Meridian
Leo Butnaru
VELIMIR HLEBNIKOV în traducerea şi prezentarea lui LEO BUTNARU
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
Personalitatea lui Velimir Hlebnikov (1885–1922) e una neordinară, impetuoasă şi polivalentă care, acum un secol, conjuga în mod original imaginația poetului, deducțiile omului de ştiință şi viziunea filosofului în stare de simbioză şi sinteze irepetabile, captivante, de o ideație de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale.
Viktor (Velimir) Hlebnikov se naşte în tabăra Hanskaia stavka (Reşedința hanului), parte componentă a localității (ulusului) Derbetul Mic, județul Cernoiarsk, gubernia Astrahany, în stepa populată de calmuci-nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră brațele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Tatăl, Vladimir Alekseievici, era savant în ştiințele naturale, ornitolog; mama, Ekaterina Nikolaievna (n. Verbitskaia), absolvise facultatea de istorie, fiind inițiată în literatură, muzică şi pictură. La vârsta de 4 ani, Viktor deja citeşte în limbile rusă şi franceză. Prima sa poezie care s-a păstrat, Ce-mi cânți tu mie, pasăre din colivie? datează din 1897. Peste un an, este înscris în clasa a 3-a a liceului din Simbirsk. Studiile liceale le termină la Kazany, după care se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universității din acest oraş. Peste un an, se transferă la secția de ştiințe naturale. Debutul în presă (1904) şi-l face în revista Buletinul vieții studențeşti, publicând lucrarea Încercare asupra unei noțiuni din ştiințele naturii. Anul următor, împreună cu fratele mai mare Aleksandr întreprinde o expediție în Ural, eveniment ce avu ecou relevant în creația sa (Menajeria, şarpele trenului, Două troițe-Razin de-a-ndoaselea). Se consideră că din acest an începe prima sa perioadă de creație ce durează până în 1914, când deja se formează caracteristicile de bază ale operei hlebnikoviene legate de mişcarea futuristă, neoslavofilism şi predilecția pentru compoziții mitico-utopice. Ca participant la o demonstrație studențească de protest este arestat şi ținut în detenție o lună de zile (1906). Deşi scria de mai mult timp proză, poezie, abia în 1908 debutează ca autor de beletristică, în revista Vesna (Primăvara), unde publică un fragment din nuvela Ispitirea păcătosului. Sănătatea sa dă primele semne de îngrijorare. Împreună cu familia pleacă în Crimeea. Toamna, se înscrie la anul trei al Facultății de Fizică şi Matematică a Universității din Petersburg. În 1909 se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secția Sanscrită, după care se înscrie la Facultatea de Istorie-Slavistică-Filologie a aceleiaşi instituții. Începe să frecventeze mediul literar al simboliştilor grupați în jurul revistei Apollon, unde V. Ivanov îl rebotează în Velimir (Principele lumii), prenume-pseudonim cu care îşi va semna opera. Aderă la Societatea Academia versului, unde-i cunoaşte pe A. Blok, M. Kuzmin, V. Briusov, N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelştam şi alții. Împreună cu fratele Aleksandr publică studiul Observații ornitologice din rezervația Pavdinsk (1910). Debut editorial ca poet în volumul colectiv Atelierul simboliştilor, unde este inserată celebra poezie Zakleatie smehom (Descântec prin râs); în almanahul Sadok sudei (Juvelnicul juzilor) este prezent cu poemele Menajeria, Cocorul, Marchiza Dezis. Din acest an, o rupe cu simboliştii, dat fiind că deja îşi conturase propria concepție filosofico-estetică şi autonomia convicțiunii poetice. În 1911 este exmatriculat de la Universitate pentru nefrecventarea cursurilor şi neachitarea taxei de studii. Îi expediază lui A. Narâşkin, membru în guvernul rus, lucrarea Schiță asupra modelului de prezicere a viitorului, în care era prevăzută „o cădere de stat” în 1917, vizând, bineînțeles, Rusia. La Herson, îi