VASILE PÂRVAN ?I CULTURA SLAVĂ (III)

Referințele specialistului de înaltă clasă în domeniul antichităților pre- şi protoistorice ale lumii greco-romane, dar şi barbare, occidental şi sud-est europene, la istoria şi cultura slavității s-au manifestat adesea şi în formele specifice comunicării orale. Atari intervenții au putut fi tipărite mai târziu, dacă autorul lor le-a considerat producții de nivel autentic ştiințific sau cu un anumit impact în publicul mai larg, dar, nu de puține ori, autorul s-a mulțumit doar cu simpla lor consemnare, respectiv înregistrare în presă sau în publicații diverse.

Vom nota mai jos, în ordinea cronologică a apariției lor, intervențiile de factură orală pe care le cunoaştem, grație eforturilor documentar-arhivistice ale lui Alexandru Zub, cel mai valoros specialist al operei lui Vasile Pârvan.

Începem cu şirul conferințelor succesive ținute de Vasile Pârvan la trei ani după întoarcerea din Germania, unde obținuse titlul de doctor al Universității din Breslau (decembrie 1908). 

Întors şi stabilit în țară, se pregătea să candideze, după ce primise suplinirea catedrei universitare a fostului său profesor, Grigore Tocilescu (octombrie 1909), pentru postul de profesor agregat definitiv la catedra pe care o suplinea (februarie-martie 1910). Obține agregarea definitivă în mai 1910, precum şi, în aceeaşi lună, decizia Academiei de a-i acorda Premiul ei (numit „Adamachi”, de la evergetul donator al fondului) pentru un studiu redactat după finalizarea tezei de doctorat şi închinat împăratului Marcus Aurelius. În primele zile ale lui iulie 1910 îşi începe, în țară (căci debutase, în această privință, în Germania, pe 24 ianuarie 1906, când susținuse o conferință, de mare răsunet, despre Unire, în cadrul Societății academice a studenților români bursieri în Germania), cariera de conferențiar, în plenul unui auditoriu select, deşi compozit, format din studenții Universității Populare de la Vălenii de Munte, înființate de N. Iorga. Mobilizat de aprecierile generale, tânărul savant reîncepe scrisul la o nouă carte (despre debutul creştinismului daco-roman pe baza mărturiilor epigrafice), pe care o termină şi o predă tiparului la sfârşitul anului (va apărea în ianuarie 1911). Totul se întâmpla chiar în perioada în care (pe 18 decembrie 1910, mai exact) primea, succedându-i lui George Murnu, direcția Muzeului Național de Antichități (situat în sediul Universității, pe acelaşi amplasament cu Facultatea de Litere şi Filosofie) şi era, totodată, cooptat membru în Comisiunea Monumentelor Istorice, cel mai important for ştiințific decizional, de până la încheierea celui de-al doilea război mondial, în materie de conservare şi de punere în valoare a patrimoniului istoric național.

În acest context efervescent de activitate ştiințifică intens creatoare şi stabilizare profesională, deja experimentat în materie de discurs public adresat, fără rabat de calitate şi acuratețe, unui public eterogen ca formație şi interes, Vasile Pârvan, pregătindu-se, parcă, pentru viitoarele dezbateri şi confruntări din sânul Academiei (unde avea să fie propus membru corespondent, pe 6 mai 1911, şi ales prin vot general, pe 18 mai), redeschide seria conferințelor istorice în luna februarie a aceluiaşi an, prin trei prelegeri susținute (succesiv, între 3 şi 5 februarie) în cadrul „Societății pentru cultura şi literatura română în Bucovina”. Tematica celor trei conferințe este, practic, una singură. Ea se raportează la spațiul multietnic, multicultural şi multilingv din sud-estul european, analizat, din multiple perspective, din Antichitate până în epoca contemporană. 

