Cronica literară
Viorica Răduță
POEMUL-"PĂHĂRUȚ", VAS ŞI CONȚINUT TRAGIC
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014
Situarea poetului Marian Drăghici în apropierea lui Ion Mureşan şi Aurel Pantea, lansată de Al Cistelecan, ca şi trimiteri la mistica unor Ion Mircea sau Adrian Popescu, la tipul de cotidian marcat de iluminări ale nouăzeciştilor (ca Ioan Es. Pop) ne apare corectă. Doar că Marian Drăghici este dincolo de situări prin rara luciditate scripturală care-l face să revină la propriile poeme, obsesiv. De aici o lărgire a circumferinței poemului „viețuit”, în ciuda zgârceniei discursive şi a polizării din antologii. Se ajunge, cu fiecare distilare/volum, mereu la limita unei arte poetice totalizante. Este poezia trăită cu o intensitate de dincolo de firea umană, parcă, la un control al scrisului şi al imaginilor vizionare, sinonime existenței cu moartea/limita pusă la vedere-„fotografiere”, ca aceea a multiplului „lunetist”, cel care ținteşte şi se ținteşte în momentele trăirii-scrierii poeziei. Că postmodernitatea intră cu arcane metapoetice în cadrul/rama şi adâncul volumelor e doar efectul gândirii lirice a lui Marian Drăghici. Poetul se află şi înăuntrul şi înafara textului, cu aceeaşi intensitate a trăirii scrisului trecut prin strâmtoare existențială, prin momente limită. Din această alăturare a scrisului cu existența, din suprapunere, etajare, simultaneitate, posibile în stare vizionară, apare şi starea duală, augustină, a sinelui cu sinea, în cele din urmă. Omul şi poetul e în dualitate, trăind „păhăruțul” ca pe coşmar şi mântuire totodată, în singurătatea fatală a probei iluminării, neomenească stare, omeneşte transcrisă. De aici zbuciumul imens al poemului, din această stare mistică a omului care consideră „versul” ca ispită, dar e ales de verb. Formă şi substanță, „păhăruțul”, sacru şi profan deodată, este şi vas şi conținut, cum poezia are postmoderna facere la vedere, dar este şi existenț(ial)ă, traseul fiind reversibil, ceea ce şi duce la dureroasa trăire a limitei dintre poem şi moarte/tăcere.
Volumul recent, lumină, încet, este publicat la Editura Tracus Arte, 2013, într-o colecție în care, nu întâmplător, sunt editați Ioan Es. Pop, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu şi vor fi eşalonați Alexandru Muşina sau Ion Mureşan. Orice antologie, realizată de autor, este o artă poetică implicită, dar selecțiile lui Marian Drăghici au o „foaie de ceapă”, o ramă explicită. Numai că un cadru postmodern va avea şi adâncime ontică, o luptă tragică, incluzând până şi efectul catartic, al momentului de viață cu cel scriptural, o întâlnire îmbrățişată, încrucişată, suprapusă, dislocată, oricum dramatică. De altfel, poemele dinăuntru sunt, fiecare, o artă poetică, numai că nici în limita romanticilor, a inspirației, deşi există, nici a vreunui artificiu optzecist sau nouăzecist, deşi există. Scriitura e în oglindă cu imaginea ei, viața. Rama „în loc de prefață” pune față în față criza poetică, tăcerea de după moartea femeii iubite (excepțională prelungire eminesciană a motivului) cu „poemul dumnezeiesc”, scara la cer descendentă („de sus în jos, dinspre cer spre pământ”), cel din starea onirică, unde poetul e un înger căzut după cum indică direcția axelor. Marea temă a vieții ca vis vine, însă, pe linie textualistă. Poemul se scrie în stare numită „imponderabilă”, dar palpabil, „cu litere cursive, aurii”, adică în clipita de angelitate, de suspensie, care se poate afla în oricare loc de pe pământ supus unei hierofanii. Sinonimul logosului în istoria omului singur ar fi „muțenia” luminată, „păhăruțul zilnic”, adâncirea cuvântului în sinea celui care trăieşte limita acestuia. De aceea, poetul trece prin „morți succesive” ca un tribut al momentelor privilegiate, situate fie în starea de vis fie în locuri deodată mitice, cu personaje la fel, identice, de fapt, unele altora, cum identice sunt „păhăruțul” cu poemul, Negresa cu Africa, şi ea lărgită, ş. a. m. d. Este fericită starea de înglobare, de completitudine, atinsă în momentele oficiante, deşi tronează o dualitate neîmpăcată în toate elementele, simbolurile, personajele, stările, locurile. Astfel, motiv cheie, „păhăruțul acesta în care a scuipat deja moartea” e simbolul probei tragice pentru om în cadrul limbajului, deşi ar trebui să fie mut, dar poemul există în literalitatea sa, e vas, unul cu conținut dual: „într-un oraş de țațe balcanice de ambe sexe/nu-i mare lucru să descoperi într-o zi/în păhăruțul tău un dinte de țață balcanică,/să-l dai de duşcă lucid/(închizând puțin ochii)/în timp ce asculți frăgezind cu privirea din greu/rămuroasa țață balcanică lătrătoare a toată făptura lui/Dumnezeu” (nimic decât poezia, peştele mistic&femeia lui iov).
În poezia liminară, intitulată eu, Martha şi Marcel, subiectul liric caută începutul frazei cu care să se mântuiască („pentru a ajunge departe”) şi are momentul de iluminare, o scară spre cer, marea înălțată într-un loc comun: „m-am ridicat în sfârşit, am dat colțul străzii/numai din câțiva paşi/şi deodată îmi apăru în față/marea stând în picioare/verticală şi amenințătoare”. Momentul limită este unul de scriitură şi moarte simbolică, „par mort”, când are loc dedublarea, adică privirea în oglindă, în dublul său, imaginea mării, însuşi conținutul poemului, de fapt. „Eul” în poziția de „scărar” este acolo în aşteptarea dintâi, a logosului, aş zice a „păhăruțului” dulce şi amar, mişcându-se circular de la tăcere la rostire, de la zicere la criza cuvântului: „existam eu şi marea/măsurându-ne din priviri/într-o singurătate din ce în ce mai stranie şi apăsătoare//aşa că am intrat în ea îmbrăcat, am parcurs-o/până a doua zi către seară/când ajunsesem pe malul dimpotrivă/unde iată stau şi aştept/(hallali hallali: arie de corn de vânătoare/ de obicei vesteşte că cerbul este încolțit)/ aşezat pe o bancă la trei-patru paşi de colțul/unei străzi al cărei nume îmi scapă hallali hallali”.
E dramatică această stare duală a „eului”, prins cu fiecare alter-ego în criza trăire versus scriere, între care nu există alegere. Muşcătura din „adâncul”, conținutul „păhăruțului”, e una de exprimare, de moarte „succesivă”, ipostază tragică a poetului împins la rostire „într-un poem nescris”: „între timp păhăruțul/avu gustul unui fruct oglindit./muşc din carnea lui cu prudență: înăuntru/ e viermele.//înăuntru, adânc// este un plâns de copil care cere întruna afară-/să vadă soarele până la ziuă/să sune moartea din trâmbiță, din ceva// şi sunetul acela să persiste-n păhăruț/ ca un sărut pe piatră/continuu ramificat/ în carnații,/ în creier” (păhăruțul). Întrul suspensiei apare destinal, rostirea, exteriorizarea conținutului din „păhăruț” a Cuvântului ajunge în profan sub dimensiuni apăsătoare: „n-am întâlnit armonia nici eu./ am întâlnit, ca să vezi, seara la masă între ai mei/ arborele fix al muțeniei. şi vertebrele clevetind şi ai mei/ cu un foarte scurt zuruit/ acel ram înflorind în şira spinării mele/ acel ram de vârf/ acel ram. // şi pe ram o bufniță de zece tone /(îmi apăru clar destinul)” (o bufniță de zece tone).
Starea poetică, mereu tensionată, constă într-o dedublare fără sfârşit. Se reia acelaşi moment crizic între eu şi el, între poetul împietrit în neputința cuvântului şi celălalt, supus timpului, morților repetate, de fapt stări reversibile şi prin aceasta greu de purtat în distanțarea lor: „am privit pagina albă, goală/cu disperare crescândă:/pe un câmp luminos, luminos/oare ultimii funigei întunecară/harul meu poetic sau/albul dinților tăi femeie răsăriteană?/ de departe cred că aveam//o uimire-a figurii de bătrân ce nu-şi mai poate duce/biserica rămăşiței/de la masa de scris pân’ la marginea patului/de la marginea patului pân’ la masa de scris/şi lin începe să plângă (…) până iar se văzu/într-un timp, între toate//tânăr şi liber/cel mai mult iubind în înserare/aerul înserării beat de idealitate (pe măsură ce se însera, se însera). Un alt dublu este „tu”, împietritul în cotidian, față în față cu cel care face şi reface textexistența: „mielul paşte iarba, iarba/clopoțelul său mai sună ce sună.// ba nu:/mielul paşte iarba, iarba/umil, acesta e cuvântul/clopoțelul său mai sună ce sună”. Repetițiile, şi de versuri întregi, au de multe ori, în afara punctării unei trăiri intense, şi rolul de a recupera chiar în clipa naşterii poemului distanța dintre rostire şi realitatea adusă de text (lumină, încet), situație tragică, întrucât nu se poate ieşi din dilema rostirii celei cvasidivine folosind limbajul cel de toate zilele. La un capăt e poemul ca „ghid” al supraviețuirii prin stări poetice, morți succesive, la celălalt fețele lucide, alter-ii de tipul câinelui Gustav sau lunetistului care dejoacă, realizându-l totodată, limbajul. Suspensia devine ea însăşi limita unui sacerdot poet, pus pe pilde şi alegorii. Dar ceea ce-l apropie de Eutih e „decăderea” în „morți succesive”, în starea îngerească, fie şi „probozită”, a poemului, mai ales că în somnie (a se vedea şi somnul şi căderea şi învierea lui Eutih), are loc scrierea perfectă, poemul „dumnezeiesc”, cel care păstrează „sufletul”, ne-murirea.
Astfel, poemul devine formă de supraviețuire a duhului (din omul supus ispitirilor), paharul ghetsimanic aflat la scara omenească, „păhăruț”, vas şi substanță, dar cu aceleaşi elemente dramatice din momentul iisusic. Situația poetului e tragică în neputința de a săvârşi tăcerea, rugăciunea mântuitoare, tocmai din cauza materiei rostitoare deşi, paradoxal, tocmai zbaterea în a scrie înăuntrul limbajului poate fi o cale mântuitoare. Poem baroc, plin de simboluri, ca păsărea angelică, de exemplu, un sentiment verde iarna se situează între acele arte poetice de tip tragic. E sfâşietoare alăturarea scrierii sub oficiu divin cu starea de abandon, pe care o resimte cel care a dat viață unor imagini libere de micul lor creator: „nu că poetul este un eutih al gratuității,/un oficiant al ei./nu că el spune o pasăre neagră cântă în ceruri/iubirea mea./nu că el crede ce spune.//dar pe o străduță cu gropi trece omul/cu paşi mari ca împins de-un resort, de-o furtună/ce-a izbucnit departe pe-un câmp gol.//o, câmpule de departe/câmpule gol/omul e o colivie/prin care creşte-un ram bătut de vânt sub lună,/stă pasărea din om pe-un ram bătut de vânt/dând din aripa întruna,/săraca pasăre singură acolo sub lună.//cât priveşte poetul,/după o noapte albă el scrie:/ceea ce persistă/este un sentiment verde iarna -/sentimentul de iarnă. şi:/sunt fericit, Dumnezeu mi-a dat de lucru./Dumnezeu, nu omul.//el scrie şi chiar crede ce scrie,/colivia rămâne goală pe pământ,/rămâne ramul bătut de vânt,/rămâne noaptea cu lună/şi pasărea aceea dând din aripi întruna acolo sus”. Poziția scrisului, momentul de Eutih al „păhăruțului”, este una oficiantă, la limită: „deja mort pentru viața ce ți s-a dat/ ca o binecuvântare a cerului”, purificatoare: „inflexiune a vocii, gest nici măcar conştientizat,/şi fulgerul nevăzut, neauzit/s-a produs curățindu-te-n clipă, globular”.
În cazul poemelor rămuroase sunt aplicabile destule elemente de teorie literară, de la un nucleu narativ care luminează ontic şi vizionar însuşi textul la tuşele expresioniste ale unor locuri-ființări, autohtone ori exotice, care se vor dovedi sinonime (Africa, Ierusalimul, Lima, emblematica alăturare Caracal Sighişoara, etc.). Multe dintre poeziile ample, circulare, scrise pe mai multe voci şi cu mai multe episoade narative, cu pilde sau mici alegorii sunt antologice, au un vizionarism care priveşte, însă, tot condiția/ghidul poetului întru „supraviețuire”/îndreptare prin altfel de „cântec”, o condiție imposibilă: „Vai vouă râturi de porci/cum veți cânta, cum veți cânta sub stele,/caracal sighişoara mea, caracal sighişoara copilăriei mele/ vai nouă versuri/funduri de rațe împietrite în lumina lunii,/între sunetul unei împuşcături/şi ecoul ei” (caracal sighişoara mea). Nu e vorba de un anume loc sau de un anume alter, toate îşi corespund aici, textul uneşte vocile, spațiile, măştile lirice în vasul poetic, „păhăruțul” tragic în necesitatea exteriorizării substanței sale, cuvântul. Rugăciunea repetată către divinitate, mai puțin a unui om religios cât a poetului care trece prin morțile din viață, face mereu referire la o stare de prototip, nu întâmplător feminin şi poetic totodată. Aş cita din poemul ierusalim, unul cu topos macedonskian: „Doamne du-mă la ierusalim/cântând dintr-o armonică roşie lucitoare./Doamne du-mă din femeie-n femeie/la femeia vieții mele ierusalimul,/cântând dintr-o armonică roşie ferfenițită făcută praf.//Doamne du-mă la Ierusalim oriunde-aş merge/cântând sau nu./Doamne du-mă la Ierusalim chiar dacă/n-am să mai ies nicicând din Câmpul Moşilor 1/trăgând de-o armonică roşie printre dealuri roşii”.
Intertextual (de multe ori biblic), ludicul, ironia sunt doar grimase postmoderne ale unui autor la care şi autoreferințele ajung în registrul tragic. Atât momentul mnemotehnic, al pierderii femeii iubite, cât şi celălalt de moarte din viață, de dedublare („motanul faustic”, de pildă), de băutură mai degrabă sacrificială, se petrec oriunde. Iată un exemplu, Lima, loc căzut, loc comun (scris ca şi celelalte fără majusculă) ca şi fauna cârciumii, ajunge iluminat de versul autenticist, existențial: „încă din timpul vieții mele (n.1953 – m.2009)/am decăzut scriind versuri/la lima într-un bar./lima toată este un bar./lumea, ca să zic aşa, e lima.//nu-mi ajutau la nimic versurile./nici să port cât mai discret în mine mormântul femeii,/nici să-mi leg mai zdravăn şireturile la bocanci/seara, când ieşeam în lima/la un bar//semn că poezia, cu sau fără majusculă/este altceva, şi mai ales altundeva./nu în versuri. nici măcar într-o carte de versuri/cum pretinde aici la lima/lumea din bar (…)// şi totuşi alte munci, într-adevăr serioase/ nu am făcut./ nu m-am putut opri de la a crede/ că lima toată e un bar/şi pura scrisului gratuitate va mântui, măcar pentru o clipă,/un pic, lima” (ukulele). Cu rafinament, M. D. aduce vechea alăturare eros-thanatos în Ghetsimanii poem(atic)ului, „păhăruțului” unei singurătăți şi singularități aparte. M.D. realizează o stare duală, suprapusă, a biografismului în momentele de revelație şi scriitură, o stare din lumea ispititoare a „băuturii”, de fapt a meditației ca zicere, tot dublă, cu mâluri dar şi luminoasă în acelaşi timp. Ca pe o cale alchimică se ajunge la înțelegerea adevăratei probe, camuflate în cea profană („vâsc auriu al vieții mele/putere de a bea/ până la capăt acest pahar /în care a scuipat deja moartea.” (biblia belgrad eu şi moara lui take).
În lunetistul, poem amplu ce fixează regal, între celelalte, un alter-ego, „scăldătoarea” sacră (cu momentul scripturistic citat) e analogon-ul poemulului iluminat: „cum să nu încapă în poemul acesta/bătrânețea, resemnarea şi moartea/(cred, Doamne, ajută necredinței mele)/când o soție tânără pe patul morții/aproape zece ani aşteptând…”. Lunetistul va intra în scenariu tot dual din locul/localul comun scriiturii/scriitorimii, unde apare ca damnat, singur cu poezia sa (chiar cea în care e situat momentul): „mama lui de lunetist, să-l aşteptăm undeva/zi de zi să-l aşteptam chiar aici/în restaurantul casei monteoru/bând, fumând înjurându-l pe lunetist/până când bestia asta înspăimântătoare/îşi va face apariția într-o seară/cu pălărie neagră, baston, ochelari infraroşii/va intra pe uşă, va spune buna seara caracal sighi-/şoara mea/ca şi cum ar fi unul de-ai noştri (...).”
Din momentul în care „păhăruțul” e vas/limbaj şi substanță, tot limbaj, existența realității textuale dincolo de a fi conduce la tensiune lirică: „la patru ani aveam înger./la patruzeci am păhăruțul,/lentila ideală, camera asta de luat vederi./el îmi va supraviețui, păhăruțul/ridicat, închinat cu exilații şi cu morții/clarul polemic, persiflarea/rămuroasa țață balcanică/iova, femeia lui iov...” (caracal sighişoara mea). Substanța pare îndepărtată de viziunea fotografiată de o călugăriță catolică. Situația poetului rămâne contradictorie, aş zice tragică, imposibilă: „n-am fotografiat poemul/deşi eu sunt aparatul de fotografiat poemul./n-am fotografiat lunetistul/deşi eu sunt aparatul de fotografiat lunetistul” (lunetistul).
Actuala antologie din atelierul de selecție şi distilare continuă a poetului Marian Drăghici îl mai cimentează o dată între poeții de vârf ai liricii contemporane.