Proză
Albert Von Brunn
CENUŞA AMINTIRII
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
O proză despre Mircea Eliade
Albert von Brunn, elvețian născut în 1954 în Germania şi trăind la Zürich, este un lusofon şi lusofil împătimit, dar tot atât de împătimit şi de Mircea Eliade şi de cultura noastră.
După studii de filologie romanică la Basel, un doctorat în filologie spaniolă şi o diplomă superioară de portugheză obținută la Coimbra, a activat în învățământul superior şi este, începând din 1981, administratorul patrimoniului spaniol, italian, portughez şi român de la Biblioteca Centrală din Zürich. A publicat o serie de studii, mai ales privind literatura braziliană, dar şi despre Mircea Eliade şi Lucian Blaga.
Povestirea de mai jos are în centrul ei descoperirea unui presupus manuscris necunoscut al lui Eliade, dar pune în scenă şi două personaje reale: Maria Leonor Carvalhão Buescu (văduva lui Victor Buescu) care a tradus în portugheză romanul Noaptea de Sânziene, şi scriitoarea de literatură pentru copii Ilse Losa, al cărei volum, Sob céus estranhos, are pe copertă reproducerea unui tablou al pictorului portughez Domingues Alvarez.
Pasagerii aeronavei Airbus A 319 Fernando Pessoa sunt rugați să se prezinte la Poarta B34. Vă rugăm să vă pregătiți talonul de îmbarcare şi paşaportul. Vocea din megafon l-a readus brusc pe Stephan în prezent. Şi-a dus mâna la buzunarul de la piept şi a pipăit paşaportul şi talonul de îmbarcare. Totul era pregătit, aventura putea să înceapă. În fața lui, un cărucior cu un copil mic şi un fotoliu rulant cu o doamnă mai în vârstă, care încerca zadarnic să-i explice ceva în portugheză însoțitorului. Copilul din cărucior avea o soartă mai uşoară. A țipat până şi-a primit biberonul. Pe urmă s-a arătat mulțumit. Afară pe pistă se afla avionul cu eleganta inscripție TAP şi denumirea. Oare Fernando Pessoa o fi zburat vreodată? Greu de crezut. Era un poet sedentar, care în tinerețe se înapoiase cu vaporul din Africa de Sud la Lisabona şi nu a mai călătorit de atunci niciodată. Stephan a privit servieta ponosită a tatălui său, în care îşi ținea comorile, documentele pentru teza de doctorat despre acel filosof al religiilor şi scriitor român care trăise şi scrisese în timpul războiului la Lisabona. Acolo, spera Stephan, va da de urmele unui manuscris nepublicat, care ar trebui să ajute atât lucrării sale de doctorat cât şi sie însuşi să se afirme. În servietă se aflau câteva adrese utile, cea a unei profesoare din capitală, a unei autoare de cărți pentru copii şi a Institutului Goethe, în a cărui bibliotecă ar putea găsi poate unele indicații. În bagajul de cabină se afla o pungă plină cu bancnote de escudos de la părinții săi. Protestase doar formal. În zilele noastre cercetarea fără sponsori e de la bun început sortită eşecului. Boa tarde l-a salutat însoțitoarea de bord cu un zâmbet cuceritor, căruia i-a răspuns pe măsură. Avea locul la fereastră, motoarele duduiau. Înainte, spre Lisabona!
Cu cincizeci de ani în urmă zburase Mircea, filosoful religiilor, tot spre Lisabona, după ce serviciile secrete britanice îl dezbrăcaseră până la indispensabili. Februarie 1941, toiul războiului. După atacul nazist asupra Londrei, Portugalia i s-a părut o insulă a fericirii, o oază de linişte în tumultul măcelului. Şi de fapt se putea socoti cu-adevărat norocos: în timp ce prietenii săi mureau în Rusia, el debarca în siguranță pe micul aeroport din Sintra, lângă capitala portugheză, obținând o sinecură, pentru împrejurările de atunci bine plătită; ca ataşat de presă la Legația Română, i s-a alocat o locuință de serviciu (Avenida Elias Garcia, 147, et.3), putea să scrie cărți şi să facă baie în mare. Numai de nu i-ar fi murit soția... Café, Senhor? Însoțitorul de bord îşi agita cana iar Stephan şi-a depus cu plăcere ceşcuța din plastic roşu pe tăviță. Încă două ore. Îl aştepta o cameră single la Suíço Atlántico, hotelul unde trăseseră Mircea şi Nina. Domnul de lângă el răsfoia un ziar portughez. Era vorba de o Expoziție Universală, care urma să se inaugureze: Portugalia şi Marea. Să fie oare de bun augur? Eseu despre simbolistica apei era titlul studiului din servieta lui Stephan pe care nu o lăsa din mână. Avionul a descris un arc larg peste mare, a survolat parcuri, autostrăzi, blocuri, biserici şi un mare stadion de fotbal. A început aterizarea.
Lisabona m-a fascinat din prima zi. În ultimii ani la Calcutta începusem să învăț portugheza. Dar abia acum am ajuns să o fac sistematic şi cu pasiune, scrie Mircea în Autobiografia sa. Însă cea mai mare dorință a mea a fost să studiez viața şi opera lui Luís de Camões. Camões m-a fascinat, pentru că biografia lui era legată de o parte a Indiei pe care nu am cunoscut-o. Goa şi coasta Malabarului. Voiam să scriu o carte despre Camões şi India portugheză. Dar cartea asta, ca multe altele, a rămas doar un proiect. Stephan şedea în cafeneaua Nicola şi amesteca în ceşcuța de cafea. Ce să facă mai întâi, ce era prioritar? Lectora de portugheză de la Universitatea din Zürich îi explicase cândva câte sortimente de cafea există în Portugalia, cu mult lapte, cu puțin lapte şi fără lapte. Bica, garoto, galão – trebuia să se decidă. Maria Isabel, lectora, s-a arătat de altfel cam sceptică atunci când, la o altă ceaşcă de cafea, îi povestise că vrea să caute la Lisabona manuscrisul lui Mircea despre Luís de Camões: cincizeci de ani înseamnă mult timp, a curs multă apă pe Tejo. Dar am să încerc să te ajut. Aşa că el şedea acum la măsuța care se cam clătina, cu un ghid al Lisabonei în față, un plan al oraşului cu mai multe cruciulițe şi o listă de adrese. Punctul culminant va fi Doamna Profesor, a fost de părere Maria Isabel, o doamnă din pătura superioară, care i-a tradus lui Mircea cărți în portugheză. Era singura lui speranță. Îi trimisese o scrisoare mai lungă şi privea acum telefonul din perete. Oare s-o cheme imediat? Cine îndrăzneşte, câştigă. L-a rugat pe chelner să-i dea o fisă de telefon şi a format numărul cunoscut din cartierul Alvalade. Doamna Profesor este plecată şi se va înapoia abia după două zile. Ei, şi acum? S-a hotărât să facă mai întâi cunoştință cu Lisabona.
