Poezie
Gheorghe Grigurcu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Zi
Gîndurile se usucă pe cîmp
trece alene pe bicicletă senzuala Libertate
cu glezne de fildeş
cimitirul e plin de morminte cum un ciorchine
îndesat de boabe
norii în asfințit îşi trag fermoarul
şi-atît.
Bătrînul
Totul absolut totul mă uzurpă
pare-a spune bătrînul cu pipa stinsă-n gură aşezat la poartă
aidoma unui suveran detronat
o firească pauză între ființă şi neființă
şi degetele-i groase bat uşor în tabachera de-argint înnegrit
tactul unei muzici dispărute-n trestii
şi bărbia-i acoperită cu țepi albi începe să tremure
ca apa unei bălți de odinioară opintindu-se
să-şi înghită propria imagine
în fața lui cîțiva tineri gălăgioşi joacă table
dar cu coada ochiului observă iute împrejurimile gloriei lor
piepturile lor puternic bombate leneşe
acoperite cu zemoase păşuni incredibil de verzi.
Condiții
Numai o mare o foarte mare atenție
o neclintire cum la vînătoare
o scriitură-ncordată lucioasă cum o armă
o neclintire un vis
sfredelitor bănuitor
avînd curajul de-a se pîndi pe sine
ca şi cum nu s-ar cunoaşte deloc.
Matinală
Harpii cum ramuri care cresc
roade rumene cîntînd cum cocoşii
poneiul salută paharul cu sifon
în care se-mbăiază Soarele de dimineață
în cablul telefonului mlaştinile preistorice clipocesc tună
vorbesc exasperant.
Concluzie
Nu e nimic
definitiv nu e
nimic de făcut
nimic de azvîrlit
în mare nici
un nimic
de nimicit.
Avarii
De-atîta încordare-a oglindirii oglinda a crăpat
o linie întunecată întunecă toate lucrurile
din ea se scurge sudoare şi sînge
un obraz anorganic brăzdat de-o gură vie
o crăpătură ce mormăie dar nu scoate o vorbă
îngustîndu-se lățindu-se fără a ezita
o crăpătură pînă-n adîncul lumilor.
Vînătoare
Porneşte vînătorul ca o linie şerpuită
vînatul ca o pată de culoare
îl crede pe cuvînt pe vînător
şi-i pune la-ndemînă nuanțele care moțăie pe dealuri
ori gînguresc între stejari apatici
ascunsele semnificații atît de la vedere
care pîndesc la marginea rîpelor
vibrează cum oglinjoare parfumate-n care frunzele
roz galbene maronii țipă de plăcerea
propriei lor existențe însă tabloul
nici gînd să dispară
doar puşca vînătorului
cu delicatețea unui penel descrie încă un cerc
în care se află o imagine policromă
cum o pasăre-n cuibul ei.
Declin
Buzele tăioase aruncate la fier vechi
pălării la modă-n interiorul tigvelor
pelerinele muntelui înfăşurîndu-i strîns coastele
vid care-ți umple odaia şi iese alene pe fereastră ca un fum
miros rotindu-se la nebunie cum o sfîrlează
mănuşi incandescente cum filamentele becurilor
cuvinte ce se scutură din frază sunete ce se scutură din cuvînt
aidoma stropilor de ploaie
grădină rătăcită într-un pantof
gînduri pe care le-mprumutăm cu dobîndă.
Tinerețe
Anii tineri cu paşi
ridicol de mari
de parc-ar umbla pe catalige
îi vezi şi-acum uneori
vezi cum umblă pe cîmp
chiar şi pe străzile periferice
ori prin scuarul abia înverzit
două-trei vise poartă la subsuoară
nu mai mult
două-trei fraze-n gîtlejul clămpănitor
şi cum strălucesc în Soare
țepeni şi deşirați
ca nişte păpuşi ce-au crescut
aidoma copiilor
care s-au jucat cu ele.
Curaj
Puțin curaj şi tulburea imensitate se limpezeşte
puțin curaj şi viața va decurge va curge-n ea însăşi
în forma ei de sticlă binecunoscută printr-o pîlnie
puțin curaj şi viața se va aşeza
precum un lichid etichetat
doar cîteva picături vor cădea pe de lături
cîțiva stropi roşietici
dar nu precum sîngele necruțător
sfîşiind ca o gheară carnea pămîntului
dar nu precum vinul amețitor (o amintire născocită pe loc)
ci ca o apă netrebnică de la curățenie de la spălatul vaselor
vai de apa netrebnică.
Proverbul
Scoți proverbul din teacă
aidoma unui pumnal
proverbul care de la o vreme
nu spintecă ci-nțeapă
care nu-nțeapă
ci mîngîie
care nu mîngîie
ci doar priveşte-n gol
ca un om între două vîrste.
Teorii
Atîtea teorii străbătute de vocile greierilor
cîteva obiecte uzate stau de vorbă-ntr-un tren
cîțiva oameni sunt despicați cu toporul cum butucii
auzi un geamăt al norului căruia i-a plesnit o arteră
oasele somnului putrezesc pe maidan
rocile-nghețate ți s-au furişat în pat.
De iarnă
Cum ninge din Sud cum se-ntinde panglica firii
ca pe-un cap de fecioară
mătasea firii încă atît de tînără
şi violența crima am îngăimat fără-a şti ceva
un obraz de porțelan o suflare de floare
(şi nu există alte dovezi doar că ninge).
Epuizare
Plictisiți grăbiți neatenți supuşi ostenelii ce ne caută
ne preface-n animale (o Circe)
şi fiecărei deschideri spre-o altă Lume pe care o-nchidem
cu palma
şi fiecărei deschideri spre-această Lume căreia-i facem
cu ochiul
ne caută osteneala ne-aşează acolo unde vrea ea
(fericite aceste locuri mediocre)
ne-ndeamnă să fim noi înşine cu un efort minimal
(plină strada de coji de semințe cum un impudic cer înstelat).
Scriitorul
Nu scrie mai întîi citeşte
de pe chipul tău un alt chip
de pe cartea ta de joc o altă carte
de pe gîndul tău un alt gînd
şi-atunci cînd scrie te descrie pe tine
ca şi cum nu ți-ar fi văzut niciodată
nici chipul nici cartea de joc nici gîndul
cele adevărate
te-ntorci te recunoşti doar pe tine
pe El nu-l recunoşti niciodată.
Echivalențe
O zi nervoasă ca un cal pur-sînge
o zi îmbrăcată în catifea ca un catafalc
o zi fierbinte ca o cafea
o zi ca o scobitură într-un zid părăginit
o zi ca o limuzină ce s-a spînzurat
o zi ca parfumul deznădăjduit al unei petale de piatră
o zi ca o albină transformată-n bufon
o zi ca o privire ce nu se mai poate nicăieri oglindi.
Vîrstă
De cîtva timp pămîntu-ți cere saltul
o mulțime de roze se ceartă-ntre ele
se păruie femeile cum porumbeii
pentru-a te chema fiecare mai întîi
pufnind în rîs
şi încă n-am pornit
şi încă nu se ştie dacă.
Ars poetica
Opreşte poemul acesta exact în locul în care a-nceput
ca şi cum nu i-ar ajunge respirația nici pentru a se recunoaşte
fii ca şi poemul o simplă privire asupra unui lucru
care nu-şi mai aminteşte nimic
sau o lăuntrică măsură o simplitate
cum durerea ce n-ar mai dori să dizerteze
adoptă chipul poemului (uneori încordat crunt
numai fălci şi-aşteptare în solitudinea lui deplină)
fii ferm aidoma nesfîrşitei lui nesiguranțe.