Prima dintre conferințe, intitulată Granițe politice şi granițe culturale în Europa sud-estică şi subintitulată Înrâurirea lor între ele şi asupra vieții sufleteşti a poporului, se interesează de istoria traseelor decupajelor politice din Europa grosso modo numită orientală până în aproape de prezent. S-a păstrat doar rezumatul conferinței, pe o „foaie volantă”, aflată în arhiva („fondul”) Vasile Pârvan a(l) Institutului de Arheologie din Bucureşti, care îi poartă numele. Mențiuni despre conferință, ne informează acelaşi exeget (ibid.), se întâlnesc în Calendarul „Ligii Culturale” pe anul 1912 (publicat la Vălenii de Munte în 1911, p. 129) şi, mult mai târziu, după dispariția lui Pârvan, în revista Junimea literară, XVIII (1929, p. 2).

Cea de-a doua prelegere se intitulează Tradiția politică şi tradiția națională în viața actuală a popoarelor din sud-estul Europei. Referințele la istoria politică a naționalităților sud-est europene, aşa-numitele balcanice, dar şi, paralel, la tradiția conştiinței lor naționale, în condițiile în care nu se realizase, încă, descătuşarea pluri-statală din menghina Imperiului Habsburgic, de la finele primei conflagrații mondiale, erau surprinzător, am spune acut de actuale. Pe un loc semnificativ se situează referințele istoricului la tradițiile naționale, dar şi la cele politice, la slavii de sud, ca şi la cei de nord. Nici conferința de față nu s-a păstrat. Ne-a parvenit, din nou, tot o „foaie volantă”, reprezentând rezumatul ei, adăpostită, azi, de asemenea în arhiva Pârvan de la amintitul Institut. Referințe la conferință întâlnim în aceeaşi pagină a Calendarului „Ligii Culturale”, menționată mai sus, şi în acelaşi loc din Jurnalul literar.

Cea de-a treia conferință o ia pe firul istoriei sud-est europene de mai departe, întrucât se ocupă de originea aşa-numitelor „colonii” din această zonă, origine plasată, desigur, în Antichitate. Titlul generic al prelegerii este Din istoria coloniilor europene în Europa răsăriteană. Alături de cele turceşti, greceşti, aromâneşti, „coloniile” slave din Peninsula Balcanică, ca şi „infiltrările slave” de la Dunărea de Jos, atrag atenția istoricului. „Foaia volantă” care păstrează rezumatul, de mici dimensiuni, al conferinței se află, astăzi, în acelaşi fond Pârvan al Institutului omonim. Mențiuni întâlnim, de asemenea, în Calendarul publicat sub îngrijirea lui Iorga (pe anul 1912, p. 129). 

Întregul ciclu de conferințe bucovinene din 1911 este prezentat în revista în care Pârvan făcea parte din colectivul redacțional: Luceafărul X (1911), nr. 7 din 1 aprilie, pp. 166-168. 

Continuăm cu rezumatul discursului rostit, pe 24 aprilie 1913, la mitingul „Ligii Culturale”, desfăşurat în sala Eforie din Bucureşti, Cu privire la criza balcanică. Rezumatul apare o zi mai târziu, în ziarul bucureştean Minerva, V (1913), nr. 1564 din 25 aprilie, p. 1. Discursul avea legătură directă cu ciclul conferințelor bucovinene, şi nu apărea ex nihilo. Pe de altă parte, el trebuie pus, tot în legătură directă, ca tematică (poate şi ca redactare propriu-zisă, ca transpunere în scris), cu articolul apărut, în aceeaşi lună, în Apărarea națională (nr. 72 din 27 aprilie), respectiv în nr. 3 din recent apărutul ziar co-editat de Pârvan, Românismul: în ambele articole, ca şi în discurs, întâlnim aceeaşi tematică, poziția României în peisajul politic al aşa-numitei crize balcanice.