apare prima carte, Magistrul şi discipolul (1912). Peste alți doi ani, în acelaşi oraş editează volumul Creații ce include lucrări din anii 1907–1910, iar la Petersburg A. Krucionâh îi publică placheta Versuri. Din acest an, în creația lui V. Hlebnikov începe o perioadă de trecere care durează până în 1917. În 1916 e înrolat în armată şi trimis la țarițân. Internat într-un spital din Kazany, pare-se în secția de boli mintale. În anul următor este eliberat din armată. La Rostov-pe-Don, în prezența sa, i se joacă piesa Greşeala morții, scrisă şi publicată tot în acest an. De aici încolo, călătoreşte mult, inclusiv în Persia şi Caucaz. La Harkov, se întâlneşte cu Serghei Esenin şi grupul poeților imaginişti. Începe a se contura a treia şi cea din urmă perioadă de creație, în care patosul utopic este temperat de cruda şi confuza existență postbelică. În pofida pericolelor războiului civil, a foamei şi mizeriilor de tot soiul, călătoreşte prin Ucraina şi sudul Rusiei. Face în mod repetat tifos, de două ori este arestat, bănuit şi de albi, şi de roşii de-a fi spion. Poartă cu sine o față de pernă plină cu manuscrise, din care multe le pierde. În anul 1921 pleacă în Persia ca ataşat al Statului-Major al Armatei Roşii. Emigrând la Praga, Roman Jakobson editează volumul antologic Poezia rusă contemporană, prima parte a căruia i-o consacră integral lui Velimir Hlebnikov. În anul următor, cu ajutorul graficianului P. Miturici publică supranuvela (sau: suprapoemul; autorul îi spune: sverhpovest’ ) Zanghezi (care, de fapt, e şi o piesă de teatru!) ce exprimă cel mai amplu, în mod enciclopedic, exemplar, întreaga-i operă, precum şi polivalentele-i preocupări de ordin estetic, teoretic, experimental, novator. Iar la 28 iunie 1922, grav bolnav, Velimir Hlebnikov se stinge în localitatea Santalovo din gubernia Nijni-Novgorod. Cumnatul său, P. Miturici lasă următoarea mărturie nemijlocită: „Dimineața, pe la ora 7–8, la întrebarea Oldosiei Celnokova: „Îți vine greu să mori?”, a răspuns: „Da” şi curând şi-a pierdut cunoştința... Respirația şi inima îi slăbeau tot mai mult şi la ora 9 totul s-a sfârşit”. A fost înmormântat în satul Rucii, P. Miturici instalând o piatră tombală cu inscripția: „Velimir Hlebnikov – preşedintele globului pământesc”.
În tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale.
(ÎMI ZIC CĂ LUMEA)
Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
(1908)
COSAŞUL-GREIERAŞUL
Fluturoaripându-şi auroscrisul
Diafanelor tendoane, vinişoare,
Greieraşul-cosaşul în paneraşul burticii a adunat
Mulțime de ierburi, fel de fel de plante de pe mal de ape.
„Pini, pini, pini!” – flecări Zinziverul*.
O, înlebedire!
O, orizontonemărginire!
(1908-1909)
(ENTIMEMĂ)
Elefanții se izbeau cu colții, astfel încât
Fildeşul lor părea albe pietre în
Mâinile sculptorului.
Cerbii îşi încâlciră coarnele astfel, de părea
Că i-ar fi împreunat o-mperechere ancestrală
Cu mutuale patimi şi infidelități.
Râurile se vărsau în mare astfel,
De-ai fi crezut că brațul unuia îl strânge
Pe celălalt de gât.
(1910 – 1911)
CIFRELE
Vă privesc îndelung, scrutător, o, cifrelor,
Până prindeți a-mi părea întrupate-n fiare*, în pieile lor,
Cu brațul sprijinindu-se de tulpinile stejarilor dezrădăcinați.
Voi dăruiți comunitatea dintre mişcarea şerpuită-a
Coloanei vertebrale a universului şi dansul libelulei,
Voi permiteți a înțelege veacurile ca pe dinții
unui hohot de râs fulgerat.
Acum, ca nişte obiecte, mi s-au dilatat pupilele,
Spre-a afla ce ajunge Eul când deîmpărțitul i-i Unitatea.
(1912)
(ZEU ÎN CUŞCĂ)
1
O!
Dar poate că şansa va clipi
Cu ochii zbanghii ai celui spăşit?
A munților oprimare
Sub pălăria cerului în răsărit,
Înzorire cruntă, încrâncenată.
Pe noi ca peştele ne-au prins colo,
Unde-i pescarul, năvodul, unde bărcile se zbat,
Unde marea se roagă hilar la țipar: spală
Cu vârtoasă zolire obielele valurilor.
