Eseuri
Cristian Iftode
TRIBULAȚIILE AUTENTICITĂȚII
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
„Scriu prost, zise el, dar ce alinare să poți reveni, din când în când, pe urma paşilor tăi”. Ai tăi? Mai sunt eu omul care acum zece ani îi spunea ei ceea ce abia acum mi s-ar părea că are noimă să spun? Ceea ce, e posibil, peste încă zece ani mi se va părea că abia atunci „face” sens? More or less. Eu, al meu, pe mine, mă; poate că nu e nimic mai adânc, nimic substanțial, în afara acestui principiu gramatical de localizare şi focalizare a unor fluxuri. Eu, al meu, pe mine, mă. Eu nu sunt „al meu”, din clipa în care mă dezic de trecutul meu, de acest decupaj arbitrar şi perspectivist de clipe, numit memorie; eu nu sunt „al meu” nici atunci când mă sperie viitorul, chiar ştiind că nu e nimic de speriat, dacă sunt mereu altul, şi oricum, altul decât cel care s-a speriat. Totul e străin, fiecare gând pe care îl am încetează să fie „al meu”, odată ce a fost gândit, exprimat, devenind gândul unui „el”: ființă fictivă, construită din cioburi de amintiri. Şi atunci, cui îi pasă de „mine”? Cine e „subiectul-obiect” al îngrijirii de sine? Dar ce mai contează?
Poate că nu suntem decât extremitățile fluide ale unei Vieți în continuă expansiune, ea însăşi, la o altă privire, doar o clipă şi o bătaie din aripi într-un Univers in-diferent, Univers conținut şi conținător, Univers ce încape în podul palmei şi durează cât o singură respirație a celui mai umil animal din Univers…
Când eşti tânăr, crezi că eşti hărăzit unor lucruri mari. Fiecare gest pe care îl faci, fiecare zâmbet pe care îl oferi cu o princiară nepăsare, totul se organizează într-un destin. Pă?e?ti singur, foarte sigur de steaua ta. Ştii că oricât de mult ai greşi, greşelile tale sunt inspirate, ba chiar necesare în realizarea marelui plan. Deschizi mereu cartea potrivită, la pagina care trebuie; pleci fără să priveşti înapoi, pentru că ceva mai bun te aşteaptă în stația următoare; eşti intransigent cu defectele celorlalți şi miop când vine vorba de ale tale; eşti - mai presus de orice, fără ezitare - eşti Tu, liber de remuşcări sau regrete.
Poate că nu a existat vreodată un astfel de om. Poate că ne clădim biografiile poticnit, cu mii de ezitări, de suişuri şi coborâşuri; nu contează. Important e că la un moment dat, începi să priveşti înapoi, ros pe dinăuntru de otrava unei bănuieli: şi dacă am ratat deja şansele cu adevărat bune? Dacă ce era mai bun e în urmă, iremediabil pierdut, compromis?
Probabil că unii dintre noi, fie şi unul dintr-o mie sau un milion, nu se trezesc niciodată din acest vis (sau doar abia atunci când simt iminența sfârşitului fizic). Problema este ce faci, sau ce facem, dacă nu ne numărăm printre „aleşi”; dacă devenim pe zi ce trece mai siguri că nimeni şi nimic nu se îngrijeşte de noi, de şansele noastre în loteria cosmică; ce facem atunci când realizăm astronomica raritate a lozului câştigător, conştienți că am dat deja cu piciorul unor oportunități majore? Cineva, să zicem un alter ego, îmi spunea mai demult: „simt în tine ceva, ceva ca o ruptură, un scurtcircuit; ca şi cum toate acumulările tale, fluxul de idei, energia creatoare, toate se scurg cumva pe de lături, printr-o fisură; iar ceea ce ajunge la destinație e prea puțin sau prea firav în comparație cu ce ai putea – sau chiar ar trebui – să înfăptuieşti”.