Continuând preocupările constante ale ultimilor ani, savantul reia şi în perioada imediat următoare, cea premergătoare intrării țării în primul război mondial, tematica istorică şi culturală a balcanismului, una - cum am văzut - de strictă actualitate. Deşi nu s-au păstrat nici măcar rezumate, conferințele rostite la recent înființatul (noiembrie 1913 - ianuarie 1914) Institut de studii sud-est europene, în anii 1914-1915, sub titlul generic Civilizații şi influențe reciproce în Peninsula Balcanică, se află menționate, după cum ne informează acelaşi Al. Zub, în revista Boabe de grâu, II (1931), nr. 12, p. 510: deşi apărute postum, la patru ani de la dispariția autorului şi la peste un deceniu şi jumătate de la rostirea conferințelor, aceste mențiuni arată că ecoul atractivelor prelegeri, destinate, de data aceasta, unui public mult mai restrâns şi calificat, de specialişti, nu se stinsese încă. 

Urmează un şir de interesante şi semnificative intervenții ale reputatului savant, făcute în plenul Academiei sau în cadrul Secțiunii istorice a acesteia. Prin intermediul lor, Vasile Pârvan atrăgea atenția, pe un subiect sau altul, asupra necesarelor, ca importanță culturală şi ştiințifică, legături pe care forul ştiințific cel mai înalt din noua Românie, cea ieşită din prima conflagrație mondială, avea să le dezvolte, sub diverse forme, inclusiv indirecte, cu lumea culturii slave, în ansamblul ei.

Aceeaşi Arhivă a Academiei Republicii Socialiste România, exhaustiv consultată de Al. Zub, conține, în dosarul pe anii 1914-1918, foaia nr. 212, care reprezintă un „Proces-verbal”, datat din 13/26 octombrie 1918. Redactat de mână, documentul consemna propunerea tânărului membru al Academiei, îmbrățişată de Secția din care făcea parte, de a înainta plenului academic aprobarea unei subvenții pentru tipărirea de către Nicolae Iorga a două volume, unul fiind Istoria Rusiei şi a Poloniei. Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, vol. XXXIX (1916/1919), p. 152 vor consemna propunerea lui Pârvan, făcută în plen, în numele Secției istorice. Sprijinul financiar a fost acordat. Semnificativă ne apare, aşadar, inițiativa fostului discipol şi colaborator al lui Iorga şi, nu mai puțin, sprijinirea propriei solicitări în plenul forului academic. 

Din aproximativ aceeaşi perioadă - anii implicării militare a României în războiul mondial şi cei imediat următori - datează două alte propuneri, prin intermediul cărora autorul lor dovedea, încă o dată, ancorarea forului academic în actualitatea ştiințifică a vremii şi deschiderea personală a inițiatorului către problematica general-istorică. Astfel, mai sus amintitele Anale ale Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri înregistrează, în două rânduri (în volumul XXXIX, pe anii 1916/1919, pp. 364-366 şi în volumul XLIV, pe anii 1923/1924, p. 145), propunerile lui Vasile Pârvan de a fi alese, unul ca membru corespondent, celălalt ca membru de onoare, două reputate personalități aparținând ştiinței şi culturii slave contemporane: Karel Kadlek, profesor la Universitatea din Praga, specialist în istoria dreptului slav, cu privire particulară asupra celui românesc medieval, propus la 7 iunie 1919; şi Nicodem Kondakov, „bizantinistul cel mai de seamă al vremii noastre” (după propriile cuvinte ale inițiatorului propunerii), la 12 iunie 1924. 

În luna octombrie a aceluiaşi an, tot în plenul academic, cu adevărat activul ei membru înaintează o nouă propunere, de această dată de natură iarăşi financiară, legată de achiziționarea de către Academie a unei lucrări importante pentru istoria românilor, datorate cercetătorului britanic John F. Baddeley: Rusia, Mongolia, China, carte apărută la Londra, în 1919; cel de-al doilea volum se ocupa de personalitatea Spătarului Milescu, primul explorator român al Extremului Orient. Sesizarea importanței triplei monografii istorico-geografice îi aparținuse, totuşi, lui Marcu Beza. 

