EVENIMENT

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

Ce îmbrățişez atunci când te strâng în brațe? O nalucă, o adiere, un lut? Un suport pentru brațele mele? Un vis? Un popas? Dar dragostea curge. Dragostea e „lichidă” în vremuri postmoderne, spunea cineva. Îmbrățişez atunci un prilej, o ocazie, o întâmplare care mi te scoate în drum, scoțându-mă în afara drumului. Banalitatea miraculosului: încă un bun prilej pentru a rata un poem. Un prilej bun pentru un poem prost.

Probabil că ambalajul e de vină. Ambalaj lucitor, cutie goală. Ambalaj lucitor, cutie plină. De fapt, cine are nevoie de ornamente? Cine se pierde pe drum? Nu, ar fi prea uşor. Toți ne pierdem pe drum; doar aşa există un drum, nu o mare. Realitatea drumului, nevoia asta disperată de sens. Fuga de popas, nevoia de popas. Ambivalența.

Quid ergo amo, cum Deum meum amo? Aşadar, ce iubesc eu, atunci când îl iubesc pe Dumnezeul meu? Caputo întrezărea aici dorința nestinsă de eveniment, de „absoluturi fragile”, constitutivă oricărei teo-logii. Se întâmplă însă ceva (cu mine, în mine, pentru mine). Se întâmplă Celălalt. Se dă Celălalt.

A fost de ajuns un mic răgaz, o pauză de la studiu. Nu. Şi o mică răceală. Iarăşi nu. Şi îndemn? Ce îndemn… Atunci când ți se întâmplă ceva, ceva deosebit, atunci când nu e vorba doar de o întâmplare, atunci, atunci nu ştii niciodată când se întâmplă. E prima condiție a evenimentului, aceea de a fi „insesizabil în imanență”. Pe moment, nu ştii ca e vorba de un moment, nu ştii că eşti părtaş la un eveniment, la Unul care nu te va lăsa neschimbat, nebântuit, neanimat. Pe moment. Vei reveni apoi, în amintire, de nenumărate ori, muşcând în gol precum câinele părăsit când aleargă după maşini. (Un „automatism natural”, o maşină organică, nu atât câinele, fie el cartezian sau pavlovian, cât fuga noastră „teologică” după evenimente.) Şi asta ne ține în viață.

Ce să mai vorbim, e ca atunci când te îndrăgosteşti. Nu doar că îndrăgostirea este evenimentul par excellence, ci orice eveniment e o declarație de iubire în alb, iubire pentru necunoscutul care ți se pare deodată familiar, fără a înceta să rămână straniu, străin, răpitor. Te-a aşteptat într-o paranteză, la margine de rând, răbdător. Până se iveşte ocazia. Iar atunci când în fine se întâmplă, apuci să îi spui doar atât, întorcând privirea din mers: „Ştii, de fapt eu nu pot opri pentru nimeni…”

Da, e ca atunci când te îndrăgosteşti. Poți să spui când s-a întâmplat exact? Sigur, cei mai mulți pot, chiar se vor grăbi să-şi nareze propria întâlnire „destinală”. Dar asta doar pentru că operează un decupaj arbitrar, pentru că au nevoie de un punct fix, de un reper existențial. Nu, atunci când se întâmplă, ştii că se întâmplase deja, că se întâmplase cumva sau, ceea ce e totuna, că nu se va întâmpla niciodată ca atare. Nimic altceva nu este evenimentul, decât această dublă promisiune şi dublă reamintire: a faptului că începutul tău nu este al tău, că viața străbate mai departe şi mai „în urmă” decât memoria, decât istoria, decât persoana. Reînnoirea promisiunii că te-ai înşelat, că mai rămâne ceva, că mai există urmare, ca viața este „Unu+n”.

„Cum s-a întâmplat asta? O văzuse de o mie de ori, dar într-o seară a văzut-o totuşi într-o anumită lumină, azvârlindu-şi într-un mod semeț capul într-o parte şi râzând, în vreme ce vorbea cu o prietenă, ducându-şi la ceafă într-un anumit mod mâna, o mână nu deosebit de subțire, o mână de fetiță, nu deosebit de gingaşă, gest la care mâneca albă de muselină îi alunecase de la cot spre umăr, o auzise accentuând într-un anumit mod un cuvânt, un cuvânt oarecare, dar cu o vibrație caldă în glas, iar în clipa aceea inima sa fusese cuprinsă de o încântare mult mai intensă decât …”.

Evenimentul: acela care nu încape în nicio poveste, acela fără de care nicio poveste nu ar avea rost. Evenimentul tău. Plural, fracturat, ne-numărat. Evenimentul nu se scrie decât la plural, ca metaforă. (Încă o reminiscență derridiană, a n-a oară.)

De fapt, ce s-a întâmplat? Nimic, chiar nimic. Împreunez brațele ca într-o gigantică strânsoare de pumn, dar nu se întâmplă nimic. Nicio mângâiere. Pe tine nu o să te mângâi niciodată, nu o să te țin niciodată în brațe. Nu o să te mint niciodată, nu o să te dezamăgesc, nu o să-ți înşel aşteptările. Nu o să te plâng, nu o să te gust, nu o să te contaminez. Nu-ți voi desface ambalajul ca să mă uit înăuntru. Şi pentru că nu-ți voi oferi garanții, nu va exista niciun termen de valabilitate. Nu vei expira niciodată. Nu vei deveni insuportabil de suportabilă, de banală, de isterică. De aceea pot să îți spun, numai ție: secretul nu e să te porți ca şi cum ai avea un secret, secretul nu e să te porți ca şi cum ai avea un, secretul nu e să te porți ca şi cum ai avea, secretul nu e să te porți ca şi cum ai, secretul nu e să te porți ca şi cum, secretul nu e să te porți ca şi, secretul nu e să te porți ca, secretul nu e să te porți, secretul nu e să te, secretul nu e să, secretul nu e, secretul nu, secretul. Secretul e. Simplu.