CARAGIALE DUPĂ CARAGIALE

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

După un fundamental Dicționar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale (A-Z), Gelu Negrea ne oferă o altă consistentă scriere închinată autorului Scrisorii pierdute, în optica d-sale „un scriitor infernal”. Epitet ce voind a indica „obsesia” exegetului, transpusă într-un îndelungat travaliu al lecturii critice, sună ca o provocare. Şi nu fără temei, întrucît nu puține dintre opiniile lui Gelu Negrea sparg rutina subiectului, plonjînd în acel spațiu în care se cumpănesc delicios între posibila aprobare a cititorului şi identic posibila rezervă a acestuia, solicitîndu-i un exercițiu intelectual. Sînt „puneri în problemă”. Tactica criticului nu e de-a ne smulge un acord lesnicios (cu truismele poți uşor a fi de acord!), ci de a-l urma pe traseele unor speculații, ipoteze, sugestii, cu satisfacția împărtăşirii comune a tensiunii pe care le degajă. E un joc al inteligenței, aidoma unei partide de şah. Iată un prim, sugestiv exemplu: „Oricît ar suna de incorect politic, ține de evidență faptul că pe Caragiale l-a făcut marele scriitor care este în prezent, comunismul”. De la această aserțiune abruptă, care, să recunoaştem, poate părea de-a dreptul scandaloasă, urmează un şir de explicații, unele menite a-i amortiza şocul, altele a o susține. Din prima categorie fac parte precizările referitoare la faptul că „nu neapărat din dragoste, nici dintr-un ascuțit simț estetic”, regimul comunist l-ar fi promovat pe scriitor, ci dintr-o dorință de „auto-legitimare”, care ia în calcul „moştenirea culturală” pe termen îndelungat: „Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale se numără printre primii mari artişti pe care regimul şi-i adjudecă şi cu care defilează la parangheliile naționaliste ce se vor amplifica treptat, culminînd cu instituirea protocronismului ca politică de stat. Se procedează identic şi cu George Enescu”. Tot atît de adevărat precum şi indigna disociere a propagandei totalitare de Maiorescu, Lovinescu, Blaga, Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Pillat, Vinea, Voiculescu, Macedonski, Petru Dumitriu, Eliade şi atîția alții, care indică incapacitatea comuniştilor de-a gestiona o autentică politică a valorii. Dar lucrurile ar putea fi privite şi nițel altfel. Critica „burghezo-moşierească” n-a avut prea adesea față de Caragiale o atitudine chiar admirativă, ceea ce constituie un contrast obiectiv cu panegiricele, fie şi în limbajul de lemn realist-socialist, de care a avut parte cu prilejul centenarului naşterii sale, în 1952. Să ne reamintim cîte ceva din comentariile anterioare. Titu Maiorescu ne dă de înțeles, în finalul studiului său, Comediile domnului Caragiale, că nu ne aflăm în fața unei opere de anvergură, analogă „copacilor mari”, ci a uneia de rang secund, corespunzătoare „tufişului”, „firelor de iarbă”. Mihail Dragomirescu are şi el la un moment dat o reacție retractilă: „Personagiile lui Caragiale, cu toată adîncimea, cu tot relieful şi incisivitatea lor, nu prea au volum. Sufletul lor întreg, adevărat, caracteristic este redus la puține elemente: n-au bogăția intelectuală şi sentimentală a lui Falstaff, a unui Tartuffe sau Alceste, nici bogăția imaginativă sau lirismul cald şi grațios ce descoperim în comediile lui Aristofan”. Spre a nu mai vorbi de E. Lovinescu, cu această binecunoscută sentință radicală: „În cincizeci de ani nu va rămîne nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale. Într-o sută de ani fiecare rînd din Scrisoarea pierdută va trebui însoțit de o pagină de lămuriri”. G. Călinescu e nu o dată ambiguu: „Toți aceşti eroi sînt structural satisfăcători, însă nu s-ar putea face cu ei comedie adîncă”. După cum fugosul Petre Pandrea nu se dă în lături a-i imputa lui Caragiale următoarele: „Ironia iresponsabilă, paradoxul ieftin, irespectul valorilor absolute, o stearpă logică (…), un criticism (împins) pînă la absurd”. Pe un asemenea fundal, fastul cu care oficialitatea comunistă a încercat a şi-l anexa pe Caragiale apare, fireşte, ca o masivă restituție, ca o clasicizare glorioasă a unui nedreptățit. Un impresionant cortegiu de manifestări ce a cuprins întreaga țară a culminat cu cîteva măsuri instituționale: Academia Repu-blicii Populare Române i-a oferit titlul de membru post-mortem, Teatrul Național din Capitală a luat numele său, ca şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, ca şi Bienala de teatru – un concurs al teatrelor populare şi al formațiilor din întreprinderi şi instituții. Opera scriitorului a fost prima oară reeditată într-un tiraj copleşitor, de „sute de mii, poate milioane de exemplare”. Şi mai e ceva. Critica aservită propagandei a pedalat pe aspectul „criticii sociale” al operei, şablon care a înghițit-o aproape în întregime: „Gesticulația capricioasă a omului şi eterna sa nemulțumire față de tot şi de toate era uşor de ajustat pe calapodul tendențios al opoziției artistului în raport cu societatea şi autoritățile vremii sale – politice, administrative, culturale… De aici pînă la ipostazierea lui Caragiale în victimă de lux a mărginirii şi obtuzității, a meschinăriei şi invidiei contemporanilor, a cabalei adversarilor şi a ingratitudinii amicilor nu mai era decît un pas şi el este făcut cu grăbire interesată”. Interesant de menționat: fortificarea imaginii în cauză a scriitorului se coroborează de astă dată cu considerațiile negative nu la adresa creației acestuia, ci a lumii personajelor sale. E vorba de aprecierea lui Eugen Ionescu, din Notes et contre-notes, potrivit căreia toți eroii caragialieni ar suferi de imbecilitate, fiind cele mai josnice personaje din literatura universală, de cea a lui G. Călinescu referitoare la „ignoranța supremă” care le-ar marca şi, mai recent, de teza lui M. Iorgulescu, din Marea trăncăneală, privitoare la vidul lor lăuntric, la agonica lor incontinență verbală.