Şi spuma lebedei țiparul o va înțelege,
Cu căpşor de şarpe apărând din când în când
Peste ritmicile tălăzuiri ale frământului.
Şi peştii vor forța ochiurile mrejelor, insistent...
Şi peştele are un Byron sau un Goethe
Şi plicticoase discuții despre Mahomed!
2
Şi dacă vântul, scânteind,
Cu mărăcini va lovi marea peste răni
Şi furtuna va râde – să ştiți
Că există o atare fecioară care,
Străbătând vârtejul, străluceşte cu Coranul.
Pe firul lor sunt înşirate lacrimile
Vărsate la moartea pruncilor neprihăniți.
Firul de păr al gerurilor albastre
Aşa îl rog:
Nu fiți crânceni cu noi, oamenii, voi
Cartoane ale verbului mut,
Sigur că avem neajunsuri omeneşti,
Nici peşti, nici Savonarola-prooroci,
Noi nu avem solzi, suntem goi.
3
Astăzi
Eu merg, făcându-mi de cap...
Eu sunt ziua de logodnă a războiului şi dementelor năzuințe
Or
Sunt şi trupul mucenicei trase pe roată,
Craniu cu craniu împreunând,
Iar mintea e şchioapă.
Mă joc cu pietrele, cum balamucul –
Cu cuvântul „zeu”.
Acolo, în ochi negru urlă pojarul
Şi pe cărbuniile gene vâlvătaia i-i pe vecie.
Cugetătorul John Stuart Mill,
Sărind prin fereastră
Cu o carte tăciunată în mâini,
Ştie că praful iute, în care-a fost să dispară, – este al tău!
Alunecând călare pe burlane,
Cădea, chip de abur, strivit,
Prăbuşindu-se mortal,
Şi oamenii se adunară în jurul său.
4
Mă voi bărbieri cu tăcerea, cuvintelor le voi creşte moț.
Lăcaşele domnului le voi da verbelor în arendă.
Las’ fiece cuvânt al meu să pară aici
Dinte pe care l-a scuipat Razin:
Na-vă! ai blestemaților nevolnici.
Ca furtuna în căutarea clopotniței,
Voi porunci – icoanei îi vor deveni însemne.
Voi încă nu ați priceput că verbul meu
E zeu ce urlă în cuşcă, geme.
1915-1916
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU
Viktor (Velimir) Hlebnikov se naşte în tabăra Hanskaia stavka (Reşedința hanului), parte componentă a localității (ulusului) Derbetul Mic, județul Cernoiarsk, gubernia Astrahany, în stepa populată de calmuci-nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră brațele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Tatăl, Vladimir Alekseievici, era savant în ştiințele naturale, ornitolog; mama, Ekaterina Nikolaievna (n. Verbitskaia), absolvise facultatea de istorie, fiind inițiată în literatură, muzică şi pictură. La vârsta de 4 ani, Viktor deja citeşte în limbile rusă şi franceză. Prima sa poezie care s-a păstrat, Ce-mi cânți tu mie, pasăre din colivie? datează din 1897. Peste un an, este înscris în clasa a 3-a a liceului din Simbirsk. Studiile liceale le termină la Kazany, după care se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universității din acest oraş. Peste un an, se transferă la secția de ştiințe naturale. Debutul în presă (1904) şi-l face în revista Buletinul vieții studențeşti, publicând lucrarea Încercare asupra unei noțiuni din ştiințele naturii. Anul următor, împreună cu fratele mai mare Aleksandr întreprinde o expediție în Ural, eveniment ce avu ecou relevant în creația sa (Menajeria, şarpele trenului, Două troițe-Razin de-a-ndoaselea). Se consideră că din acest an începe prima sa perioadă de creație ce durează până în 1914, când deja se formează caracteristicile de bază ale operei hlebnikoviene legate de mişcarea futuristă, neoslavofilism şi predilecția pentru compoziții mitico-utopice. Ca participant la o demonstrație studențească de protest este arestat şi ținut în detenție o lună de zile (1906). Deşi scria de mai mult timp proză, poezie, abia în 1908 debutează ca autor de beletristică, în revista Vesna (Primăvara), unde publică un fragment din nuvela Ispitirea păcătosului. Sănătatea sa dă primele semne de îngrijorare. Împreună cu familia pleacă în Crimeea. Toamna, se înscrie la anul trei al Facultății