Scârțâind şi gemând din toate încheieturile lupta bătrânul tramvai să urce şi să coboare o colină oferind totodată perspective asupra mării, vechii cetăți şi locuitorilor din partea de jos a oraşului. Localnici şi turişti se înghesuiau să urce şi să coboare din vetustul vehicul. O oprire bruscă: São Bento a strigat vatmanul şi Stephan a sărit jos. Se afla într-o piață largă cu un mic parc. La poalele colinei trona o clădire de un alb imaculat, care pesemne a fost cândva mânăstire. Va să zică aici fusese primit Mircea la 7 iulie 1942 de către dictatorul Salazar, Terceiro andar, à direita, cum scrie în Jurnalul său. Audiența la Senhor Presidente a avut loc într-un mic birou – o masă de lucru goală, nici o hârtie, un telefon negru. Convorbirea s-a purtat în franceză şi a durat peste o oră, lucru cu totul neobişnuit, deoarece Salazar primea rar diplomați străini, cu atât mai puțin un ataşat de presă. Suspiciunea Gestapoului a fost trezită. Nu l-a mai scăpat pe Mircea din ochi şi l-a însoțit în călătoria sa la Bucureşti pas cu pas. O fi bănuit el că avea să fie ultima sa călătorie în țară? Un Psst, Mister! l-a făcut pe Stephan să ridice privirea. În fața lui se afla un paznic şi îl încunoştiința făcând un gest fără echivoc cu mitraliera că nu avea ce căuta acolo. Stephan şi-a adunat toate cunoştințele de portugheză: proiectul său de cercetare, Salazar, audiența, etajul trei dreapta. Ar fi oare posibil să vadă biroul lui Salazar? A urmat un conciliabul mai lung. În cele din urmă a fost mobilizat un funcționar în costum gri cu mustață pleoştită şi ochelari de soare, care vorbea o engleză stâlcită şi căruia Stephan i-a putut prezenta solicitarea sa. Vamos abrir uma excepção. Funcționarul i-a luat-o înainte lui Stephan, l-a condus două etaje mai sus într-o aripă a clădirii şi a deschis o uşă: Aici trebuie să fi fost. Salazar’s Office. Privirea i-a rătăcit deasupra micului parc pe cealaltă parte a străzii. Mirosea a ceară de parchet şi lemn dat cu baiț. Muito obrigado! Domnul în costum gri l-a însoțit la ieşire şi Stephan s-a trezit în stradă. Incredibil. Primul meu succes! Brusc l-a cuprins o sete imperioasă. S-a uitat în jur, a descoperit pe un bulevard mare pe sub copaci o micuță cafenea şi a comandat o bere. Ce contrast ciudat între severitatea monahală a acelui mic birou – Salazar’s Office – şi pompa de modă veche ce tronase la instalarea unui ambasador, aşa cum a descris-o Mircea în Memoriile sale: limuzine negre, escorte motorizate, călăreți în uniformă, în fine prezentarea scrisorilor de acreditare la Ministerul de Externe, Salazar cu falsă modestie în planul din fund, iar în fața lui căruntul general Carmona, care de fiecare dată când se rostea cuvântul-cheie Latinité îşi clătina decorațiile exprimându-şi astfel acordul. Stephan îşi putea închipui perfect scena, în timp ce şedea în fața paharului de bere gol, cu ochii la colosul alb al Mânăstirii benedictine, care acum servea drept Parlament Republicii lusitane. Mircea trebuie să se fi simțit foarte singur aici, un bărbat care îşi dădea seama cum i se spulberau iluziile, se înstrăina treptat de timpul său iar patria se retrăgea tot mai mult în spatele alarmantelor titluri principale pe care le strigau pe străzi micii vânzători de ziare desculți şi cu pantalonii rupți. Ce o fi făcut Mircea aici în timpul celor patru ani? Să fi scris doar o biografie laudativă a dictatorului lusitan, care pe atunci avea o cotă înaltă fiindcă menținuse Portugalia în afara celui de-al Doilea Război Mondial? De necrezut. Mircea, un ziarist de propagandă, care înghițea somnifere ca să-şi depăşească crizele nervoase? Asta nu putea fi întregul adevăr. Undeva trebuie să existe ascuns un manuscris, iar el, Stephan, îl va găsi.
Avenida Elias Garcia scria pe plăcuța străzii. O stradă cu mulți copaci, care vor fi cunoscut cândva timpuri mai bune. Fațadele frumoaselor case art deco erau pe jumătate ruinate, doar azulejos străluceau în soare. Platanii uriaşi şi atmosfera liniştită se aflau într-o contradicție crasă cu gălăgia şi macaralele de pe marele bulevard pe care Stephan tocmai îl lăsase în urmă. O zonă rezidențială pentru locatari cu pretenții, une bonne adresse. Regatul României îşi plasase în această zonă diplomații conform rangului, nu numai pentru a le oferi o viață agreabilă, ci şi ca să facă figură bună în Portugalia neutră. În stânga şi în dreapta se aliniau vilele una lângă alta, alternând cu mici restaurante. Acolo se afla şi acea urâtă biserică albă, iar oblic față de ea, numărul 147. Aici avuseseră deci loc faimoasele Soirées cu Ministrul Propagandei şi soția acestuia, înainte ca starea Ninei să se înrăutățească atât de mult încât Mircea să nu mai poată decât să se roage pentru ea. În biserica Fátima îngenunchea o bătrână în fața unui altar gol. Pe Stephan l-a luat cu frig şi a ieşit repede pornind în direcția marelui parc al oraşului. Încălzit de soare, a coborât alene spre statuia Marchizului de Pombal şi brusc s-a simțit sătul de toate poveştile astea vechi. L-a cuprins dorul de mare specific unui locuitor din interiorul teritoriului cum era el. Luând o decizie rapidă, s-a urcat în trenul de Cascais. Blocurile de locuințe urâte au făcut treptat loc unor vile cochete cu mici grădini, deschizând orizontul spre estuarul Tejo-ului şi largul mării. În Cascais, un sat pescăresc pentru turişti, şi-a căutat un loc pe plajă şi şi-a comandat o cină pe cinste. Oare s-o putea trăi bine în Portugalia? Nu părea deloc imposibil; ce îi lipsea lui acum era una din portughezele acelea frumuşele care se plimbau pe plajă. O fi suficientă portugheza pe care o vorbea el pentru un flirt? Sau ar trebui mai întâi să frecventeze cursul pentru avansați? Un negustor ambulant vindea scoici, ochelari de soare şi plăci de azulejos pe plajă. I s-a adus limba-de-mare, a început să mănânce şi pentru prima oară se simțea chiar mulțumit de sine şi de lume: disertația putea să mai aştepte, acum era în vacanță. După cină s-a dus să se mai plimbe pe plajă. Ca o minge de un roşu intens cobora soarele la orizont lăsând în urma lui un abur cețos. Treptat s-a lăsat răcoarea. Rua da Saudade: denumirea asta nu i se părea oarecum cunoscută? Brusc s-a oprit în fața unei căsuțe albe şi a citit o plăcuță. Aici, la marginea Cascais-ului, şi-a petrecut Mircea ultima iarnă, lângă o piață de peşte şi o ruină, dar cu o frumoasă privelişte asupra stâncilor şi mării. Între timp casa a fost demolată şi înlocuită cu una nouă, stânca însă mai era acolo, la fel şi marea, dar piața de peşte fusese izgonită de o parcare. Deodată şi-a reamintit: astăzi revenea acasă Doamna Profesor iar el trebuia să o găsească. Repede s-a întors la hotelul de pe plajă ca să întrebe dacă putea da un telefon. De astă dată menajera a fost ceva mai amabilă: Da, Senhora s-a înapoiat. Un moment, vă rog. Momentul a durat destul de mult, apoi s-a auzit o voce feminină într-o franțuzească impecabilă. Da, primise scrisoarea lui, şi era gata să-l întâlnească. Se descurca el oare în Lisabona? Nu? Atunci i-ar propune pentru mâine după-amiază Pastelaria Suiça din Piața Rossio. Cum o va recunoaşte? Asta n-ar fi o problemă. El, Stephan, va avea la el romanul lui Mircea. Portarul hotelului l-a privit întrebător. Conseguiu? Stephan a dat din cap în semn că da. Va să zică mâine se va decide totul. Mai bine aşa, pentru că prea mult timp nu mai avea. În drumul spre gară a mai trecut o dată prin Rua da Saudade. Cui să fi încredințat bărbatul singuratic din Bucureşti înainte de plecarea la Paris manuscrisul său, la sfârşitul războiului, când precis se temea că-şi va pierde cetățenia română şi va deveni un paria în țara sa? Sigur că numai unui prieten emigrant. Singura posibilitate era soțul Doamnei Profesor, care murise de mulți ani. Doar ea îl putea ajuta.