Dar pasul făcut pe nisipurile mişcătoare ale doctrinei de partid şi de stat, într-un fel paradoxal benefic, a rămas. Cum ar veni, un bine al răului. Proiectul aberant al realismului socialist risipindu-se precum o negură, a început a se contura figura unui Caragiale în accepție estetică, grație aportului unor autori precum Alexandru George, N. Steinhardt, Valeriu Cristea, N. Manolescu, Ion Constantinescu, Al. Călinescu, Ion Vartic, Mircea Tomuş, Liviu Papadima, Mircea A. Diaconu, Vasile Gogea, Alexandru Dragomir, pînă-n zilele sărbătoririi bivalente (naştere şi moarte) din 2012. Se poate vorbi de o nouă perspectivă asupra scriitorului, în virtutea unui instrumentar analitic branşat la conceptele criticii occidentale. Caragiale pare a fi cîştigat astfel partida clasicizării sale de-o manieră definitivă: „Problema valorii creației lui Caragiale nu se mai pune în discuție. Mutual, există un consens cvasi-unanim privind nu doar ipostaza de clasic a scriitorului (apreciere care datează încă din timpul vieții), ci şi a indubitabilei pan-genialități a operei. Nu ne mai aflăm în fața unei teoreme, ci a unei axiome”. Se înregistrează însă şi un derapaj. O abandonare, pe alocuri, a spiritului critic, inhibat de autoritatea sacralizantă a clasicului în favoarea unei admirații pentru tot ce-a ieşit de sub condeiul său. Cu binevenită vigilență, Gelu Negrea ne atrage atenția asupra unui atare fenomen (popular se zice „al săriturii peste cal”): „Mai pe şleau spus, capodopere şi banale traduceri adaptate, de tipul Făt-frumos cu moț în frunte, sînt abordate de la aceeaşi altitudine şi mobilizează comparabile energii hermeneutice, puse în slujba depistării cu orice preț a unor profunzimi şi semnificații de rang înalt. Şi asta nu numai în articole de revistă, prezumate ca ocazionale, deci pasabile, dar şi în lucrări docte şi pretențioase, ce presupun analize atente şi judecăți echilibrate”. Concret, este dat ca exemplu Dicționarul scriitorilor români (1995), coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, în care farsa fantezistă O soacră, „o lucrare întru totul ignorabilă”, are parte de „comentarii încărcate de savantlîcuri prețioase”, atingînd „ridicolul”.