de Fizică şi Matematică a Universității din Petersburg. În 1909 se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secția Sanscrită, după care se înscrie la Facultatea de Istorie-Slavistică-Filologie a aceleiaşi instituții. Începe să frecventeze mediul literar al simboliştilor grupați în jurul revistei Apollon, unde V. Ivanov îl rebotează în Velimir (Principele lumii), prenume-pseudonim cu care îşi va semna opera. Aderă la Societatea Academia versului, unde-i cunoaşte pe A. Blok, M. Kuzmin, V. Briusov, N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelştam şi alții. Împreună cu fratele Aleksandr publică studiul Observații ornitologice din rezervația Pavdinsk (1910). Debut editorial ca poet în volumul colectiv Atelierul simboliştilor, unde este inserată celebra poezie Zakleatie smehom (Descântec prin râs); în almanahul Sadok sudei (Juvelnicul juzilor) este prezent cu poemele Menajeria, Cocorul, Marchiza Dezis. Din acest an, o rupe cu simboliştii, dat fiind că deja îşi conturase propria concepție filosofico-estetică şi autonomia convicțiunii poetice. În 1911 este exmatriculat de la Universitate pentru nefrecventarea cursurilor şi neachitarea taxei de studii. Îi expediază lui A. Narâşkin, membru în guvernul rus, lucrarea Schiță asupra modelului de prezicere a viitorului, în care era prevăzută „o cădere de stat” în 1917, vizând, bineînțeles, Rusia. La Herson, îi apare prima carte, Magistrul şi discipolul (1912). Peste alți doi ani, în acelaşi oraş editează volumul Creații ce include lucrări din anii 1907–1910, iar la Petersburg A. Krucionâh îi publică placheta Versuri. Din acest an, în creația lui V. Hlebnikov începe o perioadă de trecere care durează până în 1917. În 1916 e înrolat în armată şi trimis la țarițân. Internat într-un spital din Kazany, pare-se în secția de boli mintale. În anul următor este eliberat din armată. La Rostov-pe-Don, în prezența sa, i se joacă piesa Greşeala morții, scrisă şi publicată tot în acest an. De aici încolo, călătoreşte mult, inclusiv în Persia şi Caucaz. La Harkov, se întâlneşte cu Serghei Esenin şi grupul poeților imaginişti. Începe a se contura a treia şi cea din urmă perioadă de creație, în care patosul utopic este temperat de cruda şi confuza existență postbelică. În pofida pericolelor războiului civil, a foamei şi mizeriilor de tot soiul, călătoreşte prin Ucraina şi sudul Rusiei. Face în mod repetat tifos, de două ori este arestat, bănuit şi de albi, şi de roşii de-a fi spion. Poartă cu sine o față de pernă plină cu manuscrise, din care multe le pierde. În anul 1921 pleacă în Persia ca ataşat al Statului-Major al Armatei Roşii. Emigrând la Praga, Roman Jakobson editează volumul antologic Poezia rusă contemporană, prima parte a căruia i-o consacră integral lui Velimir Hlebnikov. În anul următor, cu ajutorul graficianului P. Miturici publică supranuvela (sau: suprapoemul; autorul îi spune: sverhpovest’ ) Zanghezi (care, de fapt, e şi o piesă de teatru!) ce exprimă cel mai amplu, în mod enciclopedic, exemplar, întreaga-i operă, precum şi polivalentele-i preocupări de ordin estetic, teoretic, experimental, novator. Iar la 28 iunie 1922, grav bolnav, Velimir Hlebnikov se stinge în localitatea Santalovo din gubernia Nijni-Novgorod. Cumnatul său, P. Miturici lasă următoarea mărturie nemijlocită: „Dimineața, pe la ora 7–8, la întrebarea Oldosiei Celnokova: „Îți vine greu să mori?”, a răspuns: „Da” şi curând şi-a pierdut cunoştința... Respirația şi inima îi slăbeau tot mai mult şi la ora 9 totul s-a sfârşit”. A fost înmormântat în satul Rucii, P. Miturici instalând o piatră tombală cu inscripția: „Velimir Hlebnikov – preşedintele globului pământesc”.
În tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale.