Cu câteva ore înainte de întâlnirea fixată, Stephan se plimba prin cartierul Baixa, urcând pe colina Chiado, pe lângă librării, magazine de modă şi de vin de Porto, uitându-se tot timpul la ceasul de la mână. Minutarul înainta cu o încetineală enervantă spre cifra patru, în timp ce Stephan privea romanul prin care începuse totul. În fine a intrat în cafeneaua de modă veche şi s-a uitat în jur. Într-un colț, la o măsuță strategică, şedea o doamnă într-o elegantă rochie verde. Ea trebuia să fie. Bonjour, madame. I-a răspuns dând din cap şi l-a invitat cu un gest al mâinii să ia loc. După ce chelnerul a luat comanda, a început să-l chestioneze fără ocolişuri despre originea, studiile, disertația lui. Stephan i-a răspuns cât a putut de bine. I-a povestit despre entuziasmul față de romanul lui Mircea, pe care îl citise în timpul liceului, despre studiile sale de filosofie din Zürich şi disertația în care spera să aducă ceva nou, ceva care le scăpase până atunci celorlalți cercetători: numeroase aluzii din Jurnalul lui Mircea menționau că, în anii 40, lucrase la un studiu despre Luís de Camões şi simbolismul apei, un proiect care nu a fost niciodată dus până la capăt. Oare Mircea nu lăsase aici în Portugalia nimic altceva decât o biografie a dictatorului şi câteva insignifiante articole de ziar despre identitatea latină a românilor? Nu putea şi pur şi simplu nici nu voia să creadă asta. Ceva tot trebuie să fi rămas, poate un manuscris nepublicat sau cel puțin un fragment? Vous voulez m’aider, Madame? A urmat o tăcere mai lungă, în timp ce chelnerul a adus cafeaua şi prăjiturile. Veniți peste trei zile la aceeaşi oră la mine acasă. Adresa o cunoaşteți. Am să vă arăt ce mi-a rămas de la Mircea. Dar ceva trebuie să vă spun de pe acum: nu e mare lucru. Cu sentimente amestecate s-a întors Stephan la hotel. Convorbirea decursese mai bine decât se temuse, dar ce să mai facă în următoarele trei zile? S-a hotărât să o caute pe autoarea de cărți pentru copii din Porto şi să se oprească în drum la Buçaco. Trebuia neapărat să afle dacă decorul celebrei scene de dragoste din romanul lui Mircea corespundea sau nu realității.
Dis-de-dimineață s-a urcat în Expresso Alpha în gara Santa Apolónia şi a plecat spre nord. Mai întâi a călătorit de-a lungul Tejo-ului, pe urmă prin interior. Stephan răsfoia romanul, căutând capitolul care se petrecea în Portugalia, şi s-a cufundat în lectură. Lousã! Cinco minutos. Stephan a sărit în sus. Aici trebuia să coboare, ca să ajungă în pădurea de la Buçaco. În adormita stațiune climaterică a căutat autocarul care să-l ducă la curiosul castel-hotel, care în ghidul de călătorie era desemnat drept un tort de nuntă din piatră. În serpentine înguste urca şoseaua tot mai sus prin pădure, tufe de ferigi răsăreau pe marginea drumului, alternând cu mici capele, cascade şi colibe de lemn. Brusc, după o curbă, a apărut fostul pavilion de vânătoare – crenelurile şi cupolele, capela cu rozetă, micul lac. Surprins s-a plimbat Stephan prin încăperi, uriaşa sufragerie, salonul cu scaune de piele, armuri, lustre, capitolaşe şi vaze. Whimsical Hodgepodge citise într-un ghid englezesc pe care îl răsfoise în căutarea de ponturi pentru călătorie. Formula îi plăcuse. Acest amestec de stiluri amintind de spleen trebuie să-l fi impresionat pe Mircea la fel ca pe el. Aici şi numai aici puteau să se găsească cei doi îndrăgostiți şi să se piardă din nou imediat. Stephan a cerut să i se arate o cameră, care se potrivea cu descrierea şi a privit pe fereastră spre grădină. Pretutindeni tufe luxuriante de ferigi. Cu plăcere s-ar mai fi plimbat puțin, dar trebuia să ajungă la Porto unde autoarea de cărți pentru copii îl aştepta deja. A mai chemat-o o dată din holul hotelului, ca să-i comunice când va sosi. Da, veniți, vă aştept.