De-acum încolo însă, trecînd peste astfel de detalii episodice, ne situăm pe platoul înalt al unei consacrări a lui Caragiale, care ne îndeamnă a o analiza în sine, ca fenomen socio-moral, odată ce criteriul estetic e subînțeles în prezența sa la superlativ. Aşa cum îl definea scriitorul însuşi, „omul celebru e unul care a ajuns să trăiască şi după moarte”. Există acum, crede Gelu Negrea, o nevoie de Caragiale dusă pînă la dependența de Caragiale, precum de un drog. Cu atît mai vîrtos cu cît istoria noastră a cunoscut o răsucire care pare a justifica o atare caragialomanie. Căci există un set de sintagme luate din opera autorului Momentelor, utilizate pe un spectru larg de vorbitori, de la intelectualii subțiri la oamenii de rînd, marcînd nu doar o retorică ci şi o sumă de automatisme mentale, un comportament translucid prin care am putea întrezări nu un progres, ci mai curînd un recul istoric: „Caragiale este (…) o prezență constantă în spațiul public post-decembrist. Mai mult: este o prezență insistentă: o permanență, chiar. Nevoia apăsată de Caragiale ca reper al actualității – politice, în primul rînd – a apărut imediat după ‘90 şi s-a accentuat ulterior, tendința menținîndu-se şi marcînd o amplificare progresivă”. Pe scurt vorbind, este Caragiale actual, mutatis mutandis, fiindcă s-a reactualizat lumea lui? Aici Gelu Negrea emite totuşi aproape o negație: „Mai fragilă mi se pare convingerea cvasi-unanimă că halul în care am ajuns dobîndeşte un plus de relevanță prin analogie cu lumea lui Caragiale, văzută ca expresie a negativității generalizate, ca nivel-limită al decăderii, al deriziunii în plan politic, moral, instituțional etc.”. Dacă afirmăm că „e tot atît de rău ori chiar mai rău ca-n Caragiale”, formulăm „un verdict adevărat sau fals?”. „Verdictul fals” ar fi cel al unei opinii vizînd analogia celor două lumi. Cum îşi argumentează exegetul punctul de vedere? Caragiale n-ar putea fi socotit un „monstru premonitoriu” al perioadei „de tranziție” (fie că s-a sfîrşit, fie că nu), întrucît el a avut în vizor structurile funcționale ale democrației liberale, aceleaşi indiferent de momentul istoric şi de meridian. Problemele n-ar fi noi şi nici reacția cetățeanului față de ele. „Toate-s vechi şi nouă toate”! Dar acceptînd că mecanismele social-economice rămîn neschimbate, nu intră în scenă, în zilele noastre, o imanență autohtonă epocală, asemănătoare cu a finalului de secol XIX, care ce altceva semnifică decît o recădere, o păguboasă revenire la ceea ce era pe atunci? Pe atunci cînd Cațavencu perora despre „trecutul unui stat constituțional, mai ales un stat tînăr ca al nostru, de-abia ieşit din…”, iar Farfuridi ne avertiza că Europa stă „cu ochii ațintiți asupra noastră”. Năravurile democrației liberale constituie o scală pe care se mişcă un indicator al variației în unitate. Ca la un aparat de radio, pe a cărui placă cu lungimile de undă invariabilă prindem diverse posturi într-un timp variabil. Prin urmare nu repetitivitatea, nu omogenitatea sistemului democratic pe glob bat la ochi, ci noul stadiu istoric, cu aplombul unei demagogii reciclate, al „tinereții” politice revenite la pluripartitism şi la supralicitarea integrării continentale. Id est la metehnele ştanțate de Caragiale, puse iarăşi pe tapet. Fauna scriitorului a năpîrlit, lepădîndu-şi vestimentația vetustă mirosind a mucegai, spre a îmbrăca haina unor „reforme”, a unor tactici pragmatice şi a unor forme de corupție înnoite, în funcție de conjuncturile geopolitice. Ținînd cont de atari evidențe, cum se poate susține peremptoriu aşa ceva: „Percepînd în continuare lumea lui Caragiale ca spațiu referențial derizoriu în raport cu prezentul comitem mai mult decît o eroare: o nedreptate istorică”? Opera lui Caragiale s-a stabilizat în destule privințe în raport cu o destabilizare a obştii noastre, egală cu o retardare. Aflîndu-ne iarăşi aruncați acolo unde ne aflam cu aproape un veac şi jumătate în urmă, anume în această postură apelăm la scriitor ca la „contemporanul nostru”, nu-i aşa? Fie că-l taxăm drept „premonitoriu” sau nu (chestiune de optică… paranormală ori pur şi simplu stilistică), autorul Năpastei se află între noi ca un om vechi în actualitate (sau… vițăvercea!).