O categorie aparte de propuneri academice trebuie considerate cele care au ca obiect sprijinul colegial, de esență pur morală, pe care savantul român - pe deplin recunoscut, la acea dată, ca o somitate a lumii ştiințifice contemporane din zona umanismului istoric - înțelege, în repetate rânduri, să îl acorde savanților ruşi din proaspăt apăruta în istorie Uniune Sovietică, aflată, începând cu ultimii ani ai celui de-al doilea deceniu al secolului, în mîinile pe cât de puternice, pe atât de decise, ale partidului condus de Vladimir Ilici Lenin şi de succesorii acestuia. Problema „ajutorării savanților ruşi” Pârvan a ridicat-o, alături de alte chestiuni urgente, prima oară într-o şedință a Secției istorice, din 5 ianuarie 1923. Procesul-verbal păstrat notează răspunsurile pe care Secția trebuia să le dea solicitărilor Uniunii Academice Internaționale legate de cooperarea internațională (de aici, chestiunea semnalată a „ajutorării”), inclusiv participarea României, prin reprezentanții ei autorizați de Academie, la cel de-al V-lea Congres al Ştiințelor Istorice de la Bruxelles, care urma să aibă loc între 8 şi 15 aprilie 1923. Peste aproape o lună, pe data de 2 februarie, Vasile Pârvan comunică şi explică plenului academic în ce a constat decizia Secției istorice „de a sprijini pe savanții ruşi în publicarea cercetărilor efectuate şi de a participa la apropiatul Congres al ştiințelor istorice”. Nu cunoaştem exact natura concretă a sprijinului pe care forul academic urma să-l acorde savanților ruşi. Probabil - îndrăznim o ipoteză prin analogie cu cazuri similare din regimul totalitar românesc instaurat după 30 decembrie 1947 -, el consta în preluarea, pe alte căi decât cele oficiale, şi facilitarea publicării manuscriselor cenzurate de regimul bolşevic, care interzicea colaborarea cu un capitalism deja putred, pe de o parte, şi, poate, pe de alta, chiar în sprijinul financiar acordat persoanelor lipsite de posibilități de această natură şi solidaritatea cu savanții eventual puşi sub urmărire politică de noul regim din Moscova sovietică. Subliniem, încă o dată, caracterul totuşi ipotetic al aserțiunilor noastre.

Congresul Ştiințelor istorice, în a V-a ediție a sa - urmat de a IV-a sesiune curentă, anuală, a Comitetului Uniunii Academice Internaționale (U.A.I.) -, a avut loc, după cum am notat mai sus, la Bruxelles, în zilele de 8-15 aprilie, sub preşedinția celebrului istoric al Antichității, de origine rusă, stabilit în Occident, Michael Rostowtzeff. Delegația României i-a cuprins pe N. Iorga, C. Marinescu şi V. Pârvan. Informații detaliate despre activitatea delegației României aflăm în documentul, redactat de Pârvan, intitulat Raport asupra participării Academiei la al V-lea Congres Internațional al Ştiințelor Istorice şi la a IV-a sesiune anuală a Uniunii Academice Internaționale, ținute la Bruxelles în aprilie 1923. Sesiunea Comitetului U.A.I. a urmat imediat Congresului (şi anume, între 16 şi 18 aprilie), iar Pârvan, care era singurul delegat al României, a fost ales, în noul Comitet U.A.I., ca secretar, alături de Gaetano de Sanctis şi Salverda de Grave, sub preşedinția lui Théophile Homolle şi vicepreşedinția lui Paul Vinogradoff (un alt savant rus, stabilit în Occident, profesor la Universitatea din Oxford). Din Raport aflăm că savantul român a fost ales secretar din „vreo douăzeci de nații şi vreo treizeci de academii şi societăți savante”. Textul Raportului academic, citit în şedința plenului din 28 mai 1923, a fost publicat în Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, vol. XLIII (1922/1923), pp. 107-111. Raportorul dublului eveniment sesizează, în textul publicat, faptul că, la a doua manifestare ştiințifică, între alte discuții, el a ridicat şi problema sprijinului moral şi material care se impunea, în acele împrejurări, a fi acordat savanților ruşi. Pârvan specifică, prin urmare, în mod expres că, în noua sa calitate, de secretar ales al Comitetului U.A.I. în formula recent adoptată, a fost invitat să participe la lucrările din luna decembrie 1923 ale conducerii U.A.I., care urmau să aibă loc la Praga, în vederea găsirii, între altele, şi a mijloacelor de publicare a cercetărilor realizate de savanții ruşi.