Taxiul l-a lăsat în fața unei căsuțe aproape de vărsarea fluviului Douro. A sunat la apartamentul 4º D prin interfon şi a aşteptat. S-a auzit zumzetul deschiderii uşii şi a urcat. Sus pe palier îl aştepta o doamnă cu părul alb şi ochelari mari care i-a zâmbit prietenos. Va să zică, ați reuşit? L-a condus în locuința spațioasă plină de tablouri şi suveniruri. Stephan se bucura să poată vorbi din nou nemțeşte şi s-a interesat cu însuflețire de viața emigrantei, care trăia de atâția ani la Porto. Spera să afle de la ea ceva mai mult despre Portugalia în cel de-al Doilea Război, acel straniu, trist paradis pe malul Atlanticului, care pentru majoritatea celor urmăriți de nazişti fusese ultima salvare. Eu am avut noroc, îi povestea ea. Dar fratele meu se plictisea prea tare aici, iar când a revenit mai târziu, l-au închis în lagărul de la Caldas da Rainha. Nu era chiar un lagăr de concentrare, aveam voie să-l vizitez şi să-i duc alimente şi țigări, dar prea plăcut nu trebuie să fi fost. A plecat pe urmă cu primul vapor în America. Stephan tot încerca să aducă vorba de Mircea. Multe nu ştiu despre el, aveam puține contacte cu românii, iar eu nu l-am întâlnit niciodată personal. După război un prieten american mi-a trimis o tăietură de ziar din Chicago, în care se spunea că a primit catedra drept recunoaştere a serviciilor deosebite aduse Pentagonului. În ce chestiuni era amestecat propriu-zis nu vă pot spune. Dar sigur n-a fost chiar un mieluşel nevinovat. Stephan s-a gândit la convorbirea cu Doamna Profesor şi a înțeles reținerea ei. Păi vine, aşa, un tânăr din Elveția, şi scoate la suprafață nişte poveşti de demult! Chiar dacă Stephan nu făcea acest lucru din plăcere sau ca să-şi vâre nasul în lucruri care nu-l priveau. Voia să-şi scrie disertația, chiar dacă în felul acesta devenea inoportun moralmente. Autoarea cărților pentru copii i-a făcut semn că venise momentul să plece, iar el i-a promis că-i va trimite un exemplar al tezei de doctorat. Nicăieri în Portugalia nu se simțise atât de bine ca în căsuța din Porto. Pe drumul de întoarcere a citit din cartea pe care i-o dăruise. Pe supracopertă a recunoscut un tablou din salonul ei.
Avenida Estados Unidos da América era un bulevard gălăgios, peste care vâjâiau avioanele la interval de trei minute. Automobile, autobuze, motociclete se înghesuiau prin densul trafic al după-amiezii. Oare aici chiar poate dormi cineva? Magazine mici, cafenele şi Copyshops se succed nestingherite printre intrările blocurilor. Stephan a căutat numărul casei şi, după ce l-a descoperit, era iarăşi în avans cu cinci minute. Dar nu i-a păsat. A sunat. De astă dată Doamna Profesor a fost mult mai prietenoasă. Era evident că nu-l mai considera un intrus inoportun. L-a condus într-o cameră de lucru cu o masă mare în mijloc şi un secreter demodat, din lemn de nuc, lângă fereastră. Pe masă se aflau mai multe cărți şi câteva scrisori de la Mircea; scrisul lui era inconfundabil. Menajera a adus cafea, iar Doamna Profesor i-a arătat ce pregătise pentru el. Prima ediție a unei piese de teatru, Iphigenia, şi traducerea romanului lui Mircea, care-i plăcuse atât de mult lui Stephan. A luat în mână volumul cu pete de mucegai, l-a răsfoit şi a privit-o întrebător. Da, romanul acesta l-am tradus, în anii şaizeci. M-a ajutat soțul meu, altfel nu aş fi reuşit. Mircea mi-a fost foarte recunoscător şi a scris personal o prefață pentru ediția portugheză. Toate astea s-au petrecut demult. A deschis sertarul inferior al secreterului. Deasupra se afla o scrisoare cu antetul Meadville Seminary şi dedesubt un plic galben. Doamna Profesor a închis brusc sertarul şi i-a arătat scrisoarea. Vedeți, mult nu mi-a rămas. Scuzați-mă un moment... A părăsit încăperea şi a dispărut la capătul coridorului. Se auzea ca şi cum cineva ar fi fost certat zdravăn. Mai mult nu putea obține. Acum ori niciodată, şi-a spus Stephan. S-a aplecat, a deschis sertarul mobilei vechi şi a pus mâna pe plicul galben. O duzină de foi îngălbenite cu un scris suficient de cunoscut: Luis de Camões et le symbolisme aquatique, a citit Stephan, şi inima a început să-i bată tare. Manuscrisul nu era datat şi nici iscălit. Dar nici nu era nevoie. Stephan ştia că găsise ceea ce căuta. Dojana de la capătul coridorului se apropia de punctul culminant. Stephan s-a strecurat repede prin uşă şi a zbughit-o pe scări în jos, ieşind în stradă şi intrând în Copyshop. Slavă Domnului, nu era coadă în fața aparatului. Cu o grabă nebună a copiat paginile, a plătit şi a alergat din nou pe scări în sus. Nici nu pusese bine plicul la loc în sertarul inferior, că s-a stins gălăgia de la capătul coridorului. O siluetă feminină s-a strecurat pe uşă afară. Curând după aceea a venit înapoi Doamna Profesor, străduindu-se vizibil să-şi recapete cumpătul. Acum trebuie să plecați. Îmi pare rău. Poate altă dată. Au revoir.
Ajuns în camera de hotel, Stephan a pescuit copiile de sub cămaşă şi a început să citească. Luis de Camões et le symbolisme aquatique era scris în franceză şi recapitula mai întâi teze cunoscute despre simbolistica mării, a scoicilor, a melcilor de mare şi perlelor, toate simboluri ale femininului, ale morții şi renaşterii. Pasionant devine manuscrisul abia când Mircea dă glas Lusiadei şi Insulei lui Venus în Cântul al IX-lea. Naşterea lui Venus de Sandro Botticelli din Galleria degli Uffizi din Florența i-ar fi servit lui Camões drept model pentru acel cânt. Ca şi la Botticelli, Venus ar încorpora în acelaşi timp procreația, moartea şi învierea. La Camões s-au mai adăugat două semnificații: răsplata pentru descoperirea drumului spre India şi profeția despre declinul Imperiului portughez, care la 1580 a intrat sub dominație spaniolă. Aici textul s-a întrerupt. Să fi pierdut autorul firul, să fi căzut într-o depresie, ori circumstanțele exterioare l-or fi împiedicat să continue? Cufundat în gânduri privea Stephan pe fereastră Lisabona în asfințit. Cine va crede că el – un student la filosofie din Zürich – a descoperit la Lisabona un manuscris nedatat aparținând marelui cercetător al miturilor? Oare un grafolog va putea să demonstreze că textul fusese scris de Mircea? Dar nu avea la el decât o copie. Oricum, călătoria la Lisabona nu fusese zadarnică.
După o noapte agitată, Stephan s-a trezit foarte devreme şi a observat că oraşul era învăluit într-o ceață uşoară. Cu toată ceața, voia să mai vadă o dată marea, înainte de a se întoarce acasă. Aşa că s-a instalat în autocarul de Caparica, a trecut peste uriaşul pod suspendat, pe lângă statuia lui Christ binecuvântând şi a alergat peste şinele micului decovil. După ultimele case, plaja devenea tot mai sălbatică. Stephan s-a aşezat pe o piatră şi a privit marea din fața lui: de aici încolo doar apă până în America. Atunci ceața a început să se destrame. La orizont a apărut un disc palid, apoi a ieşit soarele, iar Stephan i-a zâmbit recunoscător. I s-a părut că aude nechezatul slab al unui cal care închipuia pe mare o pată albă nedesluşită. Pesemne că o fi visat cu ochii deschişi, căci curând soarele a dispărut din nou în ceață. L-a luat cu frig. A aruncat o privire la ceasul de la mână şi s-a speriat. A alergat spre stația decovilului şi a sărit peste şine. Trei ore mai târziu decola avionul.
Traducere din germană de Micaela Ghițescu
Albert von Brunn, elvețian născut în 1954 în Germania şi trăind la Zürich, este un lusofon şi lusofil împătimit, dar tot atât de împătimit şi de Mircea Eliade şi de cultura noastră.
După studii de filologie romanică la Basel, un doctorat în filologie spaniolă şi o diplomă superioară de portugheză obținută la Coimbra, a activat în învățământul superior şi este, începând din 1981, administratorul patrimoniului spaniol, italian, portughez şi român de la Biblioteca Centrală din Zürich. A publicat o serie de studii, mai ales privind literatura braziliană, dar şi despre Mircea Eliade şi Lucian Blaga.
Povestirea de mai jos are în centrul ei descoperirea unui presupus manuscris necunoscut al lui Eliade, dar pune în scenă şi două personaje reale: Maria Leonor Carvalhão Buescu (văduva lui Victor Buescu) care a tradus în portugheză romanul Noaptea de Sânziene, şi scriitoarea de literatură pentru copii Ilse Losa, al cărei volum, Sob céus estranhos, are pe copertă reproducerea unui tablou al pictorului portughez Domingues Alvarez.
Pasagerii aeronavei Airbus A 319 Fernando Pessoa sunt rugați să se prezinte la Poarta B34. Vă rugăm să vă pregătiți talonul de îmbarcare şi paşaportul. Vocea din megafon l-a readus brusc pe Stephan în prezent. Şi-a dus mâna la buzunarul de la piept şi a pipăit paşaportul şi talonul de îmbarcare. Totul era pregătit, aventura putea să înceapă. În fața lui, un cărucior cu un copil mic şi un fotoliu rulant cu o doamnă mai în vârstă, care încerca zadarnic să-i explice ceva în portugheză însoțitorului. Copilul din cărucior avea o soartă mai uşoară. A țipat până şi-a primit biberonul. Pe urmă s-a arătat mulțumit. Afară pe pistă se afla avionul cu eleganta inscripție TAP şi denumirea. Oare Fernando Pessoa o fi zburat vreodată? Greu de crezut. Era un poet sedentar, care în tinerețe se înapoiase cu vaporul din Africa de Sud la Lisabona şi nu a mai călătorit de atunci niciodată. Stephan a privit servieta ponosită a tatălui său, în care îşi ținea comorile, documentele pentru teza de doctorat despre acel filosof al religiilor şi scriitor român care trăise şi scrisese în timpul războiului la Lisabona. Acolo, spera Stephan, va da de urmele unui manuscris nepublicat, care ar trebui să ajute atât lucrării sale de doctorat cât şi sie însuşi să se afirme. În servietă se aflau câteva adrese utile, cea a unei profesoare din capitală, a unei autoare de cărți pentru copii şi a Institutului Goethe, în a cărui bibliotecă ar putea găsi poate unele indicații. În bagajul de cabină se afla o pungă plină cu bancnote de escudos de la părinții săi. Protestase doar formal. În zilele noastre cercetarea fără sponsori e de la bun început sortită eşecului. Boa tarde l-a salutat însoțitoarea de bord cu un zâmbet cuceritor, căruia i-a răspuns pe măsură. Avea locul la fereastră, motoarele duduiau. Înainte, spre Lisabona!
Cu cincizeci de ani în urmă zburase Mircea, filosoful religiilor, tot spre Lisabona, după ce serviciile secrete britanice îl dezbrăcaseră până la indispensabili. Februarie 1941, toiul războiului. După atacul nazist asupra Londrei, Portugalia i s-a părut o insulă a fericirii, o oază de linişte în tumultul măcelului. Şi de fapt se putea socoti cu-adevărat norocos: în timp ce prietenii săi mureau în Rusia, el debarca în siguranță pe micul aeroport din Sintra, lângă capitala portugheză, obținând o sinecură, pentru împrejurările de atunci bine plătită; ca ataşat de presă la Legația Română, i s-a alocat o locuință de serviciu (Avenida Elias Garcia, 147, et.3), putea să scrie cărți şi să facă baie în mare. Numai de nu i-ar fi murit soția... Café, Senhor? Însoțitorul de bord îşi agita cana iar Stephan şi-a depus cu plăcere ceşcuța din plastic roşu pe tăviță. Încă două ore. Îl aştepta o cameră single la Suíço Atlántico, hotelul unde trăseseră Mircea şi Nina. Domnul de lângă el răsfoia un ziar portughez. Era vorba de o Expoziție Universală, care urma să se inaugureze: Portugalia şi Marea. Să fie oare de bun augur? Eseu despre simbolistica apei era titlul studiului din servieta lui Stephan pe care nu o lăsa din mână. Avionul a descris un arc larg peste mare, a survolat parcuri, autostrăzi, blocuri, biserici şi un mare stadion de fotbal. A început aterizarea.
Lisabona m-a fascinat din prima zi. În ultimii ani la Calcutta începusem să învăț portugheza. Dar abia acum am ajuns să o fac sistematic şi cu pasiune, scrie Mircea în Autobiografia sa. Însă cea mai mare dorință a mea a fost să studiez viața şi opera lui Luís de Camões. Camões m-a fascinat, pentru că biografia lui era legată de o parte a Indiei pe care nu am cunoscut-o. Goa şi coasta Malabarului. Voiam să scriu o carte despre Camões şi India portugheză. Dar cartea asta, ca multe altele, a rămas doar un proiect. Stephan şedea în cafeneaua Nicola şi amesteca în ceşcuța de cafea. Ce să facă mai întâi, ce era prioritar? Lectora de portugheză de la Universitatea din Zürich îi explicase cândva câte sortimente de cafea există în Portugalia, cu mult lapte, cu puțin lapte şi fără lapte. Bica, garoto, galão – trebuia să se decidă. Maria Isabel, lectora, s-a arătat de altfel cam sceptică atunci când, la o altă ceaşcă de cafea, îi povestise că vrea să caute la Lisabona manuscrisul lui Mircea despre Luís de Camões: cincizeci de ani înseamnă mult timp, a curs multă apă pe Tejo. Dar am să încerc să te ajut. Aşa că el şedea acum la măsuța care se cam clătina, cu un ghid al Lisabonei în față, un plan al oraşului cu mai multe cruciulițe şi o listă de adrese. Punctul culminant va fi Doamna Profesor, a fost de părere Maria Isabel, o doamnă din pătura superioară, care i-a tradus lui Mircea cărți în portugheză. Era singura lui speranță. Îi trimisese o scrisoare mai lungă şi privea acum telefonul din perete. Oare s-o cheme imediat? Cine îndrăzneşte, câştigă. L-a rugat pe chelner să-i dea o fisă de telefon şi a format numărul cunoscut din cartierul Alvalade. Doamna Profesor este plecată şi se va înapoia abia după două zile. Ei, şi acum? S-a hotărât să facă mai întâi cunoştință cu Lisabona.
Scârțâind şi gemând din toate încheieturile lupta bătrânul tramvai să urce şi să coboare o colină oferind totodată perspective asupra mării, vechii cetăți şi locuitorilor din partea de jos a oraşului. Localnici şi turişti se înghesuiau să urce şi să coboare din vetustul vehicul. O oprire bruscă: São Bento a strigat vatmanul şi Stephan a sărit jos. Se afla într-o piață largă cu un mic parc. La poalele colinei trona o clădire de un alb imaculat, care pesemne a fost cândva mânăstire. Va să zică aici fusese primit Mircea la 7 iulie 1942 de către dictatorul Salazar, Terceiro andar, à direita, cum scrie în Jurnalul său. Audiența la Senhor Presidente a avut loc într-un mic birou – o masă de lucru goală, nici o hârtie, un telefon negru. Convorbirea s-a purtat în franceză şi a durat peste o oră, lucru cu totul neobişnuit, deoarece Salazar primea rar diplomați străini, cu atât mai puțin un ataşat de presă. Suspiciunea Gestapoului a fost trezită. Nu l-a mai scăpat pe Mircea din ochi şi l-a însoțit în călătoria sa la Bucureşti pas cu pas. O fi bănuit el că avea să fie ultima sa călătorie în țară? Un Psst, Mister! l-a făcut pe Stephan să ridice privirea. În fața lui se afla un paznic şi îl încunoştiința făcând un gest fără echivoc cu mitraliera că nu avea ce căuta acolo. Stephan şi-a adunat toate cunoştințele de portugheză: proiectul său de cercetare, Salazar, audiența, etajul trei dreapta. Ar fi oare posibil să vadă biroul lui Salazar? A urmat un conciliabul mai lung. În cele din urmă a fost mobilizat un funcționar în costum gri cu mustață pleoştită şi ochelari de soare, care vorbea o engleză stâlcită şi căruia Stephan i-a putut prezenta solicitarea sa. Vamos abrir uma excepção. Funcționarul i-a luat-o înainte lui Stephan, l-a condus două etaje mai sus într-o aripă a clădirii şi a deschis o uşă: Aici trebuie să fi fost. Salazar’s Office. Privirea i-a rătăcit deasupra micului parc pe cealaltă parte a străzii. Mirosea a ceară de parchet şi lemn dat cu baiț. Muito obrigado! Domnul în costum gri l-a însoțit la ieşire şi Stephan s-a trezit în stradă. Incredibil. Primul meu succes! Brusc l-a cuprins o sete imperioasă. S-a uitat în jur, a descoperit pe un bulevard mare pe sub copaci o micuță cafenea şi a comandat o bere. Ce contrast ciudat între severitatea monahală a acelui mic birou – Salazar’s Office – şi pompa de modă veche ce tronase la instalarea unui ambasador, aşa cum a descris-o Mircea în Memoriile sale: limuzine negre, escorte motorizate, călăreți în uniformă, în fine prezentarea scrisorilor de acreditare la Ministerul de Externe, Salazar cu falsă modestie în planul din fund, iar în fața lui căruntul general Carmona, care de fiecare dată când se rostea cuvântul-cheie Latinité îşi clătina decorațiile exprimându-şi astfel acordul. Stephan îşi putea închipui perfect scena, în timp ce şedea în fața paharului de bere gol, cu ochii la colosul alb al Mânăstirii benedictine, care acum servea drept Parlament Republicii lusitane. Mircea trebuie să se fi simțit foarte singur aici, un bărbat care îşi dădea seama cum i se spulberau iluziile, se înstrăina treptat de timpul său iar patria se retrăgea tot mai mult în spatele alarmantelor titluri principale pe care le strigau pe străzi micii vânzători de ziare desculți şi cu pantalonii rupți. Ce o fi făcut Mircea aici în timpul celor patru ani? Să fi scris doar o biografie laudativă a dictatorului lusitan, care pe atunci avea o cotă înaltă fiindcă menținuse Portugalia în afara celui de-al Doilea Război Mondial? De necrezut. Mircea, un ziarist de propagandă, care înghițea somnifere ca să-şi depăşească crizele nervoase? Asta nu putea fi întregul adevăr. Undeva trebuie să existe ascuns un manuscris, iar el, Stephan, îl va găsi.
Avenida Elias Garcia scria pe plăcuța străzii. O stradă cu mulți copaci, care vor fi cunoscut cândva timpuri mai bune. Fațadele frumoaselor case art deco erau pe jumătate ruinate, doar azulejos străluceau în soare. Platanii uriaşi şi atmosfera liniştită se aflau într-o contradicție crasă cu gălăgia şi macaralele de pe marele bulevard pe care Stephan tocmai îl lăsase în urmă. O zonă rezidențială pentru locatari cu pretenții, une bonne adresse. Regatul României îşi plasase în această zonă diplomații conform rangului, nu numai pentru a le oferi o viață agreabilă, ci şi ca să facă figură bună în Portugalia neutră. În stânga şi în dreapta se aliniau vilele una lângă alta, alternând cu mici restaurante. Acolo se afla şi acea urâtă biserică albă, iar oblic față de ea, numărul 147. Aici avuseseră deci loc faimoasele Soirées cu Ministrul Propagandei şi soția acestuia, înainte ca starea Ninei să se înrăutățească atât de mult încât Mircea să nu mai poată decât să se roage pentru ea. În biserica Fátima îngenunchea o bătrână în fața unui altar gol. Pe Stephan l-a luat cu frig şi a ieşit repede pornind în direcția marelui parc al oraşului. Încălzit de soare, a coborât alene spre statuia Marchizului de Pombal şi brusc s-a simțit sătul de toate poveştile astea vechi. L-a cuprins dorul de mare specific unui locuitor din interiorul teritoriului cum era el. Luând o decizie rapidă, s-a urcat în trenul de Cascais. Blocurile de locuințe urâte au făcut treptat loc unor vile cochete cu mici grădini, deschizând orizontul spre estuarul Tejo-ului şi largul mării. În Cascais, un sat pescăresc pentru turişti, şi-a căutat un loc pe plajă şi şi-a comandat o cină pe cinste. Oare s-o putea trăi bine în Portugalia? Nu părea deloc imposibil; ce îi lipsea lui acum era una din portughezele acelea frumuşele care se plimbau pe plajă. O fi suficientă portugheza pe care o vorbea el pentru un flirt? Sau ar trebui mai întâi să frecventeze cursul pentru avansați? Un negustor ambulant vindea scoici, ochelari de soare şi plăci de azulejos pe plajă. I s-a adus limba-de-mare, a început să mănânce şi pentru prima oară se simțea chiar mulțumit de sine şi de lume: disertația putea să mai aştepte, acum era în vacanță. După cină s-a dus să se mai plimbe pe plajă. Ca o minge de un roşu intens cobora soarele la orizont lăsând în urma lui un abur cețos. Treptat s-a lăsat răcoarea. Rua da Saudade: denumirea asta nu i se părea oarecum cunoscută? Brusc s-a oprit în fața unei căsuțe albe şi a citit o plăcuță. Aici, la marginea Cascais-ului, şi-a petrecut Mircea ultima iarnă, lângă o piață de peşte şi o ruină, dar cu o frumoasă privelişte asupra stâncilor şi mării. Între timp casa a fost demolată şi înlocuită cu una nouă, stânca însă mai era acolo, la fel şi marea, dar piața de peşte fusese izgonită de o parcare. Deodată şi-a reamintit: astăzi revenea acasă Doamna Profesor iar el trebuia să o găsească. Repede s-a întors la hotelul de pe plajă ca să întrebe dacă putea da un telefon. De astă dată menajera a fost ceva mai amabilă: Da, Senhora s-a înapoiat. Un moment, vă rog. Momentul a durat destul de mult, apoi s-a auzit o voce feminină într-o franțuzească impecabilă. Da, primise scrisoarea lui, şi era gata să-l întâlnească. Se descurca el oare în Lisabona? Nu? Atunci i-ar propune pentru mâine după-amiază Pastelaria Suiça din Piața Rossio. Cum o va recunoaşte? Asta n-ar fi o problemă. El, Stephan, va avea la el romanul lui Mircea. Portarul hotelului l-a privit întrebător. Conseguiu? Stephan a dat din cap în semn că da. Va să zică mâine se va decide totul. Mai bine aşa, pentru că prea mult timp nu mai avea. În drumul spre gară a mai trecut o dată prin Rua da Saudade. Cui să fi încredințat bărbatul singuratic din Bucureşti înainte de plecarea la Paris manuscrisul său, la sfârşitul războiului, când precis se temea că-şi va pierde cetățenia română şi va deveni un paria în țara sa? Sigur că numai unui prieten emigrant. Singura posibilitate era soțul Doamnei Profesor, care murise de mulți ani. Doar ea îl putea ajuta.