(ÎMI ZIC CĂ LUMEA)
Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
(1908)
COSAŞUL-GREIERAŞUL
Fluturoaripându-şi auroscrisul
Diafanelor tendoane, vinişoare,
Greieraşul-cosaşul în paneraşul burticii a adunat
Mulțime de ierburi, fel de fel de plante de pe mal de ape.
„Pini, pini, pini!” – flecări Zinziverul*.
O, înlebedire!
O, orizontonemărginire!
(1908-1909)
(ENTIMEMĂ)
Elefanții se izbeau cu colții, astfel încât
Fildeşul lor părea albe pietre în
Mâinile sculptorului.
Cerbii îşi încâlciră coarnele astfel, de părea
Că i-ar fi împreunat o-mperechere ancestrală
Cu mutuale patimi şi infidelități.
Râurile se vărsau în mare astfel,
De-ai fi crezut că brațul unuia îl strânge
Pe celălalt de gât.
(1910 – 1911)
CIFRELE
Vă privesc îndelung, scrutător, o, cifrelor,
Până prindeți a-mi părea întrupate-n fiare*, în pieile lor,
Cu brațul sprijinindu-se de tulpinile stejarilor dezrădăcinați.
Voi dăruiți comunitatea dintre mişcarea şerpuită-a
Coloanei vertebrale a universului şi dansul libelulei,
Voi permiteți a înțelege veacurile ca pe dinții
unui hohot de râs fulgerat.
Acum, ca nişte obiecte, mi s-au dilatat pupilele,
Spre-a afla ce ajunge Eul când deîmpărțitul i-i Unitatea.
(1912)
(ZEU ÎN CUŞCĂ)
1
O!
Dar poate că şansa va clipi
Cu ochii zbanghii ai celui spăşit?
A munților oprimare
Sub pălăria cerului în răsărit,
Înzorire cruntă, încrâncenată.
Pe noi ca peştele ne-au prins colo,
Unde-i pescarul, năvodul, unde bărcile se zbat,
Unde marea se roagă hilar la țipar: spală
Cu vârtoasă zolire obielele valurilor.
Şi spuma lebedei țiparul o va înțelege,
Cu căpşor de şarpe apărând din când în când
Peste ritmicile tălăzuiri ale frământului.
Şi peştii vor forța ochiurile mrejelor, insistent...
Şi peştele are un Byron sau un Goethe
Şi plicticoase discuții despre Mahomed!
2
Şi dacă vântul, scânteind,
Cu mărăcini va lovi marea peste răni
Şi furtuna va râde – să ştiți
Că există o atare fecioară care,
Străbătând vârtejul, străluceşte cu Coranul.
Pe firul lor sunt înşirate lacrimile
Vărsate la moartea pruncilor neprihăniți.
Firul de păr al gerurilor albastre
Aşa îl rog:
Nu fiți crânceni cu noi, oamenii, voi
Cartoane ale verbului mut,
Sigur că avem neajunsuri omeneşti,
Nici peşti, nici Savonarola-prooroci,
Noi nu avem solzi, suntem goi.
3
Astăzi
Eu merg, făcându-mi de cap...
Eu sunt ziua de logodnă a războiului şi dementelor năzuințe
Or
Sunt şi trupul mucenicei trase pe roată,
Craniu cu craniu împreunând,
Iar mintea e şchioapă.
Mă joc cu pietrele, cum balamucul –
Cu cuvântul „zeu”.
Acolo, în ochi negru urlă pojarul
Şi pe cărbuniile gene vâlvătaia i-i pe vecie.
Cugetătorul John Stuart Mill,
Sărind prin fereastră
Cu o carte tăciunată în mâini,
Ştie că praful iute, în care-a fost să dispară, – este al tău!
Alunecând călare pe burlane,
Cădea, chip de abur, strivit,
Prăbuşindu-se mortal,
Şi oamenii se adunară în jurul său.
4
Mă voi bărbieri cu tăcerea, cuvintelor le voi creşte moț.
Lăcaşele domnului le voi da verbelor în arendă.
Las’ fiece cuvânt al meu să pară aici
Dinte pe care l-a scuipat Razin:
Na-vă! ai blestemaților nevolnici.
Ca furtuna în căutarea clopotniței,
Voi porunci – icoanei îi vor deveni însemne.
Voi încă nu ați priceput că verbul meu
E zeu ce urlă în cuşcă, geme.
1915-1916
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU