor care îşi surprind eroii „en pantoufles“, propunîndu-ne o complexă şi seducătoare micromonografie. 

Şi încă ceva ține să ne mai semnaleze la un moment dat memorialistul, cu gîndul la posteritatea lui Titulescu:

 

Caietele lui numeroase, în care îşi scria minuțios toate evenimentele şi toate conversațiunile diplomatice şi reproducea şi unele documente secrete ce le păstra încuiate, le transportase la Legația engleză din Madrid, unde se găsesc şi azi.

 

Ca document revelator pentru un om, dar şi pentru epoca în care acesta a trăit, poate fi înregistrat şi fragmentul consacrat uneia dintre casele bucureştene ale lui Nicolae Iorga. Cea de pe Şoseaua Bonaparte (devenită „Ilie Pintilie“, după război, şi „Iancu de Hunedoara“, după 1989), demolată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu în iulie 1986:

 

L-am vizitat de multe ori în casa ce-i fusese donată de un număr de adoratori şi în care a trăit aproape până la moarte. O casă aşezată spre nord, cu două etaje, roşie, cu cărămizi aparente, în care soarele intra probabil puțin. Nu era o casă simpatică, deşi situată frumos pe largul bulevard al Şoselei Bonaparte, chiar peste drum de palatul Ministerului de Externe.

De câte ori credeam că nu-l inoportunez căutam să-l văd. […]

Te primea jos, în camera lui de lucru. Masa mică şi simplă la care şedea, la care citea şi scria repede, părea şi mai neînsemnată față de rafturile de cărți ce acopereau pereții până sus la tavan. Un noian de cărți, mai toate nelegate, te copleşea de jos de la parchetul odăii, pe care mai zăceau teancuri ce nu încăpeau în rafturi, până sus, literalmente până în tavan.

Alături o altă cameră înaltă la fel cu aceasta. Supraîncărcată şi ea de cărți. Iar pe jos iar cărți, şi mai multe ca alături. Iorga părea un naufragiat într-un ocean de tipărituri.

 

Iar la capitolul „semne particulare“, despre Iorga mai aflăm că, spre spaima stenografilor, oratorul reuşea să atingă la tribună sau la catedră o frecvență de 150 de cuvinte pe minut, față de media de 100 a celorlalți vorbitori. 

Fragmente remarcabile sub raport uman şi documentar pot fi extrase şi din paginile pe care Xeni le-a consacrat marilor avocați şi oratori politici de pe vremea sa. Ion I.C. Brătianu, fiul mai mare al lui I.C. Brătianu, adică „un porfirogenet“, care însă a fost în stare să guverneze țara şi din opoziție, Take Ionescu, „o fiară a cuvântului“, căruia „nimic, absolut nimic nu i-a venit fără muncă“, Maiorescu, „limpede precum cristalul în cele mai abstracte sau aride expuneri“ şi posesor al unui „rar talent al gesturilor“, sau avocatul Thoma Stelian, proprietarul unui „splendid palat de la Şosea“ (adică de pe Bulevardul Kiseleff, la numărul 10), construit de arhitectul Ion Berindei şi transformat apoi în muzeu, pentru ca după război să fie ocupat de Şcoala de literatură „Mihai Eminescu“, urmată de Uniunea Scriitorilor, iar după 1989 să devină sediul central al Partidului Social Democrat. Şi încă un detaliu elocvent. În această elegantă casă boierească, marea bibliotecă a lui Thoma Stelian era întregită pe rafturile ei de sus cu cotoarele pictate ale unor simulacre de cărți.

Însă pentru amatorul de artă în general şi de literatură în special, primul loc îl ocupă fragmentele consacrate scriitorilor I.L. Caragiale şi Delavrancea, surprinşi în cadrul generos al prînzurilor duminicale organizate la el acasă de poetul Alexandru Vlahuță, pentru bunii săi prieteni, între care, nelipsit, şi pictorul Nicolae Grigorescu:

 

Aceste prânzuri întruneau trei generații. Grigorescu avea atunci 63 de ani, Caragiale avea 49, Vlahuță şi Delavrancea câte 42, Coşbuc 35, Iosif 26, Chendi cam tot atât, iar noi ceilalți abia trecusem de majorat.

După masă admiram cu sfințenie tablourile. Afară de Luchian şi câțiva Strâmbulescu nu erau decât Grigoreşti. Amiciția pentru Grigorescu era aşa de adâncă la Vlahuță şi Delavrancea încât la fiecare expoziție anuală a pictorului ce se deschidea primăvara în sala de jos a Ateneului, cei care păzeau operele, cei care primeau pe vizitatori, cei care făceau prețurile şi se tocmeau erau ei: când Vlahuță, când Delavrancea. De aceea, acasă pe pereții lor puteai găsi un număr considerabil de tablouri din cele mai alese, pe care însuşi pictorul le alesese pentru ei. Iar mândria lui Delavrancea şi a lui „Conu Alecu“ era că numai ei se puteau mândri de a poseda încă ceva, ceva excepțional: câte un tablou oferit de pictor fiecăruia, pe care scrisese cu litere mici, roşii: „Amicului meu A. Vlahuță“ (sau Delavrancea) şi semnătura aceea feminină şi grațioasă, „Grigorescu“.

 

Încă un frumos obicei de pe timpul României regale. Dar ca atîtea altele, şi acesta un obicei pierdut. Cum pierdută a fost şi prețioasa colecție de tablouri a lui Vlahuță, distrusă atunci cînd apartamentul lui „din Palatul Funcționarilor Publici din Piața Victoriei, în colțul opus Ministerului de Externe“, a ars la începutul secolului XX. 

 

Take Ionescu: 1858–1922, Bucureşti, 1932 (31933, 41999, 52002); I.G. Duca — oratorul (conferință), Bucureşti, 1934; Figuri ilustre din epoca României Mari (text stabilit, prezentare şi note de Marian Ştefan), Bucureşti, 2009.