Aceeaşi preocupare, deja constantă, transpare şi din intervenția savantului român la cea de-a V-a sesiune anuală a U.A.I., desfăşurată tot la Bruxelles (12-14 mai 1924), în prezența unui număr mai mare de participanți decât în precedenta sesiune. În şedința plenului academic român din 3 iunie imediat următor, Pârvan prezintă un nou Raport asupra participării Academiei la a V-a sesiune a Uniunii Academice Internaționale (Bruxelles, 12-14 mai 1924). Finalul Raportului precizează, din nou, necesitatea şi modalitățile de sprijinire a muncii ştiințifice a savanților ruşi.

Un nou episod legat de raporturile mediului academic românesc cu noua putere politică instalată de curând la Moscova l-a reprezentat implicarea savantului român în demersul întreprins de Academie - demers sprijinit şi de preşedintele Camerei din Franța, Edouard Herriot - de a recupera documentele evacuate în Rusia (de atunci), cu ocazia războiului (1917-1918). În aceleaşi Anale ale Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, vol. XLVI (1925-1926), pp. 62-63, se află o consemnare, datând din 21 mai 1926, privitoare la Posibilitatea ca Academia să reintre în posesia documentelor evacuate în Rusia cu ocazia războiului. Pârvan notează şi răspunsul favorabil comunicat de ambasadorul sovietic la Paris, ca urmare a demersurilor lui E. Herriot.

Cu mai puțin de un an înaintea dispariției sale neaşteptate (dar anunțate de o stare din ce în ce mai precară a sănătății, de-a lungul mai ales al ultimului deceniu de viață), Vasile Pârvan îşi exprimă din nou - şi pentru ultima oară - opinia, într-o şedință a Secției istorice, privitoare la legăturile savant-academice cu lumea ştiințifică din spațiul slav, în speță cu Societatea Poloneză de Istorie. Aşa cum aflăm din informarea publicată în Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, vol. XLVII (1926/1927), pp. 14-15, pe data de 8 octombrie 1926, savantul român aduce în atenția colegilor săi din secție propunerea sus-menționatei societăți de a organiza la Varşovia, în primăvara anului următor, o „conferință a istoricilor din Europa Orientală”. Opinia intervenientului este doar parțial favorabilă. Ea se întemeiază, în principal, pe un argument financiar, de o actualitate, de altfel, perenă. În momentul respectiv, cu toată evidenta utilitate a unei atari manifestări ştiințifice, Academia Română, autofinanțată (mai exact, nesusținută prin bugetul de stat) în zona relațiilor sale internaționale, nu mai putea suporta cheltuieli suplimentare față de alocările interne deja aprobate.

În încheierea sumarei noastre treceri în revistă, vom nota, pe o poziție separată, ceea ce nu a constituit niciodată obiectul unui studiu direct sau al unui comentariu public, scris sau oral, din partea savantului român, ci s-a aflat, dimpotrivă, doar în stadiu de intenție şi perspectivă a cercetării. Este vorba de aşa-numitele proiecte, purtate în forul interior, deschizător de viziuni, al cercetătorului, altfel spus proiecțiile sale de analize şi sinteze viitoare. Două sunt trăsăturile care caracterizează aceste produse, să le numim in ouo sau in nuce, ale gândirii pârvaniene. Mai întâi, faptul că ele se descoperă cititorului interesat, de la specialişti la publicul larg, doar sub forma unor însemnări manuscrise holografe (manu propria), pe foi izolate, de dimensiuni diferite ca lungime a notițelor şi aflate în stadiu de elaborare provizorie, de la simple intenții la sinteze de proiect. În al doilea rând, le uneşte o altă caracteristică, şi anume că aceste proiecte n-au fost niciodată duse, concret şi efectiv, la îndeplinire: nici măcar parțială, cu atât mai puțin completă, fie din cauza amânării realizării lor, fie datorită, pur şi simplu, dispariției celui care le-a lansat în perspectiva propriei viitoare creații ştiințifice.