LA (P)ROSE EN MUSIQUE

Pe de altă parte, a doua mare surpriză a prozei lui Florin Toma, care derivă din prima, este ca, la o privire mai atentă, să observi în pasta narativă a scrierilor sale cam aceleaşi ingrediente, trucuri lingvistice şi soluții stilistice, aranjate însă altfel, cu mize oarecum schimbate, pentru a oferi impresia de noutate absolută. Practic, substanța este aceeaşi, dar rezultatul final dă sentimentul de noutate absolută. Chiar titlul celui mai recent volum de nuvele al autorului, Ca la vecinul bine temperat, are la bază acelaşi tip de parafrazare ironică, întâlnit pe coperta unui roman mai vechi, Moştenirea Familiei Bildungsroman. Acolo, prin sonoritate, dar şi prin trimiterea germanofonă, se făcea aluzia la un foarte popular serial de televiziune din vremea apariției cărții, Moştenirea familiei Guldenburg, dar şi la romanul de debut al lui Thomas Mann, Casa Buddenbrook. Titlul actualului volum de nuvele trimite evident, în manieră similară, la o celebră compoziție a lui Johann Sebastian Bach, Clavecinul bine temperat. Sunt puțin uimit de faptul că nu am prea văzut la comentatorii de până acum ai cărții să sesizeze acest evident clin d’oeil al autorului, care, utilizat chiar în titlu, poate oferi o productivă grilă de lectură. Pentru că dincolo de subiectele propriu-zise, povestirile lui Florin Toma au o miză considerabilă la nivelul sonorității lor şi la cel al construcției care, pe alocuri, pastişează diverse tipuri de compoziții muzicale.

Aflat în fața unui text al lui Florin Toma, fie el de roman, nuvelă sau povestire, cititorul – cu precădere cel profesionist – are o mare dilemă: unde se află miza autorului? Important pentru el este ce spune în textul respectiv, care este story-ul scrierii sale, conținutul propriu-zis, sau cum spune, punerea cât mai profitabilă în evidență a cavalcadei de procedee care îi ornează scrisul, ingeniozitatatea construcției narative? Din capul locului trebuie spus că, fără a bagateliza primul aspect – dimpotrivă, multe dintre prozele sale au o perfectă cursivitate narativă şi sunt pline de ingeniozitate – Florin Toma este unul dintre puținii prozatori români contemporani care privilegiază clar cel de-al doilea aspect. Aceasta presupune o altă distanță a privirii cititorului față de text. El trebuie să urmărească strâns, de aproape, textura textuală, înainte de a-şi înălța privirea pentru a urma firul poveştii. De aici, dificultățile reale de înțelegere ale unor cititori mai puțin avizați, obişnuiți să urmărescă derularea liniară a unei istorii clasice.

Mai toate prozele scurte din volumul Ca la vecinul bine temperat au ca element comun pendularea narativă între două lumi: cea reală, prozaică, adesea vulgară, a cotidianului, a cuvintelor uzuale şi a gândirii simple, cu nuanțe grobiene sau măcar semidocte şi cea onirică, a unei realități fluide, în care gândurile şi imaginile topite precum ceasurile din picturile lui Dali se curg alene, ca o lavă, în care se combină de-a valma nuanțe paradisiace şi/sau angoasante, prilej pentru autor de a-şi etala impresionantul arsenal stilistic şi întregul rafinament ludic şi cultural. 

Preferata mea din actualul volum este nuvela Pasiunea domnului Jouissac, o chintesență a tehnicilor narative şi a mijloacelor stilistice care dau originalitate prozei lui Florin Toma, cel puțin la nivelul acestui volum. Ca de obicei, titlul este dat de un clin d’oeil, numele personajului având ca rădăcină semantică franțuzescul „jouisseur”, care defineşte un spirit hedonist, un om care profită din plin de bucuriile vieții. Nota de ironie, marca inconfundabilă Florin Toma, se manifestă cu asupra de măsură, respectivul personaj fiind, de fapt, un orb cocoşat. Pe fondul balansului continuu între planul realist şi cel fantastic, prozatorul se dezlănțuie într-o înşiruire de jocuri de cuvinte, calambururi, qui-pro-quo-uri, coq-à-l’âne-uri, ironii, expresii parodice. Unele fraze se repetă identic, pe niveluri diferite ale povestirii, precum temele unei compoziții muzicale. Alpii bavarezi devin în narațiune „Alpii bavardezi” (un soi de „Alpii trăncănitori”, cf. „bavarder”), faimoasa decorație Legiunea de Onoare se transformă în Elegiunea de Onoare, iar şcoala urmată în copilărie de nevăzătorul domn Jouissac are un nume pe cât de pompos, pe atât de absurd: Grande École de Braille et des Bonnes Manières (aproape automat formula „... et des Bonnes Manières” rezonează în minte cu vocea solemn tărăgănată a lui Jacques Brel din faimosul său cântec Les Bourgeois), care, pentru ca absurdul să fie deplin, funcționează în cadrul aşezămintelor „Frații Lumières” (sic!). O gogoşerie se numeşte „Mal à droite”, prin procedeul contrar celui care a dus la numele actual al legendarului cabaret parizian „Au Lapin Agile” (din inițialul „Au Lapin à Gilles”). Micile expresii care se repetă identic pe paliere diferite ale povestirii („... ceafa, în adâncitura căreia îi plăcea la nebunie să o sărute toți iubiții pe care nu i-a avut”, p. 147, p. 151) dă narațiunii aerul unei piese muzicale, care, la intervale de timp, readuce în prim plan elementele principale ale compoziției.

Aşa cum fantasticul alternează cu viziunea (hiper)realistă, limbajul direct, corupt de ironie şi ludic, alternează cu cel transfigurat estetic pentru a oferi descrieri de mare frumusețe. Iată o singură mostră, menită să pună în evidență înalta artisticitate a scrisului lui Florin Toma: „Mergea încet, cu grijă parcă, purtându-şi cu ruşine şi teamă povara nouă pe spate, mergea încet, strecurându-se prin fața curților reci, îmbăloşate de apa cețoasă, ca o leşie albă, mâzgoasă, din care abia se încumetau să se ridice casele mici, smintite de apăsarea cerului şi de oboseală, cu stâlpii muiați de atâta umezeală, jilavi şi fărâmicioşi, ca varul curgând în zoaie jegoase pe fațadele schilave”. (p. 127)

Conştient de propriile sale abilități narative şi stilistice, Florin Toma nu ezită să îşi forțeze limitele. În acest volum, se ia la trântă cu autori ca Joyce şi Màrquez, reuşind, printre altele, să scrie o frază lungă de... 40 de pagini (pp. 172-212), practic întreaga povestire Transplant, cu excepția ultimului paragraf. Dincolo de proba de dexteritate stilistică, această frază-maraton este perfect justificată narativ. Monologul dintr-o suflare reprezintă, de fapt, transcrierea gândurilor şi trăirilor unui pacient aflat pe masa de operație, sub influența anestezicelor, bolboroseala lui fiind, până la urmă un fel de delir al stării de trezie. Oricum, o asemenea performanța narativă nu este la îndemâna oricui.

În ultima povestire a cărții, După-amiaza unui claun (titlul este o parafrazare evidentă a celebrului poem al lui Stephane Mallarmé, L’après-midi d’un faune, transformat în balet de Claude Débussy), Florin Toma îşi face, la un moment dat, un inedit autoportret. Câteva rânduri din această nuvelă pot fi acceptate oricând pe post de „ars poetica” a scriitorului Florin Toma: „De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, (...) tot ce am scris, am scris nu dintr-o dorință vorace, mistuitoare, zgândărit de cine ştie ce demon care i-a făcut praf, i-a distrus pur şi simplu pe marii maeştri ai condeiului. Nu! Ci din dorința de a citi şi altceva decât au scris alții. De a citi, în sfârşit, şi ceva ce n-am citit încă. De aceea, poate că, sub aparența ambițioasă a „pattern”-ului, scrisul meu este, dacă nu atât de banal, măcar repetitiv până la suspiciunea asupra valorii. Turmentările mele nu sunt decât schițe ale nefericirii unui om care nu-şi cunoaşte limitele. În ruptul capului (Doamne fereşte!), el nu se poate defini. Un om care niciodată nu sfârşeşte ceea ce a început. Ori o face ca vai de capul lui” (pp. 264-265).

Cabotin fără leac, Florin Toma îmbracă mai multe costume la masa sa de lucru. Este, atunci când scrie, rând pe rând, cinic şi sentimental, ironic, ludic, sarcastic şi melancolic, artist plastic, muzician şi prozator, intelectual rafinat, dar şi grobian ori semidoct, ludic şi tragic, imaginativ şi descriptiv, îmblânzitor de cuvinte şi victimă a limbajului, învingător şi învins în arena literaturii. Un scriitor ajuns la deplina maturitate creativă, care încă nu şi-a găsit locul pe care îl merită în tabloul de familie al literaturii române de azi. Excelentul volum de proză scurtă Ca la vecinul bine temperat este încă un semn credibil al talentului său incontestabil.

 

Florin Toma, Ca la vecinul bine temperat, nuvele, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 272 pag.