Cu câteva ore înainte de întâlnirea fixată, Stephan se plimba prin cartierul Baixa, urcând pe colina Chiado, pe lângă librării, magazine de modă şi de vin de Porto, uitându-se tot timpul la ceasul de la mână. Minutarul înainta cu o încetineală enervantă spre cifra patru, în timp ce Stephan privea romanul prin care începuse totul. În fine a intrat în cafeneaua de modă veche şi s-a uitat în jur. Într-un colț, la o măsuță strategică, şedea o doamnă într-o elegantă rochie verde. Ea trebuia să fie. Bonjour, madame. I-a răspuns dând din cap şi l-a invitat cu un gest al mâinii să ia loc. După ce chelnerul a luat comanda, a început să-l chestioneze fără ocolişuri despre originea, studiile, disertația lui. Stephan i-a răspuns cât a putut de bine. I-a povestit despre entuziasmul față de romanul lui Mircea, pe care îl citise în timpul liceului, despre studiile sale de filosofie din Zürich şi disertația în care spera să aducă ceva nou, ceva care le scăpase până atunci celorlalți cercetători: numeroase aluzii din Jurnalul lui Mircea menționau că, în anii 40, lucrase la un studiu despre Luís de Camões şi simbolismul apei, un proiect care nu a fost niciodată dus până la capăt. Oare Mircea nu lăsase aici în Portugalia nimic altceva decât o biografie a dictatorului şi câteva insignifiante articole de ziar despre identitatea latină a românilor? Nu putea şi pur şi simplu nici nu voia să creadă asta. Ceva tot trebuie să fi rămas, poate un manuscris nepublicat sau cel puțin un fragment? Vous voulez m’aider, Madame? A urmat o tăcere mai lungă, în timp ce chelnerul a adus cafeaua şi prăjiturile. Veniți peste trei zile la aceeaşi oră la mine acasă. Adresa o cunoaşteți. Am să vă arăt ce mi-a rămas de la Mircea. Dar ceva trebuie să vă spun de pe acum: nu e mare lucru. Cu sentimente amestecate s-a întors Stephan la hotel. Convorbirea decursese mai bine decât se temuse, dar ce să mai facă în următoarele trei zile? S-a hotărât să o caute pe autoarea de cărți pentru copii din Porto şi să se oprească în drum la Buçaco. Trebuia neapărat să afle dacă decorul celebrei scene de dragoste din romanul lui Mircea corespundea sau nu realității.
Dis-de-dimineață s-a urcat în Expresso Alpha în gara Santa Apolónia şi a plecat spre nord. Mai întâi a călătorit de-a lungul Tejo-ului, pe urmă prin interior. Stephan răsfoia romanul, căutând capitolul care se petrecea în Portugalia, şi s-a cufundat în lectură. Lousã! Cinco minutos. Stephan a sărit în sus. Aici trebuia să coboare, ca să ajungă în pădurea de la Buçaco. În adormita stațiune climaterică a căutat autocarul care să-l ducă la curiosul castel-hotel, care în ghidul de călătorie era desemnat drept un tort de nuntă din piatră. În serpentine înguste urca şoseaua tot mai sus prin pădure, tufe de ferigi răsăreau pe marginea drumului, alternând cu mici capele, cascade şi colibe de lemn. Brusc, după o curbă, a apărut fostul pavilion de vânătoare – crenelurile şi cupolele, capela cu rozetă, micul lac. Surprins s-a plimbat Stephan prin încăperi, uriaşa sufragerie, salonul cu scaune de piele, armuri, lustre, capitolaşe şi vaze. Whimsical Hodgepodge citise într-un ghid englezesc pe care îl răsfoise în căutarea de ponturi pentru călătorie. Formula îi plăcuse. Acest amestec de stiluri amintind de spleen trebuie să-l fi impresionat pe Mircea la fel ca pe el. Aici şi numai aici puteau să se găsească cei doi îndrăgostiți şi să se piardă din nou imediat. Stephan a cerut să i se arate o cameră, care se potrivea cu descrierea şi a privit pe fereastră spre grădină. Pretutindeni tufe luxuriante de ferigi. Cu plăcere s-ar mai fi plimbat puțin, dar trebuia să ajungă la Porto unde autoarea de cărți pentru copii îl aştepta deja. A mai chemat-o o dată din holul hotelului, ca să-i comunice când va sosi. Da, veniți, vă aştept.