Ce se întâmplă atunci când înțelegi că nu eşti destinat unor lucruri mari? Sau încă mai grav, mai angoasant, continui să crezi că ai fi putut fi unul dintre cei câțiva ce îşi realizeză potențialul, dar înțelegi cât de uşor e să faci un pas greşit, cât de uşor e să te pierzi. La un milion de potențiali Shakespeare există cu adevărat unul singur: cel care nu a făcut nicio eroare în acest joc cu reguli oculte, fără instrucțiuni. Sau poate că nici el nu a avut vreun merit: nu există „liber arbitru”, doar o loterie universală cu un singur câştigător, la un milion de ratați.
Cred că momentul decisiv e acela în care accepți că nu există niciun destin, ci doar anumite daruri şi blesteme, „eredități” şi conformități, dar că tocmai de aceea ai şansa ta de a face o diferență, de a reuşi să mergi pe sârmă, de a-ți reveni şi a-ți construi un Destin.
Când eşti tânăr, crezi că eşti original prin simplul fapt că respiri, această originalitate fiind confirmată, la o privire mai atentă, de credința în originar, adică într-o formă, fie ea camuflată, de predestinare. Când vine criza, eşti tentat să adopți soluția adversă: „Da, acum înțeleg că eram ca voi ceilalți tocmai pentru că mă credeam diferit; dar pot fi încă original, dacă mă creez, dacă îmi asum sarcina modelării de sine” etc. Tot jargonul existențialist e o sforțare de a deturna, astfel păstrând, sublimând, idealul romantic – de fapt, unul încă foarte creştin – al autenticității înțelese ca exprimare a „adevăratului” Sine, a adevăratului chip. Sinele se „mută” astfel din poziția unui originar mereu deja falsificat pe scena socială, în aceea a unui stadiu final la care se poate accede, învingând o mie de ispite şi încercări. Aleşii, „elita”, păstrează încă acea aură de poveste din mentalul colectiv, întreaga forță a arhetipului, doar că povestea se mută din zona predestinării, în aceea (mai „democratică”) a unei elite care emerge, care se face şi se recunoaşte mutual: ai şi tu şansa ta, cât de mică, de a-ți găsi locul la masa aristocraților spiritului!…
De fapt, cu ce e mai puțin fatalistă această poveste? Ne pierdem în jocul interminabil al aporiilor libertății: cum ai putea trasa o linie care să separe net aportul înzestrărilor tale naturale de tăria convingerii tale, de încăpățânarea ta de a nu te abate din drum şi de a nu rămâne în urmă, plângându-ți de milă? Nu sunt oare, în cele din urmă, şi forța sau încăpățânarea tot trăsături înnăscute de „caracter”?
Şi atunci, survine criza următoare: înțelegi că nu există un Sine adevărat, fie el originar sau final, enigmă care te aşteaptă să o descifrezi sau operă de înfăptuit. Înțelegi că nu eşti nimic altceva (nimic substanțial) decât această lipsă de „sine”; ori, mai curând, că sinele nu e altceva decât această absență originară, acest centru gol, această disponibilitate extremă de a asuma roluri şi personaje, de a juca în cât mai multe piese, pe cât mai multe voci. O poziție de Eu - doar atât. Dar ce libertate amețitoare!
Să o spunem didactic: de la sinele originar, la sinele final; iar apoi, tranziția (eliberatoare) spre sinele multiplu, dispersat. Spre lipsa de sine (substanțial sau final), asumată cu voioşie, „postmodern”.
Toate bune; doar că povestea pare să nu se termine nici aici (se încheie la un moment dat, se sfârşeşte inevitabil, dar nu se desăvârşeşte, nu se finalizează). Deloc întâmplător, adepții modelului „dispersat”, al ceştii zen sparte (precum Deleuze-Guattari, de exemplu) purced apoi la dizolvarea misterului morții: moartea ta, aceea pe care nu ți-o ia nimeni şi care ți-ar fixa povestea într-o judecată finală, chiar dacă „imperfectă” (ceea ce era pentru cineva a fi, faptul de a fi ca fapt de a fi fost, corespunzând vieții ca act „perfect ce tolerează un încă”, aşa cum sugera Brague), moartea ta, aşadar, se dizolvă în lanțul mecanic al unor nenumărate morți „mici”, anonime, indispensabile funcționării Sistemului: „Trebuie ca experiența morții să ne fi înzestrat cu exact atâta experiență lărgită pentru a trăi şi a şti că maşinile dezirante nu mor” (Anti-Oedip). La fel şi iubirea, această invenție romantică, readusă la stadiul unor fluxuri dezinhibate şi polimorfe ale dorinței, arbitrar fixată asupra unor „obiecte” – blocaje mai mult sau mai puțin temporare în locul unor „întâlniri destinale” (subiectul uman nemaifiind, el însuşi, decât „o piesă adiacentă”).
Şi dacă povestea se repetă, la intervale din ce în ce mai dese? Dacă sinele dispersat nu e decât un moment, poate necesar, însă nu definitiv, în decantarea sau cristalizarea anumitor Idei; în depistarea unor recurențe? Dacă nu ai cum să nu sesizezi anumite pattern-uri în gândirea ta, ca şi în propria-ți viață - precum femeia aceasta, niciodată aceeaşi şi niciodată alta, schimbând mereu numele şi măştile, dar parcă „aleasă” mereu pe acelaşi calapod?… Prost aleasă, bine aleasă, nu mai contează; important e că ceva mereu se repetă.
Şi atunci, iarăşi, de ce să nu pariezi pe un Sine? De ce să nu încerci să fii acest model care te atrage irezistibil şi pe care gândurile tale, visurile tale, exortațiile tale par să-l reproducă la nesfârşit? De ce să nu fii subiect al voinței şi totodată al acțiunii? Pe scurt, un subiect. Poate că aici e secretul, secretul originar, taina ta, chipul tău, menite să le descoperi întru sfârşit, să le constați retrospectiv. La fel de bine se poate însă ca aşteptările celorlalți — în fond, nevoia de predictibilitate girând toate interacțiunile sociale — să fie cele care te obligă la fixarea mai mult sau mai puțin arbitrară într-o identitate stabilă: până când devii prizonierul „propriilor” convingeri şi atitudini. „Avem nevoie unii de alții pentru a putea fi cineva, oricine”, scria undeva B. Williams. Iată cum ne învârtim în cerc.
Dar dacă singura şansă în orizontul „autenticității” rămâne aceea de a converti o circularitate vicioasă într-un „cerc al înțelegerii”, viața cotidiană, într-o altfel de viață (riscăm să o numim „filosofică”?), una care să refacă paşii în sens invers, de la dispersia rolurilor sociale, spre putința mediată de a te recunoaşte într-un final şi a afirma, în cunoştință de cauză: „e un fapt că sunt ceea ce sunt şi gândesc ceea ce gândesc”? Poate că aceasta rămâne, în cele din urmă, singura alternativă concretă la refuzul teleologiei şi la asumarea schizofrenizării ca un proces fără termen: „Aceşti oameni ai dorinței (sau care încă nici nu există) sunt precum Zarathustra. Au parte de incredibile suferințe, vertijuri şi maladii. Au spectrele lor. Trebuie să reinventeze de la capăt fiece gest. Dar un astfel de om se produce ca un om liber, iresponsabil, solitar şi voios, capabil în sfârşit să spună şi să facă ceva simplu în propriul său nume, fără să ceară voie, dorință care nu duce lipsă de nimic, flux care trece peste baraje şi coduri, nume care nu mai desemnează niciun eu. Pur şi simplu a încetat să-i mai fie frică să înnebunească”. Dar chiar nu vi se face puțin frică, din când în când, oameni buni?