Şi încă o chestiune ce se cuvine punctată, cea a relației centru-periferie în creația lui Caragiale. Întreaga sa umanitate se plasează la periferie. E o inflorescență a „marginii” balcanice, cu reflexele unei occidentalizări mai mult ori mai puțin aproximative, un tărîm mănos, maiorescian vorbind, al unei forme fără fond. Nutreşte oare această societate pitorească „impulsuri ascendente”? Tinde ea spre centru? Desigur, însă sub chipul snobismului ieftin al mahalalei ce-şi ia aere: „Personajele din mult hulita mahala a autorului Nopții furtunoase la fel ca şi reprezentanții provinciei politice din Scrisoarea pierdută, privesc mereu spre centru, unde încearcă să parvină”. Dar despre ce fel de centru e vorba? Într-un admirabil excurs, gratuit aici, Gelu Negrea face apologia provinciei şi blamează centrul: „Sînt, oare, periferia, marginea, provincia inferioare în vreun fel centrului? Nu neapărat. Din multe puncte de vedere, situarea ex-centrică reprezintă un privilegiu, nu o frustrare, pentru că marginea este fertilă, stabilizantă, aptă să omologheze şi să impună propunerile experimentaliste ale centrului, să stabilească ierarhii durabile. Centrul este închis şi snob, elitist în sens peiorativ, în vreme ce marginea se dovedeşte, dimpotrivă, deschisă, democratică, permisivă. Centrul este mimetic, mobil, sclav al modei – marginea critică şi fundamentală”. Dar, hélas, spre acest centru autentic, nobil năzuieşte să ajungă marginea caragialescă, sau către unul care să-i înalțe la o scară mai mare apucăturile, mentalul, pitoreasca viețuire? Către un centru ca spre o pîrghie a parvenirii personajelor prin ceea ce sînt în mod irecuperabil, nu al unei mutații salvatoare! Cum are grijă a ne reaminti exegetul însuşi: „Zița citeşte romane la modă, vorbeşte franțuzeşte şi merge la teatru, dornică să-şi depăşească prin mariaj condiția de locatară în strada Catilina numărul 9; Cațavencu se visează ales în parlamentul național; lui Rică Venturiano i se prezice o fulminantă carieră de anvergură națională; Tipătescu poate deveni oricînd «director la Bucureşti», unde a fost solicitat în repetate rînduri; Comitetul Central este instanța supremă şi speranța întru dreptate a lui Farfuridi; Amicul X … se vrea un apropiat al corifeilor politici ai neamului; Sevastița Stănescu, născută Vasilescu, evadează periodic din provincialii Văleni venind «des la Bucureşti»”. Şi atunci? Nu avem a face cu un transport al provinciei la centru cu toate ale sale tare? Aşadar cu statutul unei provincii iremediabile, cu absolutul ei? Gelu Negrea se opreşte totuşi în finalul demonstrației d-sale la un centru actual marginalizat la modul prăpăstios, definitiv compromis: „Acum, centrul nu mai este identificat cu o sumă a virtuților neamului şi nici nu mai reprezintă alternativa aurorală a unui univers uman în tranziție. Mai rău: aici îşi află sediul chintesența degradării, corupției, relelor moravuri, decerebrării intelectuale, comportamentului grobian şi instinctelor primare pe care prejudecățile din noi le plasează inerțial în ariile de jos ale marginalității”. Desigur e o filipică împotriva Bucureştiului postdecembrist. Dar nu se află într-însa o plusare, a negativului? O obiecție poate fi formulată numai-decît. Ca sediu, oricum, al unor valori, Capitala nu e chiar „idealul” mahalagiilor lui Caragiale. Decadența ei din prezent pe care, din păcate, n-am putea-o contesta, nu e în măsură a o anihila total; sînt vicii care o apasă greu dar, nădăjduim, nu-i distrug încă centrii vitali. Nu ne-ar putea reduce justificata mîhnire acel duh al relativității ce pluteşte, ironic-expiator, peste întreaga operă a lui Caragiale?

Apt a stîrni discuții în destule dintre paginile sale, cartea lui Gelu Negrea se dovedeşte nu mai puțin a dispune de articulații solide şi totodată suple, de o expresie precisă şi elegantă, purtînd parcă fără efort ponderea considerabilă a temei sale. Ceea ce nu e puțin lucru, în cuprinsul deja vastei bibliografii caragialiene, care, după cum ni se dă de înțeles, e cu putință să mai sporească datorită inclusiv excelentului autor aici comentat.

Gelu Negrea: Caragiale. Marele paradox, Ed. Cartea Românească, 2012, 288 p