Taxiul l-a lăsat în fața unei căsuțe aproape de vărsarea fluviului Douro. A sunat la apartamentul 4º D prin interfon şi a aşteptat. S-a auzit zumzetul deschiderii uşii şi a urcat. Sus pe palier îl aştepta o doamnă cu părul alb şi ochelari mari care i-a zâmbit prietenos. Va să zică, ați reuşit? L-a condus în locuința spațioasă plină de tablouri şi suveniruri. Stephan se bucura să poată vorbi din nou nemțeşte şi s-a interesat cu însuflețire de viața emigrantei, care trăia de atâția ani la Porto. Spera să afle de la ea ceva mai mult despre Portugalia în cel de-al Doilea Război, acel straniu, trist paradis pe malul Atlanticului, care pentru majoritatea celor urmăriți de nazişti fusese ultima salvare. Eu am avut noroc, îi povestea ea. Dar fratele meu se plictisea prea tare aici, iar când a revenit mai târziu, l-au închis în lagărul de la Caldas da Rainha. Nu era chiar un lagăr de concentrare, aveam voie să-l vizitez şi să-i duc alimente şi țigări, dar prea plăcut nu trebuie să fi fost. A plecat pe urmă cu primul vapor în America. Stephan tot încerca să aducă vorba de Mircea. Multe nu ştiu despre el, aveam puține contacte cu românii, iar eu nu l-am întâlnit niciodată personal. După război un prieten american mi-a trimis o tăietură de ziar din Chicago, în care se spunea că a primit catedra drept recunoaştere a serviciilor deosebite aduse Pentagonului. În ce chestiuni era amestecat propriu-zis nu vă pot spune. Dar sigur n-a fost chiar un mieluşel nevinovat. Stephan s-a gândit la convorbirea cu Doamna Profesor şi a înțeles reținerea ei. Păi vine, aşa, un tânăr din Elveția, şi scoate la suprafață nişte poveşti de demult! Chiar dacă Stephan nu făcea acest lucru din plăcere sau ca să-şi vâre nasul în lucruri care nu-l priveau. Voia să-şi scrie disertația, chiar dacă în felul acesta devenea inoportun moralmente. Autoarea cărților pentru copii i-a făcut semn că venise momentul să plece, iar el i-a promis că-i va trimite un exemplar al tezei de doctorat. Nicăieri în Portugalia nu se simțise atât de bine ca în căsuța din Porto. Pe drumul de întoarcere a citit din cartea pe care i-o dăruise. Pe supracopertă a recunoscut un tablou din salonul ei.
Avenida Estados Unidos da América era un bulevard gălăgios, peste care vâjâiau avioanele la interval de trei minute. Automobile, autobuze, motociclete se înghesuiau prin densul trafic al după-amiezii. Oare aici chiar poate dormi cineva? Magazine mici, cafenele şi Copyshops se succed nestingherite printre intrările blocurilor. Stephan a căutat numărul casei şi, după ce l-a descoperit, era iarăşi în avans cu cinci minute. Dar nu i-a păsat. A sunat. De astă dată Doamna Profesor a fost mult mai prietenoasă. Era evident că nu-l mai considera un intrus inoportun. L-a condus într-o cameră de lucru cu o masă mare în mijloc şi un secreter demodat, din lemn de nuc, lângă fereastră. Pe masă se aflau mai multe cărți şi câteva scrisori de la Mircea; scrisul lui era inconfundabil. Menajera a adus cafea, iar Doamna Profesor i-a arătat ce pregătise pentru el. Prima ediție a unei piese de teatru, Iphigenia, şi traducerea romanului lui Mircea, care-i plăcuse atât de mult lui Stephan. A luat în mână volumul cu pete de mucegai, l-a răsfoit şi a privit-o întrebător. Da, romanul acesta l-am tradus, în anii şaizeci. M-a ajutat soțul meu, altfel nu aş fi reuşit. Mircea mi-a fost foarte recunoscător şi a scris personal o prefață pentru ediția portugheză. Toate astea s-au petrecut demult. A deschis sertarul inferior al secreterului. Deasupra se afla o scrisoare cu antetul Meadville Seminary şi dedesubt un plic galben. Doamna Profesor a închis brusc sertarul şi i-a arătat scrisoarea. Vedeți, mult nu mi-a rămas. Scuzați-mă un moment... A părăsit încăperea şi a dispărut la capătul coridorului. Se auzea ca şi cum cineva ar fi fost certat zdravăn. Mai mult nu putea obține. Acum ori niciodată, şi-a spus Stephan. S-a aplecat, a deschis sertarul mobilei vechi şi a pus mâna pe plicul galben. O duzină de foi îngălbenite cu un scris suficient de cunoscut: Luis de Camões et le symbolisme aquatique, a citit Stephan, şi inima a început să-i bată tare. Manuscrisul nu era datat şi nici iscălit. Dar nici nu era nevoie. Stephan ştia că găsise ceea ce căuta. Dojana de la capătul coridorului se apropia de punctul culminant. Stephan s-a strecurat repede prin uşă şi a zbughit-o pe scări în jos, ieşind în stradă şi intrând în Copyshop. Slavă Domnului, nu era coadă în fața aparatului. Cu o grabă nebună a copiat paginile, a plătit şi a alergat din nou pe scări în sus. Nici nu pusese bine plicul la loc în sertarul inferior, că s-a stins gălăgia de la capătul coridorului. O siluetă feminină s-a strecurat pe uşă afară. Curând după aceea a venit înapoi Doamna Profesor, străduindu-se vizibil să-şi recapete cumpătul. Acum trebuie să plecați. Îmi pare rău. Poate altă dată. Au revoir.
Ajuns în camera de hotel, Stephan a pescuit copiile de sub cămaşă şi a început să citească. Luis de Camões et le symbolisme aquatique era scris în franceză şi recapitula mai întâi teze cunoscute despre simbolistica mării, a scoicilor, a melcilor de mare şi perlelor, toate simboluri ale femininului, ale morții şi renaşterii. Pasionant devine manuscrisul abia când Mircea dă glas Lusiadei şi Insulei lui Venus în Cântul al IX-lea. Naşterea lui Venus de Sandro Botticelli din Galleria degli Uffizi din Florența i-ar fi servit lui Camões drept model pentru acel cânt. Ca şi la Botticelli, Venus ar încorpora în acelaşi timp procreația, moartea şi învierea. La Camões s-au mai adăugat două semnificații: răsplata pentru descoperirea drumului spre India şi profeția despre declinul Imperiului portughez, care la 1580 a intrat sub dominație spaniolă. Aici textul s-a întrerupt. Să fi pierdut autorul firul, să fi căzut într-o depresie, ori circumstanțele exterioare l-or fi împiedicat să continue? Cufundat în gânduri privea Stephan pe fereastră Lisabona în asfințit. Cine va crede că el – un student la filosofie din Zürich – a descoperit la Lisabona un manuscris nedatat aparținând marelui cercetător al miturilor? Oare un grafolog va putea să demonstreze că textul fusese scris de Mircea? Dar nu avea la el decât o copie. Oricum, călătoria la Lisabona nu fusese zadarnică.
După o noapte agitată, Stephan s-a trezit foarte devreme şi a observat că oraşul era învăluit într-o ceață uşoară. Cu toată ceața, voia să mai vadă o dată marea, înainte de a se întoarce acasă. Aşa că s-a instalat în autocarul de Caparica, a trecut peste uriaşul pod suspendat, pe lângă statuia lui Christ binecuvântând şi a alergat peste şinele micului decovil. După ultimele case, plaja devenea tot mai sălbatică. Stephan s-a aşezat pe o piatră şi a privit marea din fața lui: de aici încolo doar apă până în America. Atunci ceața a început să se destrame. La orizont a apărut un disc palid, apoi a ieşit soarele, iar Stephan i-a zâmbit recunoscător. I s-a părut că aude nechezatul slab al unui cal care închipuia pe mare o pată albă nedesluşită. Pesemne că o fi visat cu ochii deschişi, căci curând soarele a dispărut din nou în ceață. L-a luat cu frig. A aruncat o privire la ceasul de la mână şi s-a speriat. A alergat spre stația decovilului şi a sărit peste şine. Trei ore mai târziu decola avionul.
Traducere din germană de Micaela